Călin-Nebunul de Mihai Eminescu

      Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi.

        Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’ Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".

        Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.

        A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.

        Era un zmeu cu trei capete.

        - Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!

        - Hai!

        Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.

        - Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.

        Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.

        - Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?

        Aista era cu patru capete.

        - Hai la luptă!

        - Hai!

        Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.

        Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.

        - Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la luptă!

        - Hai!

        Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.

        - Bună noapte!

        - Mulţumesc d-tale!

        - Da’ cine eşti d-ta?

        - Eu-s De-cu-sară.

        Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.

        - Bună noapte.

        - Mulţumesc d-tale.

        - Da’ cine eşti d-ta?

        - Eu îs Miezu-nopţii.

        Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.

        - Bună noapte.

        - Mulţumesc d-tale.

        - Da’ cine eşti d-ta?

        - Eu îs Zori-de-ziuă.

        Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.

        Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:

        - Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!

        Da’ ei au zis aşa:

        - Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.

        Da’ el a zis:

        - Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…

        - Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.

        Da’ Călin Nebunul, viclean:

        - Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.

        Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:

        - Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.

        Da’ era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.

        Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:

        - Hai, du-te!

        Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice:

        - Du-te, bre, ‘n pace!

        Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:

        - I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

        Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:

        - Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.

        Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.

        - Bună vreme, fată de-mpărat!

        - Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

        - Da cât mănâncă zmeul tău?

        Fata zice:

        - Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:

        - Ia să văd eu, le-oi putea mânca?

        Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câne de zmeu!

        - Mulţumesc, Călin Nebune!

        - Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

        - Stai, să mănânc ceva.

        - Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.

        - Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.

        Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:

        - Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.

Vulpea, Calul, Leul şi Omul.

  Centrul Academic Internaţional Eminescu vă propune spre lecturare o poveste captivantă, pe care o puteţi găsi de asemenea, pe lângă multe alte poveşti, în cartea Împăratul Cioc-de-Sturz, de fraţii Grimm! (Bucureşti, 2007)

A fost odată un ţăran ca toţi ţăranii. Dar nu chiar la fel ca ceilalţi, căci ţăranul din povestea noastră era un om zgârcit şi, mai cu seamă, nerecunoscător. Şi omul acela avea un cal care îl slujise cu credinţă mulţi ani. Dar îmbătrânind, calul nu mai putea munci ca în tinereţe şi de aceea stăpânu-său nu mai voia să-i dea de mâncare.

Iar într-o bună zi îi zise:

      – De folosit ca altădată nu te mai pot folosi şi de aceea nici mâncare nu am să-ţi mai dau, că nu vreau să-mi cheltuiesc banii degeaba. Totuşi, pentru că nu mi-ar plăcea să se spună despre mine că sunt un om rău şi nerecunoscător, uite ce-ţi propun: dacă ai să-mi dovedeşti că mai eşti atât de puternic încât poţi să-mi aduci, în curte un leu viu, atunci te voi primi din nou în grajd şi îţi voi da să mănânci.    Dar până atunci, ieşi din ograda mea şi să nu te mai văd pe-aici! 

Şi deschizând poarta şi punând mâna pe un harapnic, îl goni pe cal din curtea lui, până departe pe câmp, zicându-şi în sine: „ Poate că o să vină leul singur să-mi mulţumească pentru masă”

 Calul rătăci o vreme de colo până colo pe imaşuri, căutându-şi hrana, dar, începând să vremuiască, intră într-o pădure, unde, era mai la adăpost. Acolo, într-o zi, se întâlni cu vulpea care, după ce-i dădu bineţele, îl întrebă:

–        De ce eşti aşa de abătut şi singur? Te-ai rătăcit de herghelie? Şi de ce umbli pe-aici prin pădure, că doar ştii că pădurea nu este locul cel mai potrivit pentru traiul cailor...

–        Ce pot să fac, răspunse calul, dacă printre oameni nerecunoştinţa este adeseori mai puternică decât zgârcenia şi cam întotdeauna fac casă bună amândouă? Stăpânul meu a cam uitat că l-am slujit cu credinţă atâţia ani de zile, şi pentru că nu mai am putere, ca-n tinereţe, să-l ajut la arat şi la cărat buştenii, nu mai vrea să-mi dea de mâncare şi m-a gonit din grajdul şi din ograda lui.

–        Cum aşa? îl întrebă mirată vulpea. Fără nici o răsplată sau fără cel puţin un cuvânt de mulţumire sau de mângâiere?!

–        Cuvânt de mulţumire şi de mângâiere?! îi răspunse calul. Da, mi-a zis acolo câteva vorbe, dar m-a şi batjocorit totodată.

–        Cum adică te-a batjocorit?! îl întrebă uimită vulpea.

–        Păi a recunoscut că i-am fost de folos altădată, dar totodată m-a batjocorit, spunându-mi că o să mă creadă că mai sunt în stare de ceva şi că mă va primi din nou în grajdul din curtea lui dacă-i voi aduce un leu... Când şi unde s-a mai pomenit ca un leu să asculte de un cal şi să se lase dus în ograda unui om?! Nu-i asta o batjocură? De-aia mi-a şi cerut o asemenea dovadă de putere, pentru că ştie că nu sunt în stare să i-o dau.

 Vulpea stătu puţin pe gânduri, apoi îi zise calului:

–        Ştii ce? Eu cred că aş putea să te ajut ca să-i dai dovada de putere pe care ţi-a cerut-o, adică să-i duci un leu. Dar pentru asta trebuie să te întinzi pe-aici pe jos şi să stai nemişcat, ca şi când ai fi mort de-a binelea.

 Calul se uită mirat la vulpe, dar ştiind la câte şiretlicuri o duce mintea, n-o mai întrebă nimic, ci făcu aşa cum îi zise, gândindu-se că, la urma urmelor, dacă îl va ucide leul, va fi cu atât mai bine, pentru că îl va scăpa de suferinţele foamei şi de lipsa unui adăpost. 

Vulpea, însă, pentru că de mai multă vreme avea de plătit o poliţă leului, se duse repede la vizuina lui şi-i zise, cu aerul că a venit anume să-i facă un serviciu:

–        Nu departe de aici zace un cal mort. Şi-i mort de curând, că-i cald încă. Cum pe mine nu mă interesează şi nu vreau să-l mănânce lupii, m-am gândit să vin şi să-ţi spun dumitale şi să te duc până acolo.

 Leul cum auzi şi căzu în capcana vulpii şi merse cu ea până la calul culcat pe o parte şi părând mort. Şi cum leul stătea şi deocamdată se uita la cal, vulpea îi zise: 

–Ştii ce? Nu cred că-i bine să-l mănânci aici, într-un loc aşa deschis. Pot veni lupii, vreun râs... Aşa că mai bine ar fi să-l duci în vizuina ta şi să-l mănânci acolo, în tihnă. Şi ca să-ţi fie lesne să-l târâi până acolo, am să leg calul cu coada de tine.

 Leului îi plăcu sfatul vulpii şi stătu drept, foarte liniştit, pentru ca vulpea să poată lega bine calul de dânsul.

 Vulpea însă legă zdravăn, cu coada calului, picioarele leului şi le strânse atât de tare, încât să nu le poată desface cu niciun chip. După ce îşi isprăvi lucrul, bătu calul pe coastă şi îi zise:

–        Trage, calule, trage!

 Atunci calul se ridică deodată în picioare şi începu să-l tragă cu nădejde pe leu după sine. Leul începu să ragă cu atâta furie, încât toate păsările din pădură zburară care-ncotro îngrozite. Dar calul nu se sperie. El ştia că trebuie să-l tragă tot înainte peste ogoare şi peste imaşuri, până la poarta ogrăzii stăpânului său. Şi aşa şi făcu.

 Auzind răgetele leului, stăpânul calului veni repede la poartă şi, când îl văzu târât de calul său, îşi dădu seama că greşise atunci când îl alungase pe cal din curtea şi din ograda sa. Îşi luă puşca, împuşcă leul şi-i zise calului:

–        De-acum înainte vei rămâne la mine în grajd până la sfârşitul zilelor tale. Şi te vei bucura de adăpostul şi de mâncarea pe care le meriţi pentru muncile făcute în folosul meu şi pentru puterea ta.

 Şi aşa şi făcu. Iar calul trăi liniştit şi ocrotit până i se terminară zilele ce-i fuseseră sorocite.

Publicat de Irina.Ţ

    Astăzi a fost solicitat basmul "Cele trei rodii aurite" de Petre Ispirescu. Acest basm nu este în volumele pe care le deţinem. Şi pentru că, nu fiecare cititor are înregistrare pe ro. scribd.com , atunci vă propunem noi textul acestui basm.

Cele trei rodii aurite

A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simŃise de unde venise piatra îşi auncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise:

- Până nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă.

Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gândi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinŃa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tată-său şi-i zise:

- Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare.

Şi toată silinŃa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar.

Daca văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă.

Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi daca nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă.

Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Când, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise:

·                       Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare?

·                       Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla?

·                       Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dânsa.

N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, până ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrână, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise:

·                       Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasări cu aripioare?

·                       Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află?

La auzirea acestor vorbe, bătrâna începu să plângă, apoi îi răspunse:

- Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblând după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; daca aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul.

Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia, iară bătrâna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi daca va izbuti, l-a jurat pe tinereţele lui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său.

După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a priimit de la dânsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, când, după o călătorie încă d-o săptămână şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pământ. Îndată ce ajunse la dânsul îi zise:

- Bună ziua, frate, şi trecu înainte.

Iar balaurul îi răspunse:

- Noroc bun, frate.

Ajunse apoi la o fântână, mucegăită şi plină de nămol: el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fântână şi-şi căută de drum până dete de nişte porţi încuiate, pline de praf şi de păianjeni; curăţi acei păianjeni, scutură praful, dete poarta de perete şi trecu înainte. În drumul său întâlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţâţele sale; cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise:

-łine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul.

Iară ea, luând-o, îi mulţumi.

La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci câtva timp.

În cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atârna de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atârnate, şi o tuli d-a fuga înapoi.

N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fântâna şi pe balaur.

·                       Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de când sunt urgisită a sta aci, nu sa îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele.

·                       Că alt gând n-am, răspunseră porţile, că de când suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne deschiză, de înŃelenisem aşa.

·                       Ba să ne iertaţi, zice fântâna, că de când sunt făcută, mână de om n-a venit să-mi cureţe apele, încât ajunsesem a mă împuţi.

·                       Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de când sunt osândit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă.

Fiul împăratului, care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrâna, se întoarse pe la dânsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete şi ei câte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său.

Pe drum, ce-i veni lui, văzând că nu mai poate răbda, scoase cuţitaşul şi tăie una din rodii, ca să guste şi să se încredinŃeze de bunătatea lor. Când, ce să vezi? Deodată iese din rodie o fată, ca o zână de frumoasă, şi îndată începu a striga cu glas mângâios:

- Apă, apă, că mor.

Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci era să cază şi el, dară se ţinu.

Tot mergând el, nu putu să Ńie până să nu guste dintr-o rodie şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zână, şi moare ca şi cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea.

Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăŃia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; şi merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gândul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gândindu-se se aprinse în el dorinŃa de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ţine, otărî să o taie şi pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca şi cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur.

- Apă! apă! strigă ea.

Şi el îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă.

Fiul împăratului îi da târcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei. Apoi o luă de mână şi îi zise:

- SoŃie să-mi fii şi ea priimi. El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puŃintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subŃirică de parcă era trasă prin inel.

El o povăŃui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreŃi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe.

Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea.

Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de Ńigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa:

·                       Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumuseŃe ca a mea nu aduce apă.

·                       Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise măsa, arătându-i coceanul măturei.

Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întâi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe.

Mă-sa înŃelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l Ńie în păr, şi o învăŃă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară.

łiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus şi văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc.

- Suie-mă şi pe mine acolo, rogu-te, zise Ńiganca, uitându-se galeş către zâna frumuseŃilor.

Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe Ńigancă ca să-i Ńie de urât, şi copaciul se ridică la loc.

Stând ele la vorbă, Ńiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niŃel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap.

Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala Ńigancei, şi, când era să o fure somnul, Ńiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului.

Atunci Ńiganca zise:

- Ah! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o să-mi scapi, îŃi viu eu Ńie de hac.

Nu trecu multe zile şi iaca şi fiul de împărat cu oaste şi călăreŃi şi cu cară împărăteşti veni ca s-o ridice; iară Ńiganca, cum îl văzu, îi zise:

- Da bine, împărate m-ai lăsat să te aştept atâta, încât soarele mi-a ars feŃişoara şi vântul mi-a bătut perişorul.

Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zâna pe care o lăsase el acolo.

Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă.

Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfârşit, daca nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spunsese minciuni.

Când ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul înainte, şi rămase înmărmurit când văzu în loc de zâna frumuseŃelor, cu faŃa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Şi măcar că fiul său îl încredinŃa că soarele îi arsese feŃişoara şi vântul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amâna cununiile.

D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineŃile, venea o păsărică şi cânta cu dor de-Ńi rupea inima; apoi striga cât îi lua gura:

·                       Grădinar! Doarme împăratul?

·                       Doarme, îi răspundea grădinarul.

·                       Să doarmă somn dulce şi mai dulce, de pe căpătâi să s-aridice, adăoga păsărica. Dară cioroaica de împărăteasă doarme?

·                       Doarme, îi răspundea.

·                       Să doarmă somnul de urgie, de acum până-n vecie.

Şi pe care pom se punea de cânta, pe loc se şi usca.

Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cânta. Împăratul se luă de gânduri.

Mai toŃi pomii din grădină se uscară în câteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să pună pe fiecare crăculiŃă câte un laŃ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi, în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laŃ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o Ńinea pe fereastra lui. łiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toŃi vracii cari spuseră împăratului că până nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănânce din ea, nu se va însănătoşi.

Plin de scârbă împăratul nu se putea învoi la asta, dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemângâiat şi din ce în ce ura mai mult pe Ńigancă.

Luară, deci, pasărea şi o tăiaseră, o fierseră şi o duse împărătesei; iară ea, după ce se prefăcu că se însănătoşeşte, începu a se găti de cununie.

Din sângele păsărelei crescu la fereastra împăratului un brad înalt şi frumos, şi era o minune cum de într-o noapte crescuse aşa de mare şi falnic. Împăratul chemă pre grădinar şi-i porunci să aibă cea mai marei îngrijire de acel pom. Iară Ńiganca, cum auzi, n-avu odihnă şi-i puse gând rău. Pricepuse, drăcoaica, că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie.

Se făcu iară bolnavă, mitui iară pe vraci, cari spuseră împăratului că până nu va tăia bradul să-l fiarbă şi cu apa aceea să-i facă baie, nu va trece împărătesei.

Împăratul se supără până la suflet, văzând că logodnica fiului său e piază rea, fiindcă de când a venit ea, n-a avut parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag.

Lăsă să taie şi bradul ca să nu mai aibă nici un cuvânt a-l mai supăra cineva cu ceva, şi se hotărî ca de aci înainte să nu mai facă pe voia nimănui, daca ar mai da peste ceva care să-i placă.

Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o Ńandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei.

A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-Ńi era dragă inima să priveşti.

Nu înŃelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine.

Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur.

·                       Cine eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine?

·                       O fată fără trişte, zise ea; daca mă primeşti să şez la d-ta, mult bine Ńi-oi face şi eu dumitale.

Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată nici în casa împăraŃilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică.

Baba mergea mereu în prosteală, cum învăŃase ea, dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără.

Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genuchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său.

Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava.

Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înŃeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului şi-i zise:

·                       Pentru că o să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pe femei, când judecătorii nu se domiresc la câte un lucru. Astăzi ni s-a arătat cu plângere o femeie, care zise că, având un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat prin Ńări de a cumpărat şi o găină, aşijderea de soi; că vecina ei nu s-a mulŃumit că i-a omorât găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină dale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta?

·                       Zic, răspunse bahniŃa, după ce se gândi puŃin, că femeia care a omorât găina şi a furat cocoşul, cu moarte să se omoare, şi cocoşul să se întoarcă stăpânului împreună cu găina osânditei şi cu ouăle ce va fi făcut.

·                       Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cu cocoşul, şi tu eşti care l-ai furat; găteşte-te la osânda care tu însuŃi ai găsit-o cu cale.

łiganca începu a plânge, a se ruga, a se jeli, dară toate fură degeaba. O dete pe mâna ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse.

După aceasta se duseră cu toŃii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte ridicară pe fată cu toată cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndată îi şi cununară, şi mare veselie fu în toată împărăŃia trei zile d-a rândul, pentru că s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atâta a umblat fiul de împărat, şi toŃi cu totul oropsea pe Ńigancă când s-a auzit istoria nelegiuirilor sale.

Încălecai p-o şea etc.
V.S.

Basmul "Bunicul şi nepotul"

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.

Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

“Asta e prea de tot!” îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

- Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

- Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost…

Basmul - copilărie

Poveştile sunt cele fără de care copilul nu e copil, visul nu e vis, copilăria nu e copilărie. Prin poveşti creşte pofta de a descoperi, de a face ceva nou, noi descoperiri şi desigur de a cunoaşte lumea din jur. Mihai Eminescu se numără ca fiind un bun cunoscător de poveşti bune, de poveşti ce au simţul moralist. Lectură plăcută!

Iată că noi CAI Eminescu, vă propunem să savuraţi din plin povestea

"Borta-vântului" de Mihai Eminescu

Era un om sărac - sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era - în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două", şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

        Îl întreabă un om:

        - Unde te duci, cumătre?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

        - Da unde-i nimeri-o?

        - Unde-a fi acolo mă duc.

        Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).

        - Unde te duci omule?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:

        - Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă... da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.

        Întorcându-se el înapoi, a 'noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

        - De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

        - Mă duceam s' astup borta vântului ş' am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân' a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?

        Femeia omului vicleană. Ia o nucă 'n mână şi zice:

        - Ia să-ţi văd nuca.

        Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce 'ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis - atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie 'ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

        Se duce - a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă.

        - Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s'astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

        Ajunge iar pe Dumnezeu.

        Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă... nu l-o cunoscut.

        - Unde te duci, bade?

        - S' astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.

        - Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân' acasă: măgar baligă-te.

        - N-oi zice.

        Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

        Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce - acasă şi-i zice: măgar, fa bani!

        Măgarul, de unde? El apuc' un druc şi 'ncepe a dişăla măgarul.

        - Acu nu-l mai iert eu.

        Se porneşte să 'ntâlnească pe moşneag şi s' astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.

        - Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje 'ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac' or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:

        - Măi, femeie, noi hai cu cârja 'n zămnic (beciu) şi să 'nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă'ncârjeşte-te.

        Se vâră. Cârja unde 'ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.

        - Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.

        Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu 'mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.

        - Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu 'mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:

        - Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

        - Bine, măi împărate. Cârje'ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).

        O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.

Finul - lui Dumnezeu, poveste de Mihai Eminescu

 Poveste, poveste - da eu nu-s de pe când poveştile - eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş'am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş' am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

        Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era 'ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

        Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân' la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie - nu-i!

        - Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul - a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

        A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c'acuşi ne mănâncă balaurul!

        - Oare cine să s-audă?

        Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

        - Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

        - E - aici în fântână.

        - Mult v-o mâncat pân' acum?

        - Ia, v-o douăzeci şi patru.

        - Ia las că vă scap eu.

        Se suie 'n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde - un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş' acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

        - Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

        S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

        - Dragii mamei nu v-a mâncat!

        - Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

        - Unde-i să-l mănânc de bucurie.

        - Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

        - Da unde-i?

        - Îi la răsărit.

        Da ea a'nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

        - Mama, are să-i treac' un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

        - Nu-i dragul mamei.

        - Iacătă-li-i, mamă!

        Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

        - Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii - a zis pajera.

        - Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

        - Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        - Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

        - Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

        Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om - era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

        Statu-palmă

        Barbă cot

        Călare pe-un iepure şchiop

        Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        - Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

        - N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        - Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        - Ce-i de făcut? zice Pajera.

        - Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

        - Da unde-s?

        - Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii 'n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du 'nainte.

        Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea... când în mijlocul pădurii vede - o fumărie straşnic de mare încât se 'nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

        - Bună ziua mătuşă.

        - Mulţămesc D-tale voinice, da - zice - und-te duci voinice?

        - Caut curtea zmeului, mătuşă.

        - I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

        - Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică... mă duc.

        - Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

        El, ducându-se aşa prin pădure, aude - un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie - acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

        - Da ce te vaiţi, bade?

        - De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

        - Hai cu mine.

        - Hai.

        Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

        - Bună vreme, omule. Pentru - ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

        - Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

        - Hai cu mine.

        - Hai.

        Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş' aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

        - Bună vreme, vântule, ce faci aici?

        - Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să 'mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

        - Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

        - Îi lângă soare.

        - Lasă, hai cu mine.

        - Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

        Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea 'n cerdac.

        - Bună vremea, soro.

        - Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

        - Nu mi-i frică.

        - El acuş vine,-i la vânat.

        Vine zmeul.

        - Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

        - Bine te-am găsit, câne de zmeu.

        - Hai la luptă.

        - Hai!

        Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

        El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele'n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot.

        - Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu - acela.

        Acu el s-a pornit cu soră-sa.

        Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

        - Ce vă bateţi, măi băieţi?

        - Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

        - Şi la ce vă trebuie vouă aiste?

        - Când pui cuşma 'n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea 'mpăratului, când îi zice: sulă - sulicică - te suie 'n dealul de steclă.

        - Da' 'n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?

        - În dealul de steclă ţine 'mpăratul pe fată.

        - De ce o ţine acolo?

        - Ca să n-o ia zmeii.

        - Până când?

        - Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul... Cel ce-a omorî zmeul îi da fata 'mpăratul.

        - Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

        El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea 'mpăratul, la curtea-mpărătească.

        La curtea 'mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, - era bătrân şi bea lulea.

        - Bună vremea 'mpărate!

        - Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

        - Aşa 'mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata.

        - Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c' aicea 'n vale 'ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă.

        - Rămâi sănătos, Împărate.

        - Mergi sănătos, voinice.

        - Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

        - Ţi-oi da-o.

        Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma 'n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş' o 'nceput să 'ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?

        - Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu' D-zeu şi le-o luat.

        - Da tu?

        - Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă 'n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

        - N-aţi făcut nici o treabă, să vă 'nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri.

        - Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

        - Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

        - Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

        - Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s'aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

        Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc' acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

        - Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

        A găsit mă-sa 'n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo - dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:

        - Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

        - Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

        - Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

        Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.

        - Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.

        - Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

        Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie 'n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

        - Pune-l aici.

        Dă din bici şi-l suie la - mpăratul cu fedeleş cu tot.

        Îi Zice 'mpăratul:

        - Ce ai aici?

        - Aici-i toată puterea mea 'mpărate... arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s'o'ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.

        - Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

        Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.

        - Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă:

        - Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.

        El de bucurie ca să-i dea fata, odată a 'nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin' aprinsă pe la cep ş' o 'nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul 'mpăratului. După ce-o murit zmeul, a'nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o 'n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula 'n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş...

        - I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg' acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

        - Scapă-mă.

        O 'nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e 'n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:

        - De-acu înc'o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

        Acu el bate din bici ş' ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula.

        - Am venit, împărate, să-mi dai fata.

        Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu 'n jos.

        - Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata

        Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era 'n grădină acolo? Era Statu-palmă.

        - Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?

        - Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

        El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea - acea de te - adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă.

        - Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea - mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

        O făcut aşa după porunca 'mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

        - Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş' acela.

        Lângă curtea 'mpăratului era straşnică pădure.

        - Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

        El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele 'n patru ş-o suflat, era să 'nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era 'ntre calici la Ismail.

        - Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.

        - Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

        Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

        - Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.

        - O sul' am fost uitat eu aici.

        - Eu n-am văzut-o.

        A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând:

        să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:

        - Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să 'ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.

        - Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

        - Palatul las' să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o.

        Da' el zice vântului:

        - Pune-te 'n dreptul uşii şi 'ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

        El ş-o pus buzele 'n cinci şi când a 'nceput a sufla, împăratul sărea din părete 'n părete.

        - Împărate, dă-mi fata că vântul a sta.

        - Sui în dealul de steclă ş-o ia.

        - Dă-mi sula 'mpărate.

        - Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată... acolo unde era dracii.

        El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica - cela gătise de făcut, ceia crăpase.

        Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii;

        şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş' a 'nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo 'n toate zilele.

        - Ce faci aici, bade?

        - Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.

        - Hai!

        - Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

        - Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne.

        - Sula din mijlocul iazului. Se duce ş' aduce dracul sula.

        - Acu du-ne până pe deal pe - amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

        - Sulă, sulicică, suie-ne 'n dealul de steclă.

        Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c' avea o cadă de lacrămi.

        Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce...