Doi
erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au
zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’
Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".
Şi-mpăratul
a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de
primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a
ajunge, acolo să poposească.
A
aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu
şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni
de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi
cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei
înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a
stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei
doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet
grozav.
Era
un zmeu cu trei capete.
-
Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la
luptă!
-
Hai!
Şi
s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din
capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.
-
Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.
Acu
a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se
aude-un vuiet.
-
Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?
Aista
era cu patru capete.
-
Hai la luptă!
-
Hai!
Şi
l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu,
când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să
păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
Acu
iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.
-
Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la
luptă!
-
Hai!
Cât
se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o
ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric,
s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt
căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat
prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în
depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte
un om pe drum.
-
Bună noapte!
-
Mulţumesc d-tale!
-
Da’ cine eşti d-ta?
-
Eu-s De-cu-sară.
Călin
Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună,
şi mai întâlneşte un om.
-
Bună noapte.
-
Mulţumesc d-tale.
-
Da’ cine eşti d-ta?
-
Eu îs Miezu-nopţii.
Ia
şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte
un om.
-
Bună noapte.
-
Mulţumesc d-tale.
-
Da’ cine eşti d-ta?
-
Eu îs Zori-de-ziuă.
Îl
leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În
sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de
pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul
pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două
zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un
cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din
demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el
a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.
Ş-au
vrut să-l omoare şi el a zis:
-
Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!
Da’
ei au zis aşa:
-
Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.
Da’
el a zis:
-
Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…
-
Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când
ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să
fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.
Da’
Călin Nebunul, viclean:
-
Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici
cocoşul n-a cânta.
Da’
Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un
copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic,
încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la
poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă
nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:
-
Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte
unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă,
da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin
Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a
intrat în casă unde dormea fata.
Da’
era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata
era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat
inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat
vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta
şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o
zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe
cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.
Ş-a
ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a
dezlegat ş-a zis:
-
Hai, du-te!
Mai
merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’
de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult
mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă
şi-i zice:
-
Du-te, bre, ‘n pace!
Când
a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta
dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
-
I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
Da’
Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul
noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul
ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin
Nebunul aşa:
-
Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi
staţi şi mă duc eu singur.
Aşa,
el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a
împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
-
Bună vreme, fată de-mpărat!
-
Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu
te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
-
Da cât mănâncă zmeul tău?
Fata
zice:
-
Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:
-
Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
Se
pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.
-
Bună vreme, câne de zmeu!
-
Mulţumesc, Călin Nebune!
-
Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
-
Stai, să mănânc ceva.
-
Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.
-
Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.
Şi
se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:
-
Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte.
Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat
ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.
-
Bună vreme, fată de-mpărat!
-
Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am
văzut.
Da’
şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:
-
Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
-
Da cât mănâncă zmeul?
-
Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.
-
Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?
Şi
mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.
-
Bună vreme, câine de zmeu!
-
Mulţumesc, Călin Nebune.
-
Hai la luptă!
-
Stai, să mănânc ceva.
-
Că eu ţi-am mâncat mâncarea!
-
Mi-o fi mai uşor la luptă.
Şi
se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de
dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul
pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa
a-nţeles.
-
Unde-ţi este bărbatul tău?
-
La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
-
Cât mănâncă el?
-
Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece
antaluri de vin.
-
Ia să văd eu, oi mânca?
Mănâncă
Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:
-
Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.
Iaca,
vine şi zmeul.
-
Bună vreme, câne de zmeu!
-
Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!
-
Am venit să-ţi iau pe fată.
-
Ba pe fată nu-i lua-o.
-
Hai la luptă!
-
Numai să mănânc ceva.
-
Eu demâncatul ţi l-am mâncat!
-
Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!
-
Hai!
Se
luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:
-
Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.
Da’
el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca,
trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:
-
Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ verde.
Da’
Călin Nebunul zice:
-
Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ roşie.
Cioara,
când a auzit – ştii d-ta, a urcat-o – îndată s-a dus. După ce-a udat-o,
a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în
genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de
aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.
Ş-a
zis aşa:
-
Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ăst’ mijlocie e-a mea; şi s-a culcat
să doarmă.
Şi
fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi
să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au
tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit
de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).
În
zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’
picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era
năzdrăvan.
S-a
luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ăst’ de aur. A mers vreo trei zile şi
vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te
uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el
încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese
mâinile la zmei.
-
Bună vreme, voinice!
-
Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit?
Şi
el începe a-i spune toate câte-a păţit.
-
Hai să fim fraţi de cruce!
-
Hai!
-
Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.
-
Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu
şi ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în
stăpânire, şi eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu
făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul
feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet
în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa:
-
Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.
Dându-i
drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:
-
Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice:
-
Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi
cu picioare şi istălalt cu mâini.
Da’
Călin Nebunul, mehenghiu:
-
Vâră-te tu întâi.
-
Ei… ba vârâţi-vă d-voastră!
Da’
Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată,
ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.
-
Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
Călin
Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se
scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia
că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin
Nebunul aşa:
-
De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc
care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.
Şi
se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului,
o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare.
Da’ ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’ baba cea
de la poartă era de-a noastră.
-
Bună seara, mătuşă!
-
Mulţumesc d-tale, voinice!
-
Da’ ce-i aici, ce s-aude?
-
Se mărită fata-mpăratului.
-
Da’ cine o ia?
-
Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
Da’
Călin Nebunul îi zice-aşa babei:
-
Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.
-
Ţi-oi face, voinice.
El
a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre – neagră, cu floricele
p-împrejur – ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:
-
Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da
afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.
Baba
s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a
dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat… că ea nu cât
să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe
basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.
Fata
a zis:
-
Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.
Împăratul
a-nceput a striga:
-
Cine-a adus basmaua cu alunele?
Logofeţii
au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia
Călin Nebunul şi intră. Da’ mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a
fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost
în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă
tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de!
ţiganului nu i se cădea să şadă.
Zice-mpăratul:
-
Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
-
Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.
Da’
ţiganul:
-
Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii…
Da’
Călin zice:
-
Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?
A
adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci
împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la
coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului… Unde pica nuca,
pica şi bucăţica din ţigan.
Acu-mpăratul
a zis:
-
De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
-
Da’ Călin a zis:
-
Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici
cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
Şi
l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu
istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei
săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era.
-
De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
Cât
plângeau ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit.
Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci,
şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de când îi tăiase picioarele,
acu era vreo opt ani de zile.
-
Bună vreme, băieţele!
-
Mulţumim d-tale, bade!
-
Cine şade-n curţile ieste?
-
Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.
-
Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
-
Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.
-
Da’ cea mijlocie?
-
Aia au pus-o de păzeşte găinăria.
-
Da’ tu a cui eşti?
-
Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela…
Da
el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita
faţa matale! era a lui.
-
Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.
Merg
porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.
Călin
Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii –
toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga,
care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au
văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea
lui:
-
Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala.
Da’
Călin a zis aşa:
-
Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei
alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut
că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
Ş-au
aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme.
Şi
el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa tare la inimă ca să ţie
pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a
făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo… şi ei au făcut o ulcicuţă de papară
şi m-au dat pe uş-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am
ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada
de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene:
picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o
prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o
toată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu