Alegoria broscuţelor

A fost odată un grup de broscuţe care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori pentru a urmări cursa şi a le încuraja pe broscuţe. Cursa urma să înceapă. Nici unul dintre spectatori nu credea însă că vreuna dintre broscuţe va reuşi să ajungă în vârful turnului.

Peste tot nu se auzeau decât exclamaţii de genul:

- Oh, foarte obositor!!! Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!

Sau:

- Turnul este mult prea înalt! N-au cum să reuşească!

Broscuţele începură să abandoneze una câte una, cu excepţia uneia singure care continua să se caţăre vioaie tot mai sus...

Spectatorii strigau neîncetat:

- E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!

Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau. Doar una singură continua să se caţăre. Nu voia cu nici un chip să abandoneze.

            În final, toate renunţară cu excepţia celei care, cu o imensă ambiţie şi rezistenţă, reuşi să ajungă singură în vârful turnului. Toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum reuşise totuşi acea broscuţă să ajungă în vârf după ce toate celelalte abandonaseră cursa. Unul dintre spectatori se duse la broscuţă s-o întrebe cum reuşise să facă un efort atât de mare ca să ajungă în vârful turnului.

Şi aşa se află că... Broscuţa învingătoare era... SURDĂ !!!

Morala...

            Nu asculta niciodată de oamenii care sunt mereu negativişti şi pesimişti, pentru că îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet. Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor, caci tot ceea ce auzi sau citeşti te influenţeaza în ceea ce faci.

Publicat: B. Olesea

POVESTEA și OMUL

Poveştile sunt prietenii noştri. Ele ne dezvoltă imaginaţia, vocabularul şi spiritul de observaţie. Pentru a ne simţi copii vă propun povestea:

Vasile-finul-lui-Dumnezeu 

  Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă 'n astă sară.

        Era un om - aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se 'nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul - cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

        - Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o 'ntrebat Sf. Petrea.

        - Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

        - Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi 'ntâi în sat.

        O 'nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată 'n căruţă ş-au zis s-o ducă 'ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea - că ea era săraca nevinovată - ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie - finul lui Dumnezeu.

        Aşa cât creştea altu 'ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

        Băietul când s-o făcut mare o 'ntrebat:

        - Mamă, unde-i tata?

        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

        - Eu mă duc, mamă, să-l cat.

        - Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân' atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

        - Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

        - Fată, de ce plângi tu?

        - Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

        - Cum de-i balaurul cela?

        - Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

        - Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

        - Până mâne dimineaţă.

        - Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a 'nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş' o 'nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

        - Bună cale, voinice, zice baba.

        - Mulţămesc, mătuşă.

        - Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

        - Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

        - Numai doi.

        - Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

        - Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

        Şi s-a luat la luptă. D' acesta era cu douăzeci şi patru de capete - straşnic era - şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

        - Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

        - Haide 'ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de 'ntunerec să fi fost.

        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

        - Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

        - Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

        - Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se 'nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

        Se face bolnavă. Miere de urs.

        Pădure şi casă frumoasă.

        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se 'nsoare şi să ia pe Soră - sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

        - Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

        Sf. Lună au zis:

        - Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

        - Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

        - Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate - tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

        - Dacă-i lua pe frate - tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă 'n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi 'ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

        - Ce vrei, băiete?

        - Iaca, mama s-a 'mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

        - Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

        - Iaca, mamă, ţi-am adus.

        Ea mănâncă:

        - M-am făcut sănătoasă.

        Brânză de cerboaică.

        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

        - I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

        - Na-ţi brânză de asta - care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

        - Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

        - Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

        - De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te 'ntorci la dânsa c' are să te prăpădească.

        - Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

        Ileana i-o zis:

        - Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Sper să vă placă această poveste şi să vă faceți unele concluzii şi învăţăminte pe marginea ei... Iar pentru mai multe detalii, vă așteptăm la bibliotecă, la Centrul Academic Internațional Eminescu.

Publicat: D.Ț.

Îngerul

poveste cu tâlc...

A fost odată, în ceruri, un copil pe cale sa se întrupeze. Într-o zi, el i se adresa lui Dumnezeu:

- Știu, Doamne, că mâine mă vei trimite pe Pământ, dar spune-mi, te rog, cum voi supraviețui acolo așa mic și neajutorat?

Dumnezeu îi răspunse:

- Dintre miile de îngeri, am ales unul pentru tine. Te va aștepta și va avea grijă de tine.

- Dar aici, în Rai, eu nu fac altceva decât să cânt și să zâmbesc. De asta am nevoie ca să fiu fericit!

- Îngerul tău îți va cânta în fiecare zi. Tu vei simți iubirea lui și vei fi fericit, răspunse Dumnezeu.

- Și, continua copilul, cum voi înțelege ce îmi vor spune oamenii dacă eu nu știu limba lor?

- Asta este simplu, spuse Creatorul, îngerul tău îți va spune cele mai frumoase și mai dulci cuvinte pe care le vei auzi și, cu multă răbdare și grijă, te va învăța să rostești tu însuți cuvinte.

Copilul privi către Dumnezeu, spunând:

- Și ce voi face când voi vrea să vorbesc cu Tine?

Dumnezeu îi zâmbi copilului și-i spuse:

- Îngerul tău te va învăța cum să te rogi.

Copilul adăuga:

- Am auzit că pe Pământ sunt oameni răi. Cine mă va ocroti?

Dumnezeu răspunse:

- Îngerul tău te va ocroti chiar cu prețul vieții sale!

Întristându-se, copilul zise:

- Dar eu voi fi mereu trist pentru că nu te voi mai vedea.

- Ooo, îngerul tău îți va vorbi continuu despre Mine si te va învăța calea spre Mine. Astfel, Eu voi fi cu tine întotdeauna.

În acel moment, era atâta liniște și pace în Rai încât se auziră vocile de pe Pământ.

În grabă, copilul puse, oftând, o ultimă întrebare:

- Oh, Doamne, eu trebuie să plec acum. Spune-mi, te rog, numele îngerului meu!

- Numele îngerului tău nu are nicio importanță.Tu îi vei spune simplu: MAMA, răspunse Dumnezeu.

Morala: În viața ta vei vedea multe locuri, vei întâlni mulți oameni, dar vei avea întotdeauna o singură mamă! Iubește-o, apreciaz-o și respect-o pe cea care a vegheat cu iubire asupra ta încă din prima clipă a vieții tale.

Publicat: D.Ț.

Veverița a vrut să-și facă o casă împreună cu maimuța!

poveste italiană.

Poveștile sunt pline de magie. Ele dezvoltă la copii abilitățile de asociere, de dezvoltare a imaginației și le îmbogățesc vocabularul. Ele îi ajută să cunoască mai bine lumea înconjurătoare și să-și dezvolte flexibilitatea gândirii.

Deci lectură placută, dragă cititorule!

Pe o ploaie cu găleata, o maimuță se adăposti sub un copac, tremurând toată și de frig, și de frică, mai ales când vedea fulgerele și auzea trăsnetele. Deodată, în spatele ei, se simți un foșnet ușor. Când se uită, dădu cu ochii de o veveriță, zgribulită și ea, de ploaie și frig.

- Ce-ai zice, veveriță, ca mâine dis-de-dimineață să începem să ne facem un adăpost și când o mai ploua, să nu mai stăm așa pe-afară și să înghețăm de frig?, îi vorbi maimuța.

-Ai dreptate. Mâine adunăm tot ce ne trebuie și ne făurim o căsuță, îi răspunse veverița.

Și poate că ar fi trecut a doua zi la muncă, dar dimineața răsări un soare puternic, cald și dătător de viață. Mimuțica începu să zburde dintr-un copac în altul și la fel și veverița. Se întâlniră pe o cracă și maimuțica o întrebă:

- Când vrei să începem casa?

- Să mai zburdăm puțin și pe urmă o să trecem noi la lucru!, îi răspunse veverița și uite-o nu e, pe altă creangă.

Se zbenguiră așa până seara târziu, când soarele asfințise și acum iar se răcorise afară. Se întunecă, nori deși se adunară, iar din ei se porni să cadă o ploaie măruntă. Sub același copac maimuța se întâlni din nou cu veverița.

- N-ai vrut să ne facem casă! Acum iarăși dârdâim aici de frig!

- Îți făgăduiesc că mâine în zori o începem, îi răspunse veverița.

Dar zorii dimineții aduseră din nou soarele arzător pe cer, încălzind pământul; și cele doua, maimuțica și veverița, iar trecură la joacă, sărind de pe o creangă pe alta, și dintr-un pom într-altul, uitând de lucru. Și seara, una: Bârrr! și alta Hapciu! Și, cele două lenevitoare, dacă n-au răcit rău de tot până azi, tot se mai amăgesc când e frig să-și facă o casă împreună, iar a doua zi de dimineață uită, când apare soarelr... Că după soare vine ploaie, și după ploaie, vreme bună...

Uite așa...

Publicat: D.Ț.

Fântâna celor șapte înțelepți

Pe un drum vechi și prăfuit, care tivea marginea unei păduri uscate de arșiță, era pe vremuri o fântână părăsită. Despre această fântână se spuneau lucruri atât de cumplite, încât, ajungând în dreptul ei, drumeții grăbeau pasul sau șfichiuiau aprig spinările cailor.

Nimeni nu știa care fusese povestea acestei fântâni, dar toți se jurau că este fermecată și că oricine se apleacă asupra ei și-i caută licărul îndepărtat al apei, își pierde veselia și liniștea până la sfârșitul zilelor lui.

Într-o zi, se ivi pe drum un om străin de acele locuri. Mergea agale, cerceta din când în când trunchiurile uscate ale copacilor și pleca mai departe. Ajuns în dreptul fântânii se opri, își rezemă desaga de zidul ei rece și se lungi să doarmă. În acea clipă însă din miezul pământului urcă până la el o fierbere ciudată, de parcă bucăți uriașe de stânci s-ar fi izbit fără-ncetare rănindu-se cu strigăte de om. Forfota dură cât dură și apoi se domoli treptat, dând glas unui geamăt:

- Nu te speria, drumețule. Ascultă povestea mea și ajută-mă.

- Dar cine ești? se miră drumețul.

- Sânt duhul acestei fântâni. Cu ani în urmă se pripășise pe aici un învățat care căuta aur. Răscolea pământul fără milă și răbdare, dornic să se îmbogățească cât mai repede. Și tot atunci veni alt învățat. Căuta cursul ascuns al râurilor de sub pământ, vroia să-și facă mare faimă dintr-asta... Veni apoi un al treilea, care căuta pietrele nestemate pe care pământul le naște în sânul lui îndepărtat. Și tot așa, al patrulea, al cincilea, până ce se adunară șapte învățați la un loc, nerăbdători să scotocească și să capete astfel bogății și faimă fără de sfârșit.

Toți șapte se apucară apoi să sape o fântână, fiecare pentru scopurile și gândurile lui ascunse. Și când fântâna ajunse atât cât este acum, fiecare dori să fie singurul ei stăpân și luându-se la cearta se ucise unul pe altul... Trupurile lor moarte au rămas aici și mi-au astupat ochiul de apă, otrăvindu-mi undele. Din apa mea nimeni nu-și va putea astâmpăra setea până ce alți șapte învățați nu mă vor curăța din toată inima și fără nici un gând ascuns!...

Când cel din urmă cuvânt al fântânii se pierdu în inima pământului, drumețul - care ascultase tot timpul povestea muncit de un gând anume, se ridică și spuse:

- Te voi ajuta din toate puterile mele. Sânt și eu un învățat; am plecat în lume după un copac vrăjit, din al cărui lemn voi construi cea mai minunată vioară. O vioară cu sunete de basm.

- Ce dorești să câștigi cu această vioară? întrebă fântâna.

- Nimic și mult totodată: fericirea oricui îi va asculta sunetele...

- Atunci mă poți într-adevăr ajuta!

- Am să încerc, spuse domol drumețul. Voi căuta încă șase învățați și împreună te vom curăța și te vom îngriji cum se cuvine!

Fără să mai stea pe gânduri, învățatul ieși în drum și începu să aștepte. Pe toți câți treceau îi oprea și-i iscodea cine sânt, unde merg și care le sânt gândurile.

- Caut un bulgăre de cărbune cu care să se poată încălzi șapte sate la un loc, spuse cel dintâi: și învățatul îl opri.

- Caut sarea pământului, spuse al doilea, pentru ca vitele oamenilor să fie grase și rodnice.

- Am auzit că se află pe lume izvoare care vindecă bolile, spuse al treilea, și vreau să arăt oamenilor drumul către ele!

- Am jurat să nu mă întorc acasă, mărturisi al patrulea, decât atunci când voi găsi piatra cea mai de preț. O voi dărui celui mai cinstit om din sat.

 - Undeva pe lume se află o buruiană fermecată care alungă bătrânețea, spuse al cincelea. Vreau ca oamenii să fie veșnic tineri...

- Iar eu, glăsui al șaselea, adun cântece și le răspândesc dintr-un loc într-altul ca să descrețesc frunțile tuturor...

Ajuns la acesta, învățatul socoti că poate fi mulțumit. Îi adună pe toți lângă fântână și le spuse despre ce este vorba; apoi, cum nici unul nu arătă vreo clip de șovăială, se așternură pe lucru toți șapte laolaltă.

Trei zile și trei nopți munciră fără preget și fără să se certe. Când unul ostenea, ceilalți șase îl îmbărbătau cu vorbe potrivite și tot timpul cât dură lucrul voia bună și zâmbetul nu se șterseră de pe chipurile lor.

În cea de a treia zi, ochiul de apă limpede, strălucitoare și curată ca un diamant începu să crească încet către buza fântânii. Împrejurimile se umplură de verdeață și cântec, de păsări aduse acolo de răcoarea apei.

Cei șapte înțelepți plecară care încotro, luându-și rămas bun unul de la celălalt și nu se mai văzură niciodată. Fântâna le păstra însă numele; nimeni n-o mai ocolea acum. Apa ei dădea putere și voioșie, pentru că putere și voioșie sorbise din inimile celor șapte înțelepți.

Sursa: Eugenia, Zaimu. Drumul zimbrilor, editura Junimea

Publicat: D.Ț.

Recunoștința elimină frica...

Poveste cu tâlc despre frica de libertate

Într-o ţară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora…

Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o uşă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri acoperite de sânge ….

În această sală, îi punea să formeze un cerc şi le spunea: puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă…

În spatele acestei uşi EU VĂ VOI AŞTEPTA…Toţi alegeau să fie omorâţi de arcaşi…

După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui:

– Sire, pot să vă întreb ceva?

– Spune, soldatule.

– Sire, ce se află în spatele uşii?

Regele îi răspunse:

–Mergi şi vezi tu însuţi!!!

Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare şi lumina invadă sala… Şi, în cele din urmă, surprins, descoperi…că uşa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre LIBERTATE !!!

Soldatul, vrăjit, îşi privi regele, care îi spuse:

– Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă!!!

Câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca?

 De câte ori nu ne pierdem libertatea şi murim înlăuntrul nostru, doar pentru că ne este teamă să deschidem uşa visurilor noastre?

Lipsa de încredere în noi, lipsa forței interioare, lipsa curajului de a oferi sau de a fi, a simți și a face sunt doar câteva elemente care ne țin în loc pentru a deveni de neoprit

Sursa: http://www.marian-rujoiu.ro/frica-de-libertate-poveste-cu-talc/

Publicat: Diana Ț.

Povești cu tâlc - FLOAREA ROȘIE

Într-o zi un baiețel s-a dus la școală. Baiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când baiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit… iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.

Într-o dimineață când baiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor: Astăzi o să facem un desen. “Grozav”, a spus baiețelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenulețe și vapoare. Și și-a scos cutiuța cu creioane colorate și a început să deseneze…

Dar profesoara a zis  Asteptați!,  Nu începeți încă!. Și a așteptat până când i s-a părut că toți

copiii sunt pregătiți. Acum o să desenăm o floare, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase, și le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar, profesoara le-a zis copiilor: Asteptați, vă voi arăta eu cum să colorați. Și a desenat o floare roșie cu o tulpină verde.  Acum puteți începe!, a zis profesoara. Băiețelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasă decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina și a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era roșie, cu o tulpină verde.

Într-o altă zi, când baiețelul intrase în clasă prin ușa din curte profesoara le-a spus copiilor: Astăzi o să facem ceva din argilă. „Grozav”, a spus baiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argilă. Știa să facă tot felul de lucruri din argilă: Șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane. Dar a așteptat până ce toți copiii au fost gata.

Acum o să facem o farfurie, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baiețelul căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele și mărimile. Și a început să facă farfurii de toate formele și mărimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: Asteptați, vă arăt eu cum se face!. Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă. Așa! Acum puteți începe!, a zis profesoara.

Baiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adâncă a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă din care a facut o farfurie adâncă și mare ca cea făcută de profesoară.

Și foarte curând baiețelul a învățat să aștepte și să privească și să facă lucruri ca cele făcute de profesoară, și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.

Și s-a întâmplat într-o zi ca baiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș.

Și băiețelul a trebuit să meargă la școală. Școala cea noua era și mai mare și nu mai avea nici o ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea în clasa lui.

În prima zi de școală profesoara le-a zis copiilor: Astăzi o sa facem un desen!. „Grozav”, a zis baiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă… Dar, ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasă. Când a ajuns lânga baiețel i-a spus:

- Tu nu vrei să desenezi?.

- Ba da!, a zis băiețelul.

- Ce desen facem?.

- Nu știu până nu-l faci, a zis profesoara.

- Cum să-l fac? zise băiețelul

- Cum îți place ție! răspunse ea

- Să-l colorez cum vreau eu? a mai întrebat băiețelul

-  Cum vrei tu! a fost răspunsul ei.

- Dacă toți ați face același desen, și l-ați colora la fel cum să știu eu cine l-a făcut?

- Nu știu! zise băiețelul

Și a început să deseneze o floare roșie cu o tulpină verde…

Morala:

Creativitatea umană este un dar neprețuit. Îți aduci aminte de ușurința cu care puteai să îți imaginezi jocuri când erai copil, sau să vezi în jucăria de cârpe cea mai frumoasă păpușă din lume?

Albert Einstein spunea că: "Mintea intuitivă este un dar sacru iar mintea ratională este servitorul ei de încredere. Am creat o societate care onorează servitorul și a uitat darul. "

Cine spune că floarea trebuie să aibă petale roșii și frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne definește ca oameni, iar atunci cand vom fi înlănțuiți în proceduri de lucru... nu ne vom diferenția prea mult de mașinile care le-am construit.

Sursa: http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/

Publicat: Diana Ț.

Poveste cu tâlc

Publicat: Fărîmă M

Plimbătorul de purici

Cândva, pe când studiam unele limbi străine, întâlnesc într-o zi un tip cunoscut.
Era într-un mai, nu, era într-o lună mai rece. Chiar şi locul îl ştiu: o stradă sfârşind, în alta - abia începută.
- "Come stai, amigo?", i-am strigat de departe într-o italiană perfectă, ceea ce putea însemna în nu mai puţin perfecta limbă în care scriu: "ce mai faci, bă?".
În fond, pe naiba mă interesa ce face, voiam doar să-i demonstrez, că nu-mi sunt străine unele limbi străine.
N-a sesizat. Mi-a răspuns cum răspunzi unui bun cunoscut sau prieten:
- "Bine, mersi, îmi plimb puricii".
- "Glumeşti?", - i-am zis uluit.
- "Păi de ce, sunt oameni ce-şi plimbă pălăriile, câinii, caprele, ce-şi plimbă propriul corp. Ştiu oameni ce-şi plimbă copiii, soţiile... Eu îmi plimb puricii Ai ceva contra?"
Nu. Nu aveam. Implacabila-i logică mă zguduise din temelii...
Şi din ziua aceea, de atunci, şi eu am început să-mi plimb melancoliile, izvorâte din proasta cunoaştere a logicii, fie ea chiar formală...

Aureliu Busuioc

Sper, dragi cititori că aţi înţeles că e vorba de "salut", şi sper că voi ştiţi a vă saluta...

Proverb pentru meditaţie: Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură.

Cine este DOMNUL MURDĂRICI???

Roger Hargreaves, de data aceasta ne face cunoştinţă cu Domnul Murdărici, haide-ţi să-l cunoaştem...

Domnul Murdărici era cea mai murdară persoană pe care ai intâlnit-o vreodată.

Arăta murdar pentru că era murdar în tot ceea ce făcea.

Puteai să îţi dai întotdeauna seama pe unde a trecut domnul Murdărici pentru că lăsa o dâră de urme murdare de degete pe oriunde trecea.

O, da, domnul Murdărici era murdar prin nume şi murdar prin natura lui. În spatele casei murdare şi a grădinii murdare a domnului Murdărici se afla o pădure, şi acolo s-a dus el să se plimbe.

Era o pădure foarte întinsă cu mulţi copaci şi îi lua domnului Murdărici mult timp să se plimbe prin ea. Dar pe el nu-l deranja pentru că avea chef de plimbare în dimineaţa aceea.

Aşa că a mers şi a mers drept prin pădure până a ieşit pe partea cealaltă.

Şi ştiţi ce a găsit de cealaltă parte a pădurii?

- Suntem parteneri de afaceri, a explicat domnul Ordonat. Iar persoanele care deţin această casă ne-au rugat să facem nişte treabă pentru ei.

- Ce fel de treabă? a întrebat domnul Murdărici.

- Oo, noi facem lucrurile drăguţe şi curate, a spus domnul Curat.

- Facem ordine în lucruri, a adăugat domnul Ordonat.

- Poate că am putea face ceva treabă şi pentru tine? a spus domnul Curat, uitându-se la domnul Murdărici, care arăta şi mai murdar în dimineaţa aceea.

- Dar eu nu vreau lucrurile curate şi ordonate, a spus domnul Murdărici, arătând complet nefericit la gândul acesta.

- Prostii! a spus domnul Ordonat.

- Aiurea! a zis domnul Curat.

- Dar... a spus domnul Murdărici.

- Hai să mergem, l-a îndemnat domnul Curat.

- Hai, hai, l-a poftit şi domnul Ordonat.

- Dar, dar... a îngăimat şi domnul Murdărici.

- Dar nimic, a spus domnul Curat şi l-au înghesuit în camioneta lor, care era parcată în spatele casei, şi au pornit către casa lui, aflată de cealaltă parte a pădurii.

Domnul Murdărici a găsit cea mai ordonată şi mai frumoasă căsuţă pe care o văzuse vreodată.

Avea o grădină încântătoare prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş.

Domnul Murdărici locuia într-o casă care arăta extrem de murdară.

Vopseaua de pe pereţi se cojea.

Ferestrele erau sparte.

Lipseau ţigle din acoperiş.

Straturile de flori erau sufocate de bălării.

Poarte de la grădină era ieşită din balamale.

Şi credeţi că domnul Murdărici a tuns gazonul din grădină în ultima vreme?

Desigur că nu!

Într-o dimineaţă, domnul Murdărici s-a trezit în patul lui murdar, s-a scărpinat, s-a dat jos, s-a spălat pe dinţi (fără să pună la loc capacul tubului de pastă de dinţi), şi-a luat micul dejun (vărsând fulgi de porumb peste tot pe podea) şi a pornit apoi într-o plimbare (împiedicându-se de o perie pe care o lăsase pe jos în grădină cu două săptămâni în urmă).

În grădină se afla u nbărbat care aranja un gard viu.

- Bună dimineaţa! Eu sunt domnul Murdărici! a spus domnul Murdărici.

- Văd asta, a replicat bărbatul, uitându-se la el din cap până în picioare. Eu sunt domnul Ordonat.

- Iar eu sunt domnul Curat, a spus alt bărbat, ieşind din casă.

- Ordonat şi Curat, a spus domnul Ordonat.

- Curat şi Ordonat, a zis domnul Curat.

- Doamne sfinte! a spus domnul Curat când a văzut unde locuia domnul Murdărici.

- Vai de mine! a adăugat domnul Ordonat.

- Aceasta este cea mai murdară casă pe care am văzut-o vreodată de când exist, au spus amândoi în acelaşi timp.

- Trebuie să facem ceva cu privire la asta, a zis domnul Ordonat.

Şi, înainte ca domnul Murdărici să poată spune ceva, cei doi au început să mişune încoace şi încolo prin casa domnului Murdărici.

Domnul Ordonat a săpat

şi a tuns gazonul,

şi a îndreptat gardul viu,

şi a tăiat buruienele,

şi a retezat crengile uscate,

şi a adunat mizeria,

şi a afânat solul,

şi a făcut grădina să arate mai  ordonată ca oricând.

- Gata a spus domnul Curat.

- Am terminat, a zis domnul Ordonat.

- Curat şi ordonat, a spus domnul Curat

- Ordonat şi curat, a zis domnul Ordonat.

Domnul Murdărici nu ştia ce să spună.

Domnul Curat şi domnul Ordonat l-au spălat,

şi l-au periat,

şi l-au frecat,

şi l-au pieptănat pe domnul

Murdărici până când n-a mai arătat deloc ca domnul Murdărici.

De fapt, arăta exact opusul unui Murdărici!

Domnul Murdărici s-a privit în oglindă.

- Ştiţi ca va trebui să fac acum? a spus el cu o voce cam fioroasă.

Domnul Curat şi domnul Ordonat s-au îngrijorat.

- Ce va trebui să faci? l-au întrebat ei pe domnul Murdărici.

- Va trebui să-mi schimb numele! a spus domnul Murdărici.

Apoi a chicotit.

Şi domnul Ordonat şi domnul Curat au chicotit.

Apoi domnul Murdărici a râs.

Şi domnul Ordonat şi domnul CUrat au râs.

Apoi au râs cu toţii împreună şi au devenit cei mai buni prieteni.

Şi aceasta este chiar sfârşitul poveştii; mai am sw spus doar că, dacă eşti o persoană cam murdară, s-ar putea să primeşti o vizită de la două persoane.

Apoi amândoi s-au uitat la domnul Murdărici.

- Te gândeşti şi tu la acelaşi lucru ? i-a spus domnul Curat domnului Ordonat.

- Cu siguranţă, a replicat domnul Curat.

- Amândoi ne gândim, i-au spus ei domnului Murdărici, la faptul că arăţi prea murdar ca să locuieşti într-o casă aş de ordonată şi de curată!

- Dar... a îngăimat domnul Murdărici.

Domnul Curat a curăţat

şi a dereticat,

şi a frecat,

şi a vopsit,

şi a reparat,

şi a făcut ca exteriorul casei domnului Murdărici să arate mai curat ca oricând.

Apoi au intrat amândoi în casă.

- Doamne sfinte!  a exclamat domnul Curat pentru a doua oară în dimineaţa aceea.

- Vai de mine! a zis şi domnul Ordonat pentru a doua oară în dimineaţa aceea.

Şi s-au pornit să cureţe casa de sus până jos.

Au periat şi au măturat, şi au lustruit, şi au frecat, ş iau făcut interiorul case să arate mai curat şi mai ordonat decât arătase vreodată.

Dar orice a pus domnul Murdărici a fost inutil, iar domnul Ordonat şi domnul Curat l-au dus pe sus către baia de la etaj.

Fusese cea mai murdară cameră din casă, dar acum era desigur la fel de curată ca nouă.

Apoi domnul Curat l-a apucat pe domnul Murdărici de un braţ şi domnul Ordonat l-au luat de celălalt braţ şi l-au ridicat şi l-au pus direct în cadă.

Domnul Murdărici nu era obişnuit să facă baie!

Şi ştii cum se numesc, nu?

Domnul Gâdilici

Centrul Academic Internaţional Eminescu, săptămâna aceasta şi-a mărit fondul cu noi cărţulii pentru copii. Cum este o bibliotecă cu sufletul pentru cititori, am decis, să vă delectăm cu o povestioară.
Roger Hargreaves, a creat o serie de povestioare scurte pentru copii. Pentru copii cărora le plac frumosul, aventura, fantezia şi însăşi copilăria.
Astăzi, o să vă prezentăm povestioara "Domnul Gâdilici". Este o povestioară scurtă şi foarte hazlie, plină de umor. Personajul principal este amuzant şi pus pe şotii mereu. Cât priveşte despre limbaj, este unul simplu şi pe înţelesul micuţilor. Imaginile sunt haioase, clare şi ajută pe copii să-şi dezvolte imaginaţia asupra a ceea ce citeşte. Datorită acestor imagini ei pot să reţină mult mai uşor elementele cum ar fi: şcoala, copiii veseli, casa etc.

DOMNUL GÂDILICI

Era o dimineaţă călduroasă şi însorită.

În căsuţa lui de pe cealaltă parte a pădurii, domnul Gâdilici dormea.

Nu ştiaţi că există ceva numit Gâdilici, nu?

Ei bine, există!

Gâdilicii sunt mici şi rotunzi şi au braţe care se întind şi se întind, şi se întind.

Braţe extraordinar de lungi!

Domnul Gâdilici dormea dus. Visa ceva. Trebuie să fi fost un vis amuzant pentru că l-a făcut  să râdă şi asta l-a trezit.

S-a ridicat în pat, şi-a întins braţele extraordinar de lungi ş ia scos un căscat enorm.

Domnul Gâdilici îi era foame, aşa că ştiţi ce-a făcut?

A întins unul din braţele lui extraordinar de lungi, a deschis uşa la dormitor, a parcurs pe scări în jos, a deschis uşa de la bucătărie, s-a dus la dulapul de bucătărie, a deschis cutia cu biscuiţi, a scos un biscuit, l-a adus înapoi sus pe scări şi prin uşa de la dormitor, până în patul său.

După cum vedeţi, este foarte util să ai braţe aşa de lungi ca domnul Gâdilici.

Domnul Gâdilici şi-a ronţăit biscuitul. Apoi s-a uitat pe fereastră.

"Astăzi pare o zi numai bună pentru gâdilat", s-a gândit el.

Aşa că, mai târziu în dimineaţa aceea, după ce domnul Gâdilici şi-a făcut patul şi a gădit micul dejun, a pornit prin pădure.

În timp ce se plimba, îşi ţinea ochii larg deschişi, căutând pe cineva pe care să îl gâdile.

Căutând pe oricine care putea fi gâdilat!

Într-un târziu, domnul Gâdilici a ajuns la o şcoală.

Nu era nimeni prin preajmă, aşa că domnul Gâdilici şi-a întins braţele extraordinar de lungi până la pervazul înalt al unei ferestre şi s-a tras în sus ca să se uite prin fereastra deschisă.

Înăuntru a văzut o sală de clasă.

Copiii stăteau în bănci, iar învăţătorul scria la tablă.

Domnul Gâdilici a aşteptat un minut, apoi s-a întins prin fereastră.

Braţul extraordinar de lung al domnului Gâdilici s-a dus drept către învăţător, s-a oprit şi apoi... a gâdilat!

Învăţătorul a sărit în sus şi s-a întors foarte repede să vadă cine era acolo.

Dar nu era nimeni acolo!

Pe faţa domnului Gâdilici s-a ivit un rânjet răutăcios.

A mai aşteptat un minut, apoi l-a gâdilat din nou pe profesor.

De data aceasta a continuat să îl gâdile până când învăţătorul râdea în hohote şi striga "Gata! Gata!" iar şi iar.

Toţi copiii râdeau de o privelişte aşa de amuzantă.

S-a creat o hărmălaie nemaipomenită.

Într-un târziu, domnul Gâdilici s-a gândit că s-a distrat suficient, aşa că l-a mai gâdilat o dată pe învăţător ca să îi poarte noroc şi şi-a retras foarte încet braţul prin fereastra deschisă.

Chicotind de unul singur, a sărit jos de la fereastră, lăsându-l pe bietul învăţător să explice ce s-a întâmplat.

Ceea ce nu putea să facă.

Apoi domnul Gâdilici s-a dus în oraş.

Şi ce mai zi a avut acolo.

L-a gâdilat pe poliţistul aflat la datorie în trafic în intersecţia din centrul oraşului.

A provocat un enorm blocaj de circulaţie.

L-a gâdilat pe negustorul de legume şi fructe care tocmai aranja o grămadă de mere în magazinul lui.

Negustorul a căzut pe spate şi toate merele s-au rostogolit prin magazin.

La gară, un angajat tocmai se pregătea să fluture steagul care semnaliza plecarea trenului.

Când şi-a ridicat braţul în aer, domnul Gâdilici l-a gâdilat.

Şi, de fiecare dată când încerca să fluture steagul, domnul Gâdilici îl gâdela şi tot aşa până când trenul a plecat din gară cu o întârziere de zece minute şi toţi călătorii erau furioşi.

În ziua aceea domnul Gâdilici a gâdilat pe toată lumea.

L-a gâdilat pe doctor.

L-a gâdilat pe măcelar.

L-a gâdilat chiar şi pe bătrânul domn Timbru, poştaşul, care a scăpat toate scrisorile într-o baltă.

Apoi domnul Gâdilici s-a dus acasă.

S-a aşezat într-un fotoliu în căsuţa lui aflată de cealaltă parte a pădurii şi a râs, vai ce-a mai râs de fiecare dată când se gândea la toţi oamenii pe care îi gâdilase.

Deci, dacă sunteţi ghidilicioşi, feriţi-vă de domnul Gâdilici şi de braţele lui extraordinar de lungi.

Gândiţi-vă. Poate că e prin preajmă chiar acum când citiţi această carte.

Poate că braţul lui extraordinar de lungi se târăşte deja către voi până la uşa acestei camere.

Poate că deschide uşa şi intră în cameră.

Poate că, înainte să îţi dai seama ce se întâmplă, vei fi adevărat...

... gândit!

O cărţulie care îi ajută pe copii să înţeleagă mult mai bine şi mai uşor comportamentul în societate, respectul unul faţă de altul, despre locul glumelor în discuţii etc.