Invitație la lectură...

Citim, pentru că, cititul e unica sursa de alimentare a creierului, a gândirii și a frumuseței.

Lectura este cea care ne dă aripi să dezvoltăm curajul, măestria de a vorbi frumos, de a crește și de a te simți om.

Vă propunem un mic fragment din Povara bunătății noastre de Ion Druță. Lectură plăcută!

Peste jumătate de ceas a zărit prin împletitura gardului un căpșor tuns chilug. Ștrengarul părea adormit de-a-n picioarele. Îi urmărea grădina, pipăind cu privirea copac după copac și se părea că se pregătește să sară gardul. Tușind în pumn de câteva ori, ca să nu-l sperie, Onache, întins pe o coastă, să-l vadă mai bine, l-a întrebat:

- Ce-i, mă-i flăcăule?

Copilul, trezit din somn, a rupt-o la sănătoasa, dar Onache l-a strigat din urmă, l-a întors la locul unde era atunci când a început discuția.

- Ce fugi, bre, că doar nu te alungă nimeni?! Am întrebat doar - mi s-a părut că-ți place ceva în livăzuica asta a mea, așa încât mai-mai erai gata să sari gardul...

- Prăsadele, a zis oarecum vinovat băiețelul.

- Păi, da, am și câțiva prăsazi. Și, zici, ce-i cu prăsadele celea?

- Apu... câ... s-o copt.

- Hai, nu mai spune!

În aceeași clipă Onache a simțit o miroznă dulce de prăsade coapte. A stat o jumătate de zi în livadă și abia acum a ajuns la el mirozna lor de mare sărbătoare. S-a ridicat în picioare, și-a scos pălăria și, îndreptându-și pașii după miroznă, a prins din mers a dezdoi fundul pălăriei în așa fel, că să încapă

cât mai multe.

Băiețelul înghițea noduri, tot mutându-se de pe un picior pe altul. Onache, făcându-i-se milă, a pornit spre el cu pălăria plină, deșertând-o peste gard, în dreptul poalei ridicate de copil. O singură prăsadă a rămas între nuielele gardului și, întrucât băiețelul ajunsese în celălalt capăt de sat, Onache a șters-o cu mâneca, a mușcat-o și tocmai atunci l-a luminat - păi, domnilor, i s-a copt prăsadele în grădină, și asta schimbă radical situația!

(Așteptăm, dragi cititori să continuați...)

Publicat: D.Ț.

POVESTEA FURNICII de Ion Druţă

Trei zile a cutreierat culmea dealului — trei zile lungi de vară şi toate trei au fost în zadar, căci de fiecare dată se întorcea fără nimic. A patra zi s-a trezit cu toate cele şase lăbuţe amorţite de oboseală şi poate că n-ar fi fost rău să rămâie ziua ceea la furnicar, să-şi mai vie oleacă în fire, dar aşa s-a întîmplat că nu i-a venit gândul ista în cap. S-a sculat dis-de-dimineaţă şi a pornit-o repejor la deal,căci, de, cât îs de mari zilele de vară şi cât îs de mici furnicile, dacă nici lor nu prea le ajunge vreme.Când s-a ridicat soarele sus de-o suliţă pe cer, ea suise şi coborâse deacum mii de bolovani, trecuse pe sub câţiva snopi de păpuşoi, că era cât pe ce să-şi dea zilele. Pe la amiază căzuse chiar într-o gaură de şobolan şi ce frică a mai tras — noroc că nu era şobolanul acasă. A ieşit repede şi şi-a văzut de drum.Pe urmă a pus-o păcatul să se suie pe un bostan şi s-a rătăcit — l-a înconjurat de vreo sută de ori până a dat iar de pământ. Şi ar mai fi ţinut-o ea multă vreme la fuguţa, dar în cele din urmă i s-a făcut foame. S-a suit pe o răsărită să vadă de n-a găsi pe marginea pălăriei vreo fărâmitură de miez uitată de vrăbii. Dar, când era de acum bine suită şi o luase spre pălărie, a bătut deodată vântul şi a dat-o jos —furnica a căzut şi în cădere şi-a scrântit un picioruş. La furnici însă nu-i mare pagubă, că-i mai rămăsese încă cinci picioare sănătoase — a pornit-o dar la fugă mai departe, căci trecuse o bună jumătate din ziua a patra.Din răsărită a dat într-o mirişte şi era vai de viaţa ei — ameţise tot ocolind tufele grâului cosit. Bine a zis cine a zis că nu-i pe lume lucru mai straşnic decât o furnică prinsă de ploaie în mirişte. Trebuia însă s-o treacă cu orice preţ — chiar de ar fi fost să rămâie cu un singur picioruş, trebuia s-o treacă. Şi furnica a trecut-o.

După mirişte a dat întrun codru de răsărită — o frumuseţe de codru, că-ţi râdea inima uitându-te la dânsul. Înalt, verde, şi cât vezi în sus tot frunze şi frunze— mare lucru să închizi ochii şi să laşi vântul să te legene cu tot cu frunză, până aţipeşti. Toată viaţa visase ea să se legene măcar o clipă pe-o margine de frunză, dar ce să-i faci — nevoile...Ispita însă se ţinea scai de dânsa, căci în drumul ei foşneau mii de frunze, şoptind încet, somnoros... înţeleaptă fiind, atunci când i s-a nimerit în cale o sămânţă de mohor, şi-a aruncat-o din fugă în spinare. Ştia că n-are nevoie de sămânţa ceea, dar a luat-o ca să nu se poată uita în sus —prea o ademeneau frunzele. Un moscălaş dormita la soare şi văzând-o cum aleargă cu sămânţa de mohor în spate, a dat dispreţuitor din musteţi— nu-i pe lume leneş mai mare decât moscălaşul şi orice furnică în locul ei s-ar fi oprit să-i spuie că a pieri la toamnă odată cu muştele. Furnica noastră însă a înghiţit-o şi pe asta, văzându-şi de drum... Tot suind şi coborând bulgării, a dat de un plugar ce hodinea pe răzor — arată-mi o furnică în toată lumea care a trecut pe lângă plugar şi nu i s-a suit pe picioare! Ea însă nu s-a suit, căci se trecea şi a patra zi — nu mai avea vreme...Deodată a zărit lângă un cuibar de prepeliţă o fărâmitură de miez de răsărită — şi-a adus aminte că nu mâncase nimic.

 în ziua ceea. A lăsat jos sămânţa de mohor, şi-a zvârlit în spate miezul de răsărită şi a pornit-o mai departe, ciupindu-l din mers. A dovedit să mănânce numai jumătate — cealaltă jumătate a lăsat-o jos, căci se luase în urma ei un fercheş — şi nu că-i era tare dor de dânsul, dar nu vroia s-o vadă mâncând... Fercheşul i-a dat câteva ocoluri şi pe semne că-i plăcuse furnica — a prins a sări de pe bulgări jos, ridica câte-o jumătate de frunză în spate, cercând în fel şi chip să-i atragă atenţia... Pe semne, era şi frumuşel — furnica însă n-avea vreme să se uite la dânsul, căci se sfârşea şi a patra zi — trebuia cu orice preţ să aducă ceva la furnicar... În cele din urmă, fercheşul s-a lăsat păgubaş şi a făcut foarte bine, căci nu mai putea călca cu piciorul scrântit. Deodată, trecând pe lângă un furnicar adăpostit la rădăcina unei răsărite, a văzut cum alergau furnicile şi cărau de zor grăunţe scoase afară la uscat. Până în sară mai rămăsese vreme şi s-a mirat furnica în capul ei:— „Oare ce să le fi venit?”

Îi era însă oarecum să se oprească şi să întrebe nişte furnici necunoscute. Acuma nu mai putea alerga, ba şi la pas se mişca greu de tot — mai avea mult de mers, apoi drumul inapoi... „Fără un pic de hodină, şi-a zis, nu mai merge.” A prins a alege primprejur o răsărită, se suie pe-o frunză; deodată însă a văzut cum cern şi cad de sus frunze verzi, frunze mari... S-a stins lumina caldă, vântul a prins a macină grăunţe de pământ de pe crestele bulgărilor, iar din sus tot veneau frunze mari, frunze verzi...

„— Vine ploaia...”

De asta şi căra furnicarul cela grăunţele înăuntru. Până una alta,poate găseşte ea măcar ceva-ceva... Au trecut pe alături câteva furnici, care se întorceau cu deşertul — veneau într-o goană nebună, ca să dovedească la furnicar înaintea ploii. Da frunzele tot veneau dinsus, şi era amarnic greu de mers, trebuiau ocolite, căci le mâna vântul pe jos, şi dacă urcai pe-o frunză, vântul te ducea cine ştie unde cu frunză cu tot. Pe abia când au început să cadă primii stropi de ploaie,furnica s-a oprit locului lângă o coajă de răsărita. Era coaja de care avea nevoie şi pentru care alergase patru zile, făcând atâta amar de drum. Furnica a ocolit-o de câteva ori, apoi s-a suit în covăţica ei,cercetând-o ca nu cumva să fie crăpată. Era tărcăticâ, întreagă, curată— o coajă bună, cu alte cuvinte. Şi-a aruncat-o în spate şi a pornit drumul înapoi.

 În sfârşit, aduce şi ea ceva la furnicar. Au să se adune toate furnicile şi au s-o laude — au s-o laude pentru că a găsit-o, pentru că a adus-o... Pe urmă au să şi-o aşeze — ştiu ele unde trebuie aşezată o minune de coajă ca asta...Ploaia se îndesea — din vreme în vreme nimerea câte un strop în coaja de răsărită, de-i frângea furnicii tot trupul şi-i vâra picioruşele pe jumătate în pământ.Apoi stropii se tot îndeseau, mânându-o la fuguţa, şi ea alerga întruna, căci mai avea mult până la furnicar — avea de mers toată noaptea, şi bine ar fi fost de-ar fi putut ajunge a doua zi pe la zori. Acum pe sub fiecare bulgăraş se zărea câte o fârâmiturâ de pământ uscat— arată-mi o furnică pe lume care în locul ei nu s-ar fi vârât sub un bulgăr să aştepte până a trece ploaia... Ea însă nu putea face lucrul acesta —după trei zilede alergătură, a găsit o coajă şi trebuia s-o aducă repede. Trecând pe lângă furnicarul care îşi cărase din vreme grăunţele înăuntru, a zărit câteva găurele lăsate neastupate pentru cei care mai întârziaseră pe undeva. Poate s-ar fi găsit şi pentru dânsa vreun locuşor, dar îi era oarecum să intre —cum să te vâri tu udă, cu coaja în spate, la nişte furnici necunoscute?...

Ploaia răzmuiase coaja de răsărită, că nu era nici un chip s-o ţii în lăbuţe — aluneca la fiecare pas. Şi nu era mare greutate s-o ridici iar de jos, numai că, ridicând-o, se lipea de coajă câte-o fărâmă de pământ şi se făcea grea, de parcă ducea o fasole în spate. Avea însă mare nevoie de dânsa — o căutase patru zile, şi furnica o duce acuminte, abia mai zărind drumul de oboseală. Odată, ridicând din nou coaja ce-i căzuse, l-a zărit pe fercheş —se întorcea la furnicarul lui... Nenorocit, plin de glod, venea cu deşertul, abia târându-şi picioarele din urmă.

„— Vai de steaua lui, s-a gândit furnica. iaca aşa poţi să-ţi legi capul cu un netrebnic, şi pe urmă o viaţă întreagă nu poţi scăpa de dânsul...”

Deodată s-a oprit locului — a lăsat coaja jos şi s-a uitat primprejur plină de groază. Miriştea... Cum de uitase! Ei, la urma urmei, poate a trece-o cumva... Dar de abia a dovedit să intre într-însa, că s-a şi făcut noapte. Ploaia nu contenea. Biata furnică la fiece pas se ciocnea cu coaja de rădăcina vreunui pai. Apoi prindea să şi-o caute pe jos — mai face un pas şi iar se ciocneşte de un pai, şi iar îşi caută coaja prin întuneric. Totuşi amarnic deştept a fost cel de-a spus pentru întîia oară că nu-i pe lume lucru mai grozav decât o furnică prinsă de ploaie pe mirişte şi, mai ales, noaptea.

Furnica însă se liniştea cu gândul că ploaia, uite, cum a sta, coaja s-a mai zbici, s-a face mai uşoară, şi te pomeneşti, pe la miezul nopţii, că ajunge acasă.Şi tot mergea, trăgând cu greu lăbuţele prin glod, scăpând coaja la fiece pas,căutând-o prin întuneric şi zicându-şi întruna:— Să ştii că ploaia a început a conteni...Mare-i nădejdea, cînd nu rămâne decât una singură... Nu ştiu pentru ce i-a trebuit furnicii coaja ceea de răsărită şi ce-a avut de gând să facă dintr-însa. Nici măcar nu ştiu de a dovedit s-o ducă la furnicar,căci ploaia a turnat toată noaptea. Poate a ajuns furnica acasă, poate s-a pierdut undeva în mijlocul miriştii. Oricum însă, chiar dacă s-a pierdut, avuse şi ea în viată o mică poveste a ei — vrasăzică, trăise. 1957 

... când drumul prinde a toarce cărărușe,... atunci vine să mă vadă copilăria

De demult și de departe

de Ion Druță

Când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria.

Vine încet, numărându-și pașii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subțioară, smulsă de tata din gard, căci drumețului multe i se întâmplă. Vine cu basmaua mamei așezată în jurul gâtului - vântul e vânt și niciodată să nu-i dai crezare.

Și tot vine și vine - când călare, când cu trenul, când pe jos, până ce se pomenește ajunsă. O mână mică și degerată se adună să bată în ușa casei mele, dar stă o clipă la îndoială și pumnișorul se desface napoi. Cine știe, este el acasă ori nu este? Și apoi, dacî este, e singur acasă ori mai sânt oameni la dânsul? Iar dacă sânt oameni străini, apoi cum să intri, cum să le dai bună ziua, unde să te oprești și ce să le răspunzi, dacă te vor întreba ceva...

Nu se poate hotărî  nici să bată, nici să sune, dar îi simt suflarea lângă ușă. Vin și deschid. E ea, senina mea copilărie. Parcă aș crede, parcă n-aș crede una ca asta. Hai, dar, intră, bun venit în casa asta, căci demult te tot așteaptă și te tot pomenește stăpânul ei.

         Abia pășește pragul, aruncă o privire peste fața podelelor și se oprește. Îi e rușine că e desculță. Apoi uită de rușine. Scoate o trăistuță de la gât, se lasă într-un genunchi și bagă mâna până la fundul ei.

- Știi ce ți-am adus?

Mi-a adus miroznă de brazdă zvântată, mi-a adus chipul unei căsuțe vechi, acoperite cu paie, mi-a adus o biciușcă împletită de mâna ei.

- Biciușca poate nu trebuia s-o iau?

Frumoasa mea biciușcă! Câte garduri ai mânat la păscut, pe câți dușmani te-ai răzbunat, câți mânji ai tot așteptat, zăcând în ungher după ușa tinzii?! Ai fost și ham pentru Tuzic, ai fost și baieră la trăistuță, apoi de câte ori ai fost curelușă. De altfel, cum stăm acum cu curelușa?

         Stăm bine și nu prea, căci ațișoara ceea de la pantaloni are atâtea noduri, încât numai mama se poate descurca într-însele. Găsim o curelușă, o scurtăm, îi facem găuri noi, apoi mă reped la magazin și vin cu o pereche de bocanci numai buni.

- Da când plouă pe-aici, apu apa unde se duce? Că în pământ ea nu poate întra.

         Ieșim din casă și pornim prin oraș să vedem unde se duce apa când plouă.  Ne oprim pe la vitrine, numărăm mașini, etaje, apoi alegem o băncuță la un colț de parc și începem a cerne trecătorii, încercând a ghici cam cine și de unde să fie și câți copii să aibă, și cât o fi plătit pentru pălăria pe care o poartă. Apoi tresaltă copilăria:

- Ștefan cel Mare!

Se uită lung și smerită la un moment, îi pare bine că l-a recunoscut, și totuși, roșește... I-i rușine că nu ține minte anul când a urcat el pe tronul Moldovei. Las-o naibii, că nici eu nu mai țin minte. Și apoi, nu cumva îi fi crezând că mulțimea ce mișună ziua întreagă în jurul monumentului știe anul când a urcat el pe tron? Hai să oprim doi-trei oameni la întâmplare  și să-i întrebăm.

         Nu vrea. I-i oarecum. Rușinea mea micuță, cu basma la gât! Mai trecem un drum, mai ocolim niște mașini, mai citim o serie de firme ce se nimeresc în calea noastră. Înghițim totul, credem în toate, căci litera tipărită e sfântă, ea nu poate minți.

         Apoi vine foamea și ne duce la restaurant. Nu dăm hainele la garderobă, să nu ni le încurce printre celelalte. Tragem cu coada ochiului în părți să vedem ce fac ceilalți oameni cu băsmăluțe puse triunghi pe masă. Citim cât costă cutare sau cutare fel de mâncare, facem o adunare în cap, pipăim banii din buzunar și-i numărăm pe achipuite, să vedem dacă avem cu ce ne socoti.  Atunci când ieșim sătui afară, începe să ne pară rău - o groază de bani cheltuiți pentru nimica!

         După care copilăria îmi șoptește la ureche că vrea să vadă guvernul republicii. Fire de țăran, fire de moldovean, vrea să-și vadă cârmuitorii cu ochii săi și să se laude la întoarcere că i-a văzut. Eu însă de unde să-i scot, când nici eu însumi nu pot zice că i-am vazut de-a binelea! Cu chiu, cu vai întâlnesc un ministru adjunct, și i-l arăt de departe - uite, îl vezi! Acela e.

         Câteva zile la rând îmi tot port copilăria - ne ducem la piață, unde unul aleargă cu motocicleta pe pereți, ne ducem la lac. Serile stăm la sfat. Eu o tot descos să aflu ce e mai nou în sat, iar ea mă ispitește să afle cât primește un scriitor pentru o carte și ce face el pe urmă cu banii primiți.

         Nici două zile nu trec și deodată oud că vrea acasă. Mai întâi, vrea biciușca - aici poți pocni o veșnicie și nici o pietricică nu se mișcă din loc. Apoi, vrea să plece la căsuța acoperită cu paie - aici prea nu e de dânsa, prea e bătrână și caraghioasă, cu toate că dacă ar fi so acopere tata din nou, cum, de altfel, a și fost vorba... În sfârșit, brazdele celea revene au început a înverzi, dar aici e grabă, e învălmășeală, iar pământul nu poate opri rânduiala creșterii...

         Nu-i las. Le cumpăr cele mai dulci bomboane, ne plimbăm prin cele mai frumoase locuri, înșir cele mai frumoase pătărănii. Copilăria pare să se fi răzgândit. Aleargă în urma mea sugând bomboane, aleragă chicotind, dar când mă scol într-o bună dimineață, iar îs singur...

S-a dus pe la zori, ca să nu mă trezească. Mi-a lăsat câteva hârtiuțe colorate, în care fuseseră învelite bomboanele, și papucii cumpărați, și curelușa. E atât de tristă,  e atât de pustie casa mea, încât, ca să birui această tristețe, mă așez la masa de scris, iau un toc, o foaie curată. Și, lucrând, aștept în sinea mea când rândunica își va lega iar cuibul, când mugurul își va desface podoaba lui senină. Știu că o să vină, o să mă găsească oriunde aș fi. Mă doare numai că până atunci va mai trece un an, și în anul acesta copilăria mea se va duce și mai departe, va fi și mai de demult...

1957

Sper că v-am trezit emoții plăcute, amintiri frumoase și un dor tăcut de casă...

Cules computerizat: Diana Ț.

Balada celor cinci motănaşi de Ion Druţă

Balada celor cinci motănaşi, scrisă de Ion Druţă, este o poveste înduioşătoare, plină de tâlc, în care drăgălăşenia pisicuţelor se împleteşte cu o măiastra personificare, şi este scos în evidenţă puternicul impuls matern ce stapâneşte atât în lumea oamenilor, cât şi în cea a animalelor.

Partea de sus a oraşului se socotea printre pisici ca cel mai fericit colţişor de pe faţa pamântului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde vânzătorii picoteau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli câte ceva, poate livezile mari  unde mai puteai da de vrabii bătrâne şi mioape, poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecină gata să-ţi asculte pasul…
Orisicum, partea de sus a oraşului era socotită printre mâţe ca un fel de rai motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiau la stapâni având nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte cutreierau gradinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul pisicilor de pe aici.
Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâţă. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşile şi îi lipsea mai mult de jumătate din coadă. A cui era ea,Dumnezeu  s-o ştie. Pesemne nu era a nimănui – blana ei cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea îmblet moale, hoţesc, gata de fugă.
A îmblat o bună jumătate de zi din ogradă în ogradă şi cum se vede avea de gând să se mute cu traiul încoace. Căuta într-una ceva – era atât de  preocupată, încât nici nu mai simţea când se luau câinii din urma ei. Abia când colţii blestemaţilor erau la o şchioapă de blană, mâţa se aduna ghem, scotea un şuierat scurt şi atât de sălbatic încât potăile îşi vedeau de treabă, prefăcându-se că au vrut să facă şi ele o glumă…
A tot trecut pe sub garduri, a tot mirosit urma cuiva, când s-a oprit iîn fundul unei ogrăzi lângă o cocioabă de scânduri.
Era o cocioabă veche de tot, cu acoperişul fugit pe frunte cu o armată întreagă de proptele înfipte în coaste. Stă de multă vreme aşteptându-şi ceasul, şi nu se folosea nimeni de dânsa căci fugind la vale, cocioaba şi-a închis uşa pentru totdeauna. Locatarii au lăsat-o în pace vârându-i din vreme în vreme câte o proptea şi dând copiilor de grijă sa nu vină cu joaca încoace ca să nu nimerească tocmai atunci când i-a sosi cocioabei ceasul de apoi.
Mâţa  însă nu era dintre cele fricoase. A tot încercat să între când pe sub uşă, când printr-o crăpătură de la temelie, apoi suind o proptea mai lungă a sărit pe acoperiş şi a prins a toarce mulţumită – acoperişul avea nişte găuri prin care trecea o mâţă cu tot cu stăpânul ei.
Până în seară n-a ieşit din cocioabă. Pe la amurg a sarit jos şi a prins a căra în pod fel de fel de nimicuri. A suit nişte cârpe vechi, un deget de mănusşă, o bucăţică de blană furată dintr-o tindă. A tot adunat o noapte întreagă – dinspre ziuă a mai suit în podul cocioabei o coadă de peşte şi n-a mai coborât înapoi. N-a coborât toată ziua, nici a doua zi n-a coborât – tocmai a treia zi dimineaţă a lunecat pe proptea jigarită, numai pielea şi oasele.
S-a apropiat de primul prag ce i s-a întâmplat în cale şi a prins a mieuna moale şi sfios. Cerşea. Dar n-a avut răbdare să aştepte până s-a trezi mila stăpânei – a intrat într-o verandă de sticlă  şi a zburat îndată înapoi cu o mătura aruncată în urma ei. Apoi a sărit în lada de gunoaie, fără să fi prins rândul de cu seară şi a făcut mare tărăboi între pisoii capitalei.
Pisicile uşernice işi au demnitatea lor – o avea şi mâţa  asta galbenă – cenuşie, dar s-a întâmplat ceva cu dânsa, ca după dimineaţa ceea n-a mai rămas nici urmă din demnitatea ei. Se milogea la fiecare uşă, se repezea la câini, încingând mare bătaie pentru mâncarea aruncată lor, fura din piaţă , de prin beciuri. Se întorcea numai pe o jumătate de ceas în podul cocioabei, apoi goana dupa mâncare pornea din nou.
La câteva săptămâni pe acoperişul cocioabei a răsărit un botişor de motănaş şi a prins a cerceta lumea din jur zâmbind de parca se ruga:
- Fraţilor cine-mi dă un ghemuşor să mă joc oleacă?
Peste o clipă mai apăru un motănaş care era ghem, acela însă n-a mai stat să aştepte până o să-i aducă. A păşit voiniceşte spre streaşină, şi fireşte a venit cu capul în jos pe un strat de morcov. Era atât de uluit sărmanul, încât nici n-a mai mieunat, în schimb frate-său a ridicat pe acoperiş o zarvă nemaipomenită. A venit într-un suflet mâţa. L-a prins moale în gură pe cel căzut apoi a pornit să urce propteaua – păşea rar, încet. S-a prins cu o labă de streaşină – o clipă au atârnat amândoi în văzduh, apoi mâţa s-a făcut arc, arcul s-a desfăcut şi a dispărut în podul cocioabei. Erau cinci de tot. Cel ce apăruse primul pe acoperiş se întâmplase să fie mai răsărit decât ceilalţi şi era cam fudul pe chestia asta. Apoi veni cel ce căzuse – voinic, dolofan şi isteţ. Numai lui îi venea în cap să se suie pe spinarea mâţei pentru a-şi împlini somnul, căci la urma urmei în blană era moale şi cald.
Apoi erau doi mai deopotrivă – pe semne că semănau unul cu altul şi legaseră o tovăraşie cum rar se întâlneşte printre motănaşi – veneau disdedimineaţă lângă degetul de mănuşă şi se tot jucau cu dânsul până ce îi prindea somnul.
Al cincilea era puţintel şi nenorocit, abia de începuse a merge şi el.
Acum mâţa era supărată – auzi tu să se ducă acela ca prostul la streaşină şi să vie cu capul în jos. Totuşi cât de supărată n-ar fi fost caând l-a văzut pe cel mic că vine să sugaă, l-a lăsat în pace. Apoi când cei doi tovarăşi care se jucaseră toată vremea cu degetul de mănuşă şi habar n-aveau de cele întâmplate, au venit să sugă, cel mai mare s-a repezit să le-o ia înainte…
Motănaşii sug. Cinci codiţe ridicate sus se clătina încolo şi încoace a plăcere. Zece urechiușe stau ciulite gata să prindă sfadă cu oricine ar încerca să le strice masa…apoi codițele coboară încet, câte oleacă urechiușele picură și motănașii adorm grămăjoară; numai cel dolofan iese din mijlocul lor și, beat de somn, urcă pe spinarea mamei – ce să-i faci asa-i când te-ai deprins…Erau toți cinci bălani și curăței, așa cum fusese și ea odată. Aveau urechiușe întregi și codițe frumușele. Erau o mare minune codițele celea – după atâta pribegie, sărmana mâța, pe semne se aștepta ca și motănașii ei vor avea urechiușe ciupite și ceva mai puțin de jumătate de coadă…
Dar a fost să fie altfel și n-avea capăt mândria ei de mamă. Încetișor ca să nu-i trezească a început a le linge blănițele, de parcă ar fi vrut să le vadă toată viața așa curățele cum au apărut pe lume. O rază de lumină strecurată prin acoperiș a coborât asupra motănașilor și erau ei frumușei cum nu se mai poate spune. Pe la zori i-a mai trezit să mai suga. Cel mai pici nu vroia să se trezească – care supt dragă, care supt?..Totuși, călcat de ceilalți, s-a trezit și a prins a-i izbi și el cum putea – ce înseamnă mă rog să-i strice somnul! După ce i-a văzut adormiți mâța a lunecat încet pe proptea și a pornit prin ogrăzi căutând mâncare…
Era o toamnă târzie…Mâțele ce aveau stăpâni s-au mutat cu dormitul prin casele lor, beciurile au căpătat lăcăți, și vânzătorii de la piață mica nu mai picurau că le era frig…Acum mâța galbenă cenușie găsea mai greu de mâncare…Abia dacă făcea vreo trei drumuri pe zi şi la întoarcere era atât de obosită că suia cu greu în podul cocioabei…
Dar într-o zi a dispărut disdedimineaţă şi nu s-a mai întors. Motănaşii stăteau grămăjoară şi o aşteptau ca să vadă ce se fac ei cu atâta foame. Mâţa nu se intorcea şi pân-la urmă foamea a scos motănaşii pe acoperiş. S-au încălzit o clipă la soare, apoi au prins a depăna o jale în cinci glasuri – poate a uitat de dânşii şi acum şi-a aminti…
Apoi celui dolofan i s-a urât să tot mieune într-una – las-ca dacă nu vine mâţa se coboară el singur să vadă de ce nu vine…De data asta era păţit – n-a luat-o orbeşte, ci a coborât pe propteaua pe care cobora mamă-sa…apoi cel mai răsărit, pe semne din zaviste ca alţii i-o iau înainte a coborât şi el…s-au luat după dânsul şi cei doi tovarăşi – peste un sfert de ceas toţi cinci erau jos…până şi cel micuţ se uita mirat în jur – ca să vezi, al naibii, s-a coborât şi el…
Când s-a întors biata mâţă, nu mai ştia ce să facă. În tot largul ograzii erau semaănate cinci blăniţe albe – las- că – şi găsesc ei şi singuri de mâncare…Parcă n-au şi ei tot patru lăbuţe şi un botişor ce prinde îndată urma celor gustoase?!
O vreme mâţa a stat uluită locului. I-a chemat, dar n-au vrut să vie – numai cel micut a pornit spre dânsa, dar în drum a găsit o cutie goală de chibrituri şi a prins s-o miroase…Crescuseră. Şi erau atât de micuţi şi naivi că dacă s-ar fi repezit un căţel, i-ar fi pus pe toţi cinci grămadă, dar, pe semne a fost cineva acasă în lipsa ei şi i-a

amăgit că au crescut de ajuns…
O noapte întreagă s-a căznit până i-a urcat în pod – acum nu era aşa de uşor sa-i prinzi. Dinspre ziuă i-a văzut suiţi grămăjoară, dar nu-i putea aduna în culcuş.
A venit însă o bură rece de ploaie şi iar i-a făcut micuţi cum  erau. Stăteau grămăjoară încălzindu-se lângă dânsa, şi mâţa a prins a le înşira povestea mâţelor, de la începutul începuturilor şi până în ziua de azi, le-a povestit de unde vine ciuda câinilor şi în sfârşit ce-i cu şoarecii ceia…
Când i-a văzut adormiţi, a coborât jos să se dumerească ce-i cu bura cea de ploaie şi daăa trece. Dar blana ei, păţită de atâtea ori s-a zburlit rău de tot şi i-a spus că vine iarna – vine o iarnă grea şi amarnică, cu zăpadă şi ger… Mâţa a suit propteaua înapoi şi s-a culcat lângaă motănaşi să se încălzească şi tot sta cu ochii deschişi, căci erau toţi micuţi şi firavi şi venea iarna cu zăpadă şi ger… Nopţi întregi a tot urzit în capul ei cinci vieţi de motănaşi, care erau sa fie cele mai frumoase, apoi într-o dimineaţă n-a plecat nicăieri. A găsit căteva coji de pâine ascunse de ea pentru zile negre. Apoi a găsit o coadă de peşte…
Era o zi senină şi frumoasă…Ce mai bucurie pe capul motănaşilor – habar n-aveau mai înainte că şi mamei lor îi place să se joace cu degetul de mănuşă. De bucuria cea mare i s-au suit toţi în spinare apoi au prins a-i curăţa toţi blana, s-o facă şi pe-a ei albă… Apoi au auzit ceva ronţăind şi au stat cu toţii la pândă să prindă şoarecele. De abia pe la chindii au adormit motănaşii. Mâţa a stat o vreme lângă ei apoi i-a trezit şi a prins a-i coborî din pod.
Părea sa fie supărată, şi nu ştiau bieţii motănaşi de ce s-a supărat aşa de odată mama lor şi încercau s-o împace. Mâţa însă nu vroia sa se împace. S-a strecurat pe sub gard, chemându-i după dânsa. Păşea încet, ca la pândă.Ochii larg deschişi privesc reci, alegând cel mai scurt drum, cea mai bună gaură sub gard… Urechile ei ciupite se ţintesc la fiece foşnet de frunză, la fiece lătrat de câine.
Cinci ghemuşoare albesc în umbrele amurgului bucuroase că pleacă şi ele undeva. O boare de vânt aduce prin grădini răcoarea unei nopţi de toamnă. Printre crengile goale licăresc ferestrele luminate, şi vântul aduce de undeva de printre case o mireasma gustoasă- gustoasă.
Apoi deodată mâţa s-a oprit. A adunat motănaşii lângă o tufă. L-a luat pe cel mai mare, mai dezmierdat şi au intrat împreuna într-o ogradă. O fetiţă, căreia pe semne nu-i ajunsese ziua, stătea lângă poartă, căutând cu jind în stradă. Mâţa şi-a trecut motănaşul pe lângă dânsa, apoi s-a întors înapoi şi a mai trecut o dată …Cum a zărit motănaşul fetiţa s-a pornit de îndată pe urma lui – pis-pis! Pană l-a prins.Apoi a pornit-o într-o goană spre casă strigând :
- Bunica, bunica!
Mâţa n-a mai stat să aştepte bucuria bunicii şi s-a întors iute la motănaşi, care o aşteptau lângă tufe. S-a mirat că-s numai patru…Apoi şi-a amintit…
Au mai trecut pe sub câteva garduri, apoi la o cotitură de drum a zărit numai trei blăniţe în urma ei. Dolofanul dispăruse singur. Să-şi fi dat el seama iîncotro a pornit mâţa cu danşii, să fi găsit el singur un loc bun? A stat o clipa la cumpănă – să plece mai departe ori să-l caute?
S-a intors să-l caute. L-a găsit cu vreo câteva ogrăzi în urmă. Se oprise lângă o ladă cu gunoi, i se făcuse foame şi găsise ceva. A vrut  să-l ia cu dânsa, sa-i găsească ea singură un loc mai bun, dar a zărit de odată o mâţă cenuşie ce venea la ladă. S-a adunat ghem, gata să sară în ajutorul puiului ei, dar mâţa cenusie a venit lângă motănaş, s-a aşezat alături şi a prins a roade ceva împreună cu el. Rodea mai mult de urât ce i se făcuse, căci se vedea pe semne – era o mâţă cu stăpân, o mâţă alintată… N-a mai chemat dolofanul din urma ei – s-a întors singură la motănaşi, care rămăseseră numai trei…
Ceilalti doi tovarăşi n-au vrut sa se desprindă unul de altul şi mâţa i-a dus în coridorul unei şcoli. Podeaua de ciment sufla rece şi motănaşii n-au vrut să rămână. S-au luat din urma ei. Mâţa i-a mai dus o dată, le-a mai cules şi nişte fărâmituri, dar motănaşii au mâncat fărâmiturile şi au venit iar după dânsa. Totuşi mâţa a hotărât sa-i lase cu orice preţ în coridorul şcolii. A găsit undeva pe afară un capăt de băsmăluţă – motănaşii au prins a se juca cu dânsa, şi mâţa a dispărut.
Mai greu a fost cu cel micuţ. Simţise el pe semne ca-i vorba să-l lepede – umbla scâncind din urma ei .L-a vârât într-un beci, dar a ieşit înapoi, l-a adormit într-un coş, dar a sărit iar afară.
Tot îmblând şi scâncind, pe la miezul nopţii a căzut într-o groapă săpată pe marginea drumului pentru copaci. Mieuna disperat.
Mâţa s-a tupilat în întuneric şi stătea  tăcută. Motănaşul mieuna într-una. Mâţa a stat aşa multă vreme, apoi a apărut în fundul străzii un omulean. Venea cântând ceva şi legănându-se. A trecut pe lângă motănaş, şi-a contenit cântecul.
S-a aplecat peste groapă, a scos motănaşul. A stat o clipa pe gânduri, apoi şi-a văzut de drum, dar motănaşul s-a pornit din urma lui bocindu-se.
Mâţa îi urmărea la câţiva paşi. Până la urmă omuleanul acela s-a supărat ca nu-şi putea sfârşi cântecul din pricina motănaşului.S -a oprit, l-a vârât în buzunar-motănaşul a amuţit la cald, iar omuleanul a pornit mai departe, tot legănându-se împreună cu cântecul lui.
Băteau zorii… Vântul îmbla prin livezi culegând ultimele frunze din copaci. Mâţa mergea istovită, aiurită…tinea capul jos, urechiuşele ciupite nu mai stăteau la pândă şi blana ei gălbena cenuşie atârna caraghios pe şira spinării, de parcă era împrumutată de la o mâţă mai răsărită ca dânsa…
Când s-a luminat bine de ziua, drumurile au adus-o iar la cocioaba veche de scânduri. A urcat iute pe proptea sub acoperiş, dar podul era pustiu… O aştepta un cuibar răcit, un deget de mănuşă, pe care nu-l mai împărţea nimeni. Cuminte, sleită de puteri, mâţa s-a întins alături de cuibar şi a rămas să zacă acolo. A stat o zi şi o noapte ghemuită – părea ca nici nu mai sufla. A doua zi a sărit jos, hotărâtă să fugă din partea ceea a  oraşului, să dispară tot aşa cum apăruse nu demult…
S-a dus dar peste o zi a venit înapoi. Apoi a dispărut iar şi iar a venit – culcuşul gol îi părea un motănaş de-al ei – un motănaş pe care nici nu-l putea duce să-l lase undeva, nici nu-l putea lua cu dânsa…
Şi a rămas. Apoi a venit iarna. Când o răzbătea gerul ori foamea, cobora din cocioabă, îmbla prin ogradă cu ochii iînchişi, cu blana zburlită, venea lângă lada cu gunoaie şi aştepta cuminte până s-a săturat ultima mâţă, ca să vadă de-a raămâne ceva şi pentru dânsa.
Rareori, când se abătea vre-un străin în ograda ceea, mâţa se înviora. Alerga schiopătând în întâmpinarea lui şi mieuna moale de parca vroia să-l intrebe:
-  N-ai văzut mata motănaşii mei? Oare pe unde or mai fi, ce fac, cum o mai duc ei sărmanii?