Publicat: D.Ț.
De eşti copil sau matur la sigur îţi sunt dragi poveştile. Centrul Eminescu îţi vine în ajutor, aici te poţi delecta făcând cunoştinţă cu PROGRAMUL ORA POVEŞTII, organizat în fiecare zi de marţi şi joi la ora 10.00. Dacă nu ai timp să ne faci o vizită în aceste zile poţi să ne urmăreşti on-line. Nu rata şansa!!!
Se afișează postările cu eticheta Ziua Mondială a Apei.. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ziua Mondială a Apei.. Afișați toate postările
marți, 22 martie 2016
joi, 19 martie 2015
Povestea unei picături de apă!
- Nicu! Nicu!. Nicu!
- Cine mă strigă? întreabă Nicu speriat. Știa doar că este singur în bucătărie.
- Cine mă strigă? întreabă Nicu speriat. Știa doar că este singur în bucătărie.
- Pic, pic, pic. Nu mă lăsa să cad, Nicule, am să alunec pe canal și
mi-e frică, prinde-mă.
Baiețelul prinde picătura de apă pe o farfurioară.
- Îți multumesc, Nicule...
- De unde știi cum mă cheamă?
- Să-ți povestesc...
Odată locuiam împreună cu alte picături de apă într-o oală care fierbea pe aragaz. Din cauza căldurii focului, unele picături se prefăceau în aburi. Pe fereastra deschisă, aburii fugeau repede afară și se ridicau sus, sus de tot spre soare. În oală rămânea din ce în ce mai puțină apă.
Baiețelul prinde picătura de apă pe o farfurioară.
- Îți multumesc, Nicule...
- De unde știi cum mă cheamă?
- Să-ți povestesc...
Odată locuiam împreună cu alte picături de apă într-o oală care fierbea pe aragaz. Din cauza căldurii focului, unele picături se prefăceau în aburi. Pe fereastra deschisă, aburii fugeau repede afară și se ridicau sus, sus de tot spre soare. În oală rămânea din ce în ce mai puțină apă.
Acolo sus m-am întâlnit cu alte picături mici, transformate în vapori de apă (tot un fel de aburi). Știi de unde veneam?... Din pământul udat de ploaie, din apa râurilor și chiar din marea cea mare.
Din cauza căldurii dogorâtoare a soarelui, apa se prefăcuse, ca și mine, în vapori de apă.
Acum locuiam împreună un număr foarte mare de vapori de apă și stăteam unul lângă altul. Vântul ne purta încoace și încolo.
Știi cum se numesc grămăjoarele acestea de vapori care se văd pe cer? Nori. Cu timpul ne-am strâns mai mulți unul lângă altul și, împreună cu praful din aer, ne-am transformat din nou în picături de apă.
Am pornit-o cu repeziciune spre pământ. Eram un strop de ploaie. Știi unde m-a aruncat vântul? chiar în Marea Neagră.
Ce frumos mă jucam eu cu nenumăratele mele surori pe crestele valurilor!
M-am apropiat de țărm și tu, care erai pe plajă, ai intrat în apă și m-am prins de brațul tău. Dar vai... nici nu m-ai observat. Din cauza soarelui dogorâtor, m-am evaporat din nou. Și iarăși sub forma de vapori de apă, într-un nor mare; vântul m-a purtat în înaltul cerului. Ploaia m-a aruncat pe pământ, iar din el m-au luat plantele, insetate. Le-am ajutat să crească și să rodească.
Ah, stai să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat într-o iarna...
Eram sus, de tot, în văzduh, cu alte picături de apă. Ne-am îndreptat apoi spre pământ. Pe drum ne-a cuprins un frig teribil. Ne-am pus haine pufoase, albe și am început să ne jucăm plutind încet.
Te-am recunoscut într-un grup de copii care strigau: ninge! ninge!... și m-am așezat pe mănușa ta albastră. Eram atunci un fulg de zăpadă. Ai suflat spre mine. Mi-era cald. Mi-am aruncat haina cea albă și am devenit din nou o simplă picătură de apă.
Dragul meu prieten noi ne-am întâlnit de mai multe ori. Într-o dimineață de vara m-ai găsit aninat pe o fereastră de o frunză fiindcă... În nopțile de vară, când vaporii de apă ating frunzele reci, ei se prefac în stropi mici de rouă... Iar într-o dimineață de toamnă ai privit bruma și n-ai știut ca și eu mă găsesc acolo.
Nicușor, aș putea să-ți povestesc multe, multe din peripețiile mele.
Odată am intrat în pământ de unde am ieșit afară formând cu alți frați un izvor.
Oamenii captează apa din aceste izvoare și o duc prin țevi la robinetele din bucătărie și baie. Pe acest drum am ajuns și eu la tine. Dar... Nicușor, nu vezi ce mică am rămas? Mă evaporez...
- Mai stai puțin, te rog, Pic!
Spune-mi, când ne mai vedem?
http://www.copilasul.com/povesti-povestiri/POVESTEA-UNEI-PICATURI-DE-APA-de-M-GHIVIRIGA-BM-COM.php
Pleșca M.
sâmbătă, 22 martie 2014
joi, 21 martie 2013
miercuri, 20 martie 2013
Apa şi Omul
Se spune că mulţi, mulţi ani în urmă ca şi în zilele noastre, Pământul era acoperit de ape bogate în tot felul de vieţuitoare, era acoperit cu ape ce asigurau existenţa oamenilor, ba mai mult, psre deosebire de timpurile noastre aceste ape erau în bună înţelegere cu toate vieţuitoarele de pe uscat. Astfel când plantele aveau nevoie de apă, se adresau acesteia şi ea venea şi le potelea setea. Se mai spune că oamenii nu săpau fântâni, nu construiau bazine, iazuri, ci apa apărea singură acolo unde era nevoie de ajutorul ei. Norii cunoşteau locurile unde aşteptau ploaia şi într-acolo şi plecau, dăruind pământului stropi mari, plini de viaţă. Se mai spune că toate vietăţile aveau apă îndeajuns, se spune că nu erau oameni care să ducă lipsa acestui lichid preţios. Frumoase erau toate pe Pământ, şi pădurile, şi livezile şi câmpiile oamenilor. Apa împrăştia viaţă peste tot, primind în schimb doar bucuria de a admira ceea ce se făcea cu măreţul ei efort. Muncea mult sărmana Apă, zile şi nopţi pentru a fi acolo unde era aşteptată, unde era necesară. În râuri curgeau cele mai curate ape, izvoare răcoritoare ţîşneau în cele mai aride zone ale globului pământesc. Absolut nimeni nu ducea lipsa apei. Oamenii erau mai sănătoşi, pădurile mai dese, iarba mai verde, florile mai mirositoare, ciripitul păsărilor mai melodios. Dar omului nu i-a fost destul, astfel într-o bună zi a început să pescuiască cu lăcomie.
Atunci Apa întristată veni de se adresă omului:
- Măreţe Om! Râurile, lacurile, mările, oceanele îmi rămân pustii, din cauza lăcomiei tale, celelalte vietăţi, neavând ce mânca, mor. Aşa nu se poate! Ce ne facem???
Iar omul trufaş, îi răspunse:
- Las să moară, avem destul de multe vietăţi. Şi apoi ce drept ai tu să-mi spui ce se poate şi ce nu se poate?
Apa a lăsat capul în jos şi a plecat îngândurată. Dar, peste ceva timp, Omul a hotărât că are nevoie de mai multă lumină, deci a construit hidrocentrale. Şi apa iarăşi tristă îi zise omului:
- De ce mă răneşti când eu îţi aduc doar beneficii? De ce îmi tulburi apele şi-mi sperii vieţuitoarele? De ce te porţi atât de rău cu mine?
Iar omul cu aceeaşi trufie îi răspunse:
- Noi avem nevoie de energie! Nu ai nici un drept să ne interzici acest lucru. Este Pământul nostru şi facem ceea ce ne dorim!
Şi iarăşi acea măreaţă, acea puternică Apă, a lăsat capul în jos plecând profund jignită. Dar a mai trecut ceva timp şi omul a construit fabrici, uzine, deversând reziduurile în râuri, mări, oceane. Omul în adevărata putere a cuvântului maltrata Apa, cea dătătoare de viaţă. Atunci Ea deja bolnavă se duse cu rugăminţi fierbinţi la Om:
- Omule! Nu mă otrăvi, îmi pierd puterile şi n-o să mai pot să te ajut.
- Eu nu am nevoie de ajutorul tău. Du-te de-ţi caută de treabă!
Pustiită, bolnavă, rănită, otrăvită, Apa nu mai are putere în zilele noastre să ne ajute aşa cum ajuta strămoşii noştri, nu mai are acele râuri curate, ba chiar unele au secat rămânând ţări întregi fără de surse de apă. În zilele noastre peste 900 de mln. de oameni nu au acces la ea, 80 % din decesurile din ţările în curs de dezvoltare sînt cauzate de calitatea proastă a apei potabile. Omul a întors spatele apei, dar din asta nu a avut nimic de câştigat, ba dimpotrivă, are de suferit. Etimpul să ne întoarcem cu faţa spre acest preţios lichid, să îngenunchem şi să cerem iertare pentru tot ce-am făcut. E timpul să iubim şi să respectăm Apa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






