Citim, pentru că, cititul e unica sursa de alimentare a creierului, a gândirii și a frumuseței.
Lectura este cea care ne dă aripi să dezvoltăm curajul, măestria de a vorbi frumos, de a crește și de a te simți om.
Vă propunem un mic fragment din Povara bunătății noastre de Ion Druță. Lectură plăcută!
Peste jumătate de ceas a zărit prin împletitura gardului un căpșor tuns chilug. Ștrengarul părea adormit de-a-n picioarele. Îi urmărea grădina, pipăind cu privirea copac după copac și se părea că se pregătește să sară gardul. Tușind în pumn de câteva ori, ca să nu-l sperie, Onache, întins pe o coastă, să-l vadă mai bine, l-a întrebat:
- Ce-i, mă-i flăcăule?
Copilul, trezit din somn, a rupt-o la sănătoasa, dar Onache l-a strigat din urmă, l-a întors la locul unde era atunci când a început discuția.
- Ce fugi, bre, că doar nu te alungă nimeni?! Am întrebat doar - mi s-a părut că-ți place ceva în livăzuica asta a mea, așa încât mai-mai erai gata să sari gardul...
- Prăsadele, a zis oarecum vinovat băiețelul.
- Păi, da, am și câțiva prăsazi. Și, zici, ce-i cu prăsadele celea?
- Apu... câ... s-o copt.
- Hai, nu mai spune!
În aceeași clipă Onache a simțit o miroznă dulce de prăsade coapte. A stat o jumătate de zi în livadă și abia acum a ajuns la el mirozna lor de mare sărbătoare. S-a ridicat în picioare, și-a scos pălăria și, îndreptându-și pașii după miroznă, a prins din mers a dezdoi fundul pălăriei în așa fel, că să încapă
cât mai multe.
Băiețelul înghițea noduri, tot mutându-se de pe un picior pe altul. Onache, făcându-i-se milă, a pornit spre el cu pălăria plină, deșertând-o peste gard, în dreptul poalei ridicate de copil. O singură prăsadă a rămas între nuielele gardului și, întrucât băiețelul ajunsese în celălalt capăt de sat, Onache a șters-o cu mâneca, a mușcat-o și tocmai atunci l-a luminat - păi, domnilor, i s-a copt prăsadele în grădină, și asta schimbă radical situația!
(Așteptăm, dragi cititori să continuați...)
Publicat: D.Ț.
