Poezia - o lume fermecată

Publicat: Diana Ț.

Basm de Geo Bogza

Lectură plăcută, dragă cititorule!

        Pe vremea când Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, sub chipul unor moşnegi gârbovi, sprijiniţi în toiag şi cu sandalele rupte, iar la căderea nopţii băteau pe la uşile oamenilor, şi li se întâmpla de multe ori să fie izgoniţi, într-un rând, i-a prins noaptea în câmp, iar odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi, şi tot rătăcind ei în întuneric, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat şi abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă.

       Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate şi au răspuns: - Oameni buni!

        Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn, şi el a început să dea porunci, dar cu blândeţe: - Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după doniţă de apă proaspătă. Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte...

        Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe, şi i-au ospătat, şi i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutui şi a busuioc.

        A doua zi dimineaţă iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-a urat drum bun.

       Şi cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage de Dumnezeu:

- Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

- Ce.ai vrea să fac, Sfinte Petru, c-ai văzut că nu erau nevoiaşi!

- Doamne, fă ceva, fă-i ca să-şi vadă măcar o dată sufletul!

- Să-şi vadă sufletul spui, Sfinte Petre?

- Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela de acolo...

- Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

         Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut MIHAI EMINESCU.

Curiozităţi din viaţa lui Mihai Eminescu

                                        

v   Scria poezii pe ascuns. Prima care a dat de versurile lui a fost soţia lui Aron Pumnu, care a zis că sunt pline de simţământ. Mihai ascundea faptul că scrie poezii, deoarece tatălui său nu-i plăceau poeţii.

v   Când era mic, întrebat de tatăl său cine vrea să fie în viaţa – poet, a zis Mihai –adică un perde vară – a zis tatăl.

v   Îi plăcea nespus de mult în timpul liber să citească romanţe fioroase şi fantastice.

v   La gimnaziu, Eminescu trebuia să se conformeze mai multor reguli: să nu fumeze, să nu frecventeze restaurantele şi cafenelele, spectacolele de orice fel, să meargă la biserică, să se spovedească săptămânal.

v   A avut 10 fraţi – Şerban, Nicolae, Iorgu, Ruxandra, Ilie, Maria, Aglae, Harieta, Matei, Vasile. Ruxandra a murit la numai o toamnă de la naştere, şi Maria şi Vasile s-au stins devreme.

v   A fost cel de-al şaptelea copil al familiei Eminovici. De altfel un copil foarte dorit de Gheorghe Eminovici. Un copil deosebit, aşa îl vedeau toţi.

v   În fiecare an, de Sfântul Gheorge, în casa căminarului Gh. Eminovici se dădeau petreceri cu vin bun de la Iveşti şi plăcinte. Dar, în general, petrecerile erau evenimente rare în casa Eminovicilor, înconjurată de tei.

v   De mic îi plăcea să hoinărească, cel mai des părinţii îl găseau la Miron Prisăcaru, un bătrân cam ciudat, care-l iubea foarte mult pe acest copil curios din fire şi  care asculta cu sufletul la gură puzderia de poveşti pe care i le depăna  moş Miron.  Îi plăcea mai ales povestea cu Călin.

v   Admira natura cu toate vietăţile ei, vorbea cu albinele, iar câinele Soltuz şi motanul casei Chioru îi erau cei mai buni prieteni.

v   În familie, Mihai avea o datorie, una  pe care singur şi-a hărăzit-o – să scotocească în fiecare dimineaţă cuibarele în care se ouă găinile –alte cuibare decât cele ştiute de Raluca.

v   Când a crescut mai măricel îi plăcea să pătrundă pe neobservate în biblioteca familiei, unde nu avea voie să intre nimeni în afară de tata. Trăia emoţii deosebite când vedea aceste cărţi, fiecare din ele având istoria sa. Tot aici privea cu nesaţ tabloul mamei sale, semnat de Zigri.

v   Tatăl lui Eminescu considera că ei sunt un neam de oameni , deprinşi cu munca de mici, doar că sunt certaţi cu norocul.

v   Când abia intrase la gimnaziu, dintre băuturi, Mihai se împăca doar cu vinul şi la nevoie cu rachiul.

v    Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”a fost cel care  i-a propus să-şi preschimbe numele din Eminovici în Eminescu. La vârsta de 16 ani, atuci când a avut loc şi debutul său poetic.

v   Se bârfea pe vremuri cum că poetul se trage din neam armean sau că ar avea un urmaş turc – Emin-Efendi, însurat cu o româncă. Este doar o bârfă. Eminescu este român ca şi noi şi punctum.

v   Slavici spunea cândva despre Eminescu: e om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti. Respinge tot ce i se pare vulgar. Citeşte cu o uimitoare repiziciune. Ţine să citească în tihnă, la masă sau tolănit pe sofă, în vreme ce odaia îi este înmiresmată de cafeaua pe care singur şi-o pregăteşte cu mult dichis. E lipsit de tot ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism. Nu trăieşte pentru sine şi prin sine, ci prin lumea în care-şi petrece viaţa şi pentru ea.

v   Una din slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor.

v   Multe dureri – puţine plăceri – aceasta era vorba lui Eminescu.

v   Niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi.

v    Nenorocirea cea mai mare a vieţii, zicea el, e să fii mărginit, limitat, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, greşit, să judeci strâmb.

Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE. Maestru în artă.

Cu Eminescu în suflet și în gând

POVESTEA și OMUL

Poveştile sunt prietenii noştri. Ele ne dezvoltă imaginaţia, vocabularul şi spiritul de observaţie. Pentru a ne simţi copii vă propun povestea:

Vasile-finul-lui-Dumnezeu 

  Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă 'n astă sară.

        Era un om - aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se 'nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul - cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

        - Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o 'ntrebat Sf. Petrea.

        - Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

        - Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi 'ntâi în sat.

        O 'nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată 'n căruţă ş-au zis s-o ducă 'ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea - că ea era săraca nevinovată - ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie - finul lui Dumnezeu.

        Aşa cât creştea altu 'ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

        Băietul când s-o făcut mare o 'ntrebat:

        - Mamă, unde-i tata?

        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

        - Eu mă duc, mamă, să-l cat.

        - Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân' atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

        - Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

        - Fată, de ce plângi tu?

        - Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

        - Cum de-i balaurul cela?

        - Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

        - Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

        - Până mâne dimineaţă.

        - Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a 'nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş' o 'nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

        - Bună cale, voinice, zice baba.

        - Mulţămesc, mătuşă.

        - Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

        - Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

        - Numai doi.

        - Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

        - Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

        Şi s-a luat la luptă. D' acesta era cu douăzeci şi patru de capete - straşnic era - şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

        - Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

        - Haide 'ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de 'ntunerec să fi fost.

        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

        - Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

        - Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

        - Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se 'nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

        Se face bolnavă. Miere de urs.

        Pădure şi casă frumoasă.

        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se 'nsoare şi să ia pe Soră - sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

        - Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

        Sf. Lună au zis:

        - Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

        - Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

        - Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate - tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

        - Dacă-i lua pe frate - tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă 'n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi 'ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

        - Ce vrei, băiete?

        - Iaca, mama s-a 'mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

        - Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

        - Iaca, mamă, ţi-am adus.

        Ea mănâncă:

        - M-am făcut sănătoasă.

        Brânză de cerboaică.

        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

        - I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

        - Na-ţi brânză de asta - care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

        - Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

        - Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

        - De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te 'ntorci la dânsa c' are să te prăpădească.

        - Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

        Ileana i-o zis:

        - Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Sper să vă placă această poveste şi să vă faceți unele concluzii şi învăţăminte pe marginea ei... Iar pentru mai multe detalii, vă așteptăm la bibliotecă, la Centrul Academic Internațional Eminescu.

Publicat: D.Ț.

NE VEDEM LA BIBLIOTECĂ!

Publicat: D.Ț.

Serviciul CinemaBOOK

     

Serviciul EminescuDigiArtSpace

 

Publicat: D.Ț.

NE VEDEM LA BIBLIOTECĂ!!!

NE VEDEM LA BIBLIOTECĂ! aşa a răsunat vocea echipei Centrului Academic Internaţional Eminescu când i-a invitat pe elevii Liceului Teoretic Liviu Rebreanu în ospeţie. Lansat de programul Novateca, serviciu Ne vedem la bibliotecă are sarcina de a populariza şi informa publicul larg despre oportunităţile pe care acesta le oferă. D-na Nina Laur împreună cu elevii clasei a II-a A, au fost vizitatorii noştri de azi. Elevii au avut parte de o excursie prin bibliotecă, unde bibliotecarul le-a explicat ce este această instituţie, care sunt sarcinile ei, care sunt motivele pentru care ar trebuie să ne viziteze, cum poţi să obţii un card pentru a vizita biblioteca, care sunt regulile de împrumut a cărţilor şi cât de departe poţi ajunge dacă te împrieteneşti de mic cu biblioteca. Copiii au fost foarte atraşi de ceea ce au găsit în bibliotecă, fiind impresionaţi de modul cum este compartimentat spaţiul: sala mare Mihai Eminescu, sala de lectură, secţia pentru copii şi secţia pentru adulţi, secţia atelierului de creaţie Fantezie, Dibăcie, Creaţie. Tot azi ei şi-au primit şi carnetele de cititori şi au promis că ne vor vizita şi vor împrumuta cărţi pentru a citi şi ajunge oameni destoinici.

Publicat: B. Olesea 

LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

In rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le 'nşirate, -

Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spiue-n hram şi-acasă

Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Stergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde -

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Alexei Mateevici

Publicat: D.Ț.

PE ARIPILE LECTURII...

          Concursul de Lectură  BĂTĂLIA CĂRŢILOR continuă. A mai rămas puţin timp până la finală. Astăzi, Centrul Academic Internaţional Eminescu, îţi propune o carte minunată care face parte din acest concurs.

Publicat: Harti Vera

Invitație la lectură...

IMN EMINESCULUI ÎN NOUĂSPREZECE CÂNTURI de VALERIU ANANIA

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

         

          La Centrul Academic Internaţional Eminescu, Rucsacul de vacanţă continuă să se umple cu noi lecturi, noi poveşti şi povestiri adevărate. Astăzi i-am avut ca vizitatori pe copiii de la Centrul Comunitar pentru Copii şi Tineret Orizont, însoţiţi de pedagogul lor, doamna  Raisa Rusu. Am citit împreună IMN EMINESCULUI în nouăsprezece cânturi de Valeriu Anania, din ciclul Eminescu şi Ortodoxia.

          Autorul face o retrospectivă a tuturor temelor abordate de scriitor, încercând să scoată în evidenţă stările de spirit pe care le avea poetul în momentele de meditaţie şi de creaţie, numindu-le stări şi trepte.

          Am discutat cu copiii despre cele mai preţioase lucruri pe pământ, cum ar fi: omul, viaţa sănătatea, familia, sufletul, credinţa - aici le-am amintit copiilor legenda  Darul lui Dumnezeu, pentru Eminescu, în care îngerul l-a binecuvântat de trei ori şi cu vocea stinsă ca de litanie, i-a citit cuvântul lui Dumnezeu: Ştiu cât de mare este sufletul tău. Ştiu că în el va încăpea o lume întreagă, ştiu că în el vei vrea să cupeinzi chiar nemărginirea  Mea. Ştiu că inima îţi va arde de iubire. Că îţi vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că îi vei iubi pe oameni până la sfârşit, că vei iubi toate frumuseţile făcute de Mine, că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Sfinţii Mei, pe Maica Mea; ştiu că mă vei iubi pe Mine. Şi pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ţie îţi dăruiesc darul Meu cel mai de preţ: îţi dăruiesc suferinţa. Întreaga ta viaţă va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Săbii, fulgere şi piroane vor trece prin sufletul tău. De la oameni vei primi biciuiri, loviri şi pietre. Toţi se vor lepăda de tine, îţi vor înjosi numele şi-l vor umili. Chiar şi cei apropiaţi ai tăi, când îţi va fi cel mai greu, îţi vor da să bei fiere şi otravă. Răni nevindecate şi nemângâiate vei purta în trup şi în suflet. Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat şi a citit mai departe:

          Din acest adânc de suferinţă va creşte un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile şi durerile neamului său. Va creşte un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca uşor cu suflet blând şi luminos, slobozit de toată suferinţa, în lumina falnicilor bolţi, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...

          Copiii au rămas profund impresionaţi de puterea Cuvântului spus de Dumnezeu, dar şi de om, deoarece cuvântul este materia primă cu care omul face ce vrea, face bune, dar poate face şi mai puţin bune. Cuvântul ne poate ridica în slăvi, dar ne poate arunca şi în străfunduri. Aceşti şcolari, care sunt abia în formare, în procesul comunicării îşi dezvăluie trăirile, sentimentele care îi frământă, iar noi, aici intervenim prin intermediul cărţilor şi încercăm să-i facem să citească, le recomandăm ce să citească ca să găsească răspunsuri...

ÎNCĂ O PERLĂ ÎN RUCSACUL DE VACANŢĂ

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

          O zi cu mult soare, multă lumină, deşi cu multe grade, totuşi frumoasă. Temperatura caniculară de afară păleşte în faţa copiiilor zglobii, fericiţi şi bucuroşi. Sunt în vacanţă, dar şi această perioadă o petrec cu folos. Astăzi am participat la un splendid spectacol, pregătit şi prezentat de copiii din tabăra Cireşarii, de la gimnaziul Nicolae Haralampie Costin. Aici s-au odihnit timp de trei săptămâni, mai mult de 70 de elevi, preponderent din clasele primare.

          Directoarea taberei, doamna Silvia Maslov împreună cu educatorii şi conducătorii de cercuri, doamnele, Lidia Dzeatcovchi (Centrul de creaţie Luceafărul, conducătoarea cercului dramatic), Nadejda Şigaeva, conductoarea cercului de dans clasic, de la acelaşi centru, Angela Cărăuş, actriţă la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, pedagog de arta vorbirii la gimnaziu şi alţii, în tot acest răstimp au fost foarte receptive cu noi colaboratorii Centrului Academic Internaţional Eminescu. Împreună cu copiii din tabără au participat la mai multe activităţi organizate de noi, începând cu eminesciana...

          Astăzi a fost spectacolul de încheiere. Programul a fost de o diversitate surprinzătoare, îmbinând mai multe genuri de artă. Recital de poezie din Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, etc., în formă de microspectacol. Multitudinea de fructe, ce s-au copt în această lună, au iscat în scenă O ceartă a fructelor, care sunt mai coapte, care-s mai gustoase şi care ne aduc mai mult folos pentru sănătate. Au mai  participat: şoricelul cel mic, vulpea cea şireată şi veveriţa, pe care Catincuţa, o fetiţă isteaţă, întâlnindu-le în pădure, le-a pus să strângă pomuşoare şi să recite câte o poezie.

          La un moment dat a apărut şi cucoana Chiriţa, povestind tuturor cum a fost ea la Parij. Numerele artistice se perindau unul după altul, iar spectatorii: elevi, profesori, părinţi, bunici... aplaudau frenetic.

          Doamna Larisa Arseni de la CAIE, la fine le-a mulţumit pentru colaborare, pentru artistism şi i-a îndemnat să vină la bibliotecă, să-şi citească toate cărţile recomandate de învăţători şi profesori pentru vară, până la sfârşitul vacanţei.

          Credem, că aceste trei săptămâni, cât s-au aflat în tabără copiii au învăţat multe lucruri noi, dar şi s-au odihnit pe potrivă. Le urăm vacanţă plăcută în continuare şi-i aşteptăm la bibliotecă, unde-i aşteaptă în Rucsacul de vacanţă lucruri la fel de distractive, dar şi instructive.

INVITAȚIE

CASANDRA – PRIMA IUBIRE

În satul copilăriei îl atrăgea mereu prima sa iubire, oglindită pe larg în poeziile viitoare. Era o fată frumoasă, cu ochii mari albaștri și cozi lungi, blonde care-i săgetase inima junelui amorezat. Se zice că o chema Casandra Elena și era fiica lui Gheorghe Alupului. Arăta ca o floare albă de cireș. Se plimbau prin lunci, apoi prin codru, la cules de fragi, până la lacul fermecat. Se țineau copilărește de mâini. O ridica de subsuori, când se urcau în scânciobul din Botoșani, unde plecau împreună de sărbători. Iar seara, pe dal, când buciumul suna cu jale, Casandra și Mihai se vedeau sub un salcâm, rezemându-și capetele unul de altul. Rămâneau acolo până când apărea pe cer luna cea sfântă și clară. Fata era o țărăncuță mică de statură, dar cu vreo patru ani mai mare decât Mihai. Făcea parte dintr-o familie de oameni săraci și se pare că rămăsese orfană de ambii părinți.

Ultima seară, înainte de plecare la Cernăuți.

- Ce se aude? tresare Mihai, când un scheunat ciudat răzbește din cimitirul întunecat.

Mâna Casandrei e rece.

- O fi vreun zburător, Mihai, ți-e frică?

Ea surâde ironic, obișnuită cu umbrele nopții.

- Nu! bânguie junele fecior al căminarului, în timp ce  din cimitir se aude iarăși scheunatul. Crezi în demoni?

Moș Miron Prisăcarul zice că există. Tot auzind povestea, îl visez și eu pe zburător, noapte de noapte. Se face că vine pe horn și mă chinuiește prin somn. Parcă mă mușcă de gât, ca stigoiul. Mă frământ asudată. Buzale îmi ard de sete. Fiori mă iau din spate. Iar zburătorul acela, pănă la urmă, seamănă cu tine, Mihai. Eu cred că demonul acela frumos, pe care-l visez, ești chiar tu, Mihai.

Într-un târziu, când se despart, la portița ei, fata cu ochi mari și cu șuvițele blonde lăsate pe spate, îl sărută pe obraz:

- Să nu mă uiți, zburătorule!

        Casandra, cu palmele ude, de gheață, împrăștie o undă enigmatică, prevestitoare...

A doua zi, urcat pe capră, lângă vizitiu, în timp ce Gh. Eminovici se lăfăia în fotoliu din spate, Mihai îi zâmbea încurajator mamei. Raluca era slăbită, cu riduri adânci pe frunte. Purta din nou haine cernite, deoarece se stinsese nu demult Ilie, prietenul apropiat de joacă al lui Mihai. Băiatul de 16 ani, cu ochi albaștri ca ai tatălui, după eșecul școlar de la Cernăuți, se dusese la București, unde urma medicina la școala lui Davila. Sărmanul Ilie s-a îmbolnăvit de tifos la Spitalul Militar și s-a stins deodată. 

      Numai că tragedia blestemată a familiei nu se va încheia aici. Poate că Mihai presimțea asta. Încercările vieții începeau să-l maturizeze atât de devreme.

Acum strângea mâinile surorilor Aglaia, de unsprezece ani, și Harieta, care la aproape zece ani își târâia picioarele paralizate, în urma unei poliomielite luate în casa udă ce se ridicase la Ipotești. Mai era acolo și mezinul Matei, care ținea în mână o sabie din lemn. 

- Drum bun, Mihai! Săru-mâna, tată!

       Când caii au luat-o la trap, îndrăgostitul a văzut-o, de pe capră, pentru ultima oară, pe Casandra, rezemată de portiță, împletindu-și cozile. Imaginea primei iubiri l-a urmărit peste tot, ca o umbră. În biblioteci, unde citea cu patimă; în peregrinările nesfârșite prin vatra românească. Pentru ca târziu, când se întorcea la Ipotești neștiutor, cuprins de dor nebun, să afle încă o tragedie, care-l va zdrobi de-a binelea: fata cu păr blond fusese răpusă de dropică (hidropizie), aflându-se îngropată în țintirim. Fusese furată de zburător.

    Mai apoi, când realitățile vieții vor răzbi tumultos în lirica poetului, iubita de la Ipotești, moartă la 19 ani, va fi evocată în poezii memorabile, între care: De-aș avea, Din străinătate, Frumoasă-i, Lida, De ce să mori tu, Mortua est (intitulată la început Elena), Iubitei (Amor), Aveam o muză sau Floare albastră...

Și te-ai dus, dulce minune,

Și-a murit iubirea noastră –

Floare – albastră! Floare – albastră!...

Totuși este trist în lume!

       Floare albastră este, cum afirmă mulți eminescologi, iubita de la Ipotești și nu Veronica Micle, marea lui dragoste de mai târziu. Casandra Alupului, săteanca bălaie, cu păr moale ca mătasea, avea rochie albastră, la fel ca ochii ei mari, gene lungi de aur, gura micuță ca o vișină coaptă. Adolescentul e vrăjit de gâtul ei alb, de veșmântul de tort subțire, prin care-i zărește conturul corpului plinuț. De pe atunci el plănuiește să-i dedice un ciclu de poeme, Casandra fiind prima sa muză inspiratoare. Iată cum o înfățișează pana poetului, după ce blonda țărăncuță s-a dus în neant.

Și, ah, era atât de frumoasă

Cum numa-n vis o dată-n viață ta

Un înger blând, cu fața radioasă

Venind din cer, se poate arăta;

În păru-i blond și moale ca mătasa

Grumazul alb și umerii cadra

Prin hainele de tort subțire fin 

Se vede trupul ei cel alb deplin.

                                                              (Fiind băiet păduri cutreieram)

Poetul reia versurile apoi în Aveam o muză, completându-le:

Aveam o muză, ea era frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viața ta

Poți ca să vezi icoana radioasă,

În strai de-argint al unui elf de nea!

Păr blod deschis, de aur și mătasă,

Grumazii albi și umeri coperea...

     Casadra, supranumită de el Floare albastră, avea rochie albastră, ochii albaștri și o cunună de flori albastre pe cap, adunate de-amândoi  îndrăgostiți din preajma Ipoteștilor, unde drumețeau în libertate. Așa  povestește în primele sale versuri:

Prin lanuri înflorite noi mergeam împreună

Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng

Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește

Iar sufletul  îmi râde și inima crește.

          

Din luncă idila se mută în codru:

De un  cot și jumătate

Tu îmi pai o dulce pruncă

Peste ochi îți cade părul,

Iar pe cap ai flori de luncă (...)

Amândoi mergem în codru,

Amândoi culegem fragi

Și-amândoi ca-ntr-o poveste

Ne simțim atât de dragi.

                                                (Erotocrit)

Pătrunși în ascunzișul codrului, îndrăgostiții se duc la izvor, sub un tei înflorit:

Amândoi trecem în codru

Rătăciți și singurei

Ne culcăm lângă izvorul

Ce răsare sub un tei (...)

Adormi-vom, troeni-va

Teiul floarea peste noi

S-auzim prin somn un bucium

De la stânile de oi.

                                                                    (Povestea codrului)

      Amândoi vor adormi sub teiul îmbătător, de la izvor, iar corpurile lor vor fi acoperite de petale căzute din tei:

                          

  Adormind de armonia

Codrului pătruns de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rând

 (Dorința)

        Mihai Eminescu, în manscrisele sale (mai puțin cunoscute de cititori), ne-a lăsat și „Cântul Casandrei”, o poezie alcătuită din șapte strofe, în care deplânge moartea iubitei sale și durerea că a rămas singur pe lume, fără ea:

Sunt ca lira spartă-n stâncă,

Sunt ca glasul din pustii,

Sunt ca marea cea adâncă,

Sunt ca moartea între vii.

Revenim la versurile din poezia Aveam o muză, unde poetul zice:

Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns.

Am sfărâmat arfa - și a mea cântare

S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.

Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea