"Borta-vântului" de Mihai Eminescu

Poveştile sunt cele fără de care copilul nu e copil, visul nu e vis, copilăria nu e copilărie. Prin poveşti creşte pofta de a descoperi, de a face ceva nou, noi descoperiri şi desigur de a cunoaşte lumea din jur. Mihai Eminescu se numără ca fiind un bun cunoscător de poveşti bune, de poveşti ce au simţul moralist. 

Iată că Centrul Academic Internațional Eminescu, vă propune să savuraţi din plin povestea:

"Borta-vântului" de Mihai Eminescu

Era un om sărac - sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era - în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două",

şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

        Îl întreabă un om:

        - Unde te duci, cumătre?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

        - Da unde-i nimeri-o?

        - Unde-a fi acolo mă duc.

        Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).

        - Unde te duci omule?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:

        - Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă... da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.

        Întorcându-se el înapoi, a 'noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

        - De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

        - Mă duceam s' astup borta vântului ş' am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân' a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?

        Femeia omului vicleană. Ia o nucă 'n mână şi zice:

        - Ia să-ţi văd nuca.

        Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce 'ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis - atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie 'ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

        Se duce - a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă.

        - Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s'astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

        Ajunge iar pe Dumnezeu.

        Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă... nu l-o cunoscut.

        - Unde te duci, bade?

        - S' astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.

        - Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân' acasă: măgar baligă-te.

        - N-oi zice.

        Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

        Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce - acasă şi-i zice: măgar, fa bani!

        Măgarul, de unde? El apuc' un druc şi 'ncepe a dişăla măgarul.

        - Acu nu-l mai iert eu.

        Se porneşte să 'ntâlnească pe moşneag şi s' astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.

        - Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje 'ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac' or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:

        - Măi, femeie, noi hai cu cârja 'n zămnic (beciu) şi să 'nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă'ncârjeşte-te.

        Se vâră. Cârja unde 'ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.

        - Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.

        Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu 'mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.

        - Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu 'mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:

        - Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

        - Bine, măi împărate. Cârje'ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).

        O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.

Publicat: D.Ț.

CALUL TROIAN

                       

                     MIHAI EMINESCU. CALUL TROIAN (după Vergiliu, Eneida) 

                        Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,

                        Băgară în cetate pe calul cel de lemn

                        Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură

                        Până ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură…

                        Din calul acel mare elinii se coboară,

                        Cu pază ei prin uliţe în pândă se strecoară;

                        Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,

                        Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi

                        Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.

                        Din Tenedos văzură luminile aceste

                        Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,

                        S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.

                        Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă

                        Ei prea cu molcomişul şi fără de gâlceavă

                        Intrară în cetate… oricare repezi

                        Şi începură în toţii a da şi a snopi.

                        Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,

                        Ostaşi în floarea vârstei şi tinere fecioare…

                        Şi-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.

                        Prin porţile cetăţii curgeau până în genunchi

                        Şiroaiele de sânge… pe pruncii cei de ţâţă

                        Îi aruncau în flăcări, să nu rămână viţă

                        Şi urmă de Triada… Şi dând în visterie

                        Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.

                        Trei zile pustiiră cetatea şi olatul

                        Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.

                        Când oamenii-s grămadă ucişi în orice loc,

                        Elinii atunci deteră cetăţii mândre foc

                        De răsărea din ziduri o mare de jeratec

                        Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec.

                        Ard turnurile-n vânturi – de vaietele mumii

                        Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.

BASME DE MIHAI EMINESCU

 FINUL LUI DUMNEZEU

Poveste, poveste – da eu nu-s de pe când poveştile – eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

        Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

        Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i!

        – Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul – a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

        A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul!

        – Oare cine să s-audă?

        Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

        – Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

        – E – aici în fântână.

        – Mult v-o mâncat pân’ acum?

        – Ia, v-o douăzeci şi patru.

        – Ia las că vă scap eu.

        Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

        – Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

        S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

        – Dragii mamei nu v-a mâncat!

        – Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

        – Unde-i să-l mănânc de bucurie.

        – Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

        – Da unde-i?

        – Îi la răsărit.

        Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

        – Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

        – Nu-i dragul mamei.

        – Iacătă-li-i, mamă!

        Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

        – Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii – a zis pajera.

        – Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

        – Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        – Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

        – Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

        Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

        Statu-palmă

        Barbă cot

        Călare pe-un iepure şchiop

        Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        – Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

        – N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        – Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        – Ce-i de făcut? zice Pajera.

        – Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

        – Da unde-s?

        – Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nainte.

        Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea… când în mijlocul pădurii vede – o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

        – Bună ziua mătuşă.

        – Mulţămesc D-tale voinice, da – zice – und-te duci voinice?

        – Caut curtea zmeului, mătuşă.

        – I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

        – Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică… mă duc.

        – Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

        El, ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

        – Da ce te vaiţi, bade?

        – De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

        – Hai cu mine.

        – Hai.

        Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

        – Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

        – Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

        – Hai cu mine.

        – Hai.

      

"Somnoroase păsărele"

 Poezii frumoase, melodioase, pline de melancolie sună în această perioadă la Centrul Academic Eminescu.

Continuă "Săptămâna Uşilor Deschise", astăzi am fost vizitaţi de copiii grădiniţei nr. 40, grupa 6. Au venit să ne recite poezii şi cântece scrise de Mihai Eminescu. Maria Chirilă, colega noastră le-a povestit copiilor despre frumosul prunc Mihai, exact ca-n poveste, al şaptelea din cei unsprezece ai familiei Eminovici. Copilăria poetului fiind plină de farmec, înconjurat de o natură binecuvântată de Dumnezeu Mihăiţă hoinărea prin "natala mea vâlcioară" şi ca toţi copiii se juca în diferite jocuri. Epizodul despre culesul melcilor şi înhămatul lor cu aţişoare la cojile de nuc le-a plăcut foarte mult picilor. Au aflat copiii şi despre distinsul erudit Aron Pumnul, care i-a oferit discipolului de la Ipoteşti, din graiul şi biblioteca sa, cea dintâi hrană spirituală.
De aici a şi venit dragostea de a scrie poezii şi basme. Îndemnul dnei Chirilă a fost să citească cât mai mult, pentru că numai prin lectură devii inteligent şi cine ştie poate printre aceşti copilaşi va creşte un nou poet naţional, cum a fost marele Eminescu.

A fost o întâlnire frumoasă, ne-am delectat cu poezii declamate de pici, cântece pe care le-au interpretat.

Au arătat în mod convingător, că cunosc opera lui Mihai Eminescu şi că le sunt dragi poeziile. Am fost plăcut surprinşi când în semn de mulţumire ne-au făcut cadou un tablou handmade : "Somnoroase păsărele", executat din  plastilină, foarte frumos.
 Dna Maria Chirilă fiind moderatoarea activităţii a mulţumit tuturor pentru participare activă la acest moment poetic.

Diana Vasilos

Vasile-finul-lui-Dumnezeu de Mihai Eminescu

Poveştile sunt prietenii noştri. Ele ne dezvoltă imaginaţia, vocabularul şi spiritul de observaţie. Pentru a ne simţi copii vă propun povestea:

Vasile-finul-lui-Dumnezeu 

  Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă 'n astă sară.

        Era un om - aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se 'nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul - cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

        - Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o 'ntrebat Sf. Petrea.

        - Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

        - Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi 'ntâi în sat.

        O 'nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată 'n căruţă ş-au zis s-o ducă 'ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea - că ea era săraca nevinovată - ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie - finul lui Dumnezeu.

        Aşa cât creştea altu 'ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

        Băietul când s-o făcut mare o 'ntrebat:

        - Mamă, unde-i tata?

        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

        - Eu mă duc, mamă, să-l cat.

        - Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân' atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

        - Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

        - Fată, de ce plângi tu?

        - Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

        - Cum de-i balaurul cela?

        - Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

        - Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

        - Până mâne dimineaţă.

        - Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a 'nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş' o 'nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

        - Bună cale, voinice, zice baba.

        - Mulţămesc, mătuşă.

        - Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

        - Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

        - Numai doi.

        - Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

        - Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

        Şi s-a luat la luptă. D' acesta era cu douăzeci şi patru de capete - straşnic era - şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

        - Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

        - Haide 'ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de 'ntunerec să fi fost.

        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

        - Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

        - Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

        - Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se 'nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

        Se face bolnavă. Miere de urs.

        Pădure şi casă frumoasă.

        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se 'nsoare şi să ia pe Soră - sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

        - Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

        Sf. Lună au zis:

        - Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

        - Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

        - Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate - tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

        - Dacă-i lua pe frate - tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă 'n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi 'ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

        - Ce vrei, băiete?

        - Iaca, mama s-a 'mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

        - Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

        - Iaca, mamă, ţi-am adus.

        Ea mănâncă:

        - M-am făcut sănătoasă.

        Brânză de cerboaică.

        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

        - I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

        - Na-ţi brânză de asta - care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

        - Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

        - Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

        - De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te 'ntorci la dânsa c' are să te prăpădească.

        - Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

        Ileana i-o zis:

        - Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Sper să vă placă această poveste şi să trageţi unele concluzii şi învăţăminte pe marginea ei...

Basmul - copilărie

Poveştile sunt cele fără de care copilul nu e copil, visul nu e vis, copilăria nu e copilărie. Prin poveşti creşte pofta de a descoperi, de a face ceva nou, noi descoperiri şi desigur de a cunoaşte lumea din jur. Mihai Eminescu se numără ca fiind un bun cunoscător de poveşti bune, de poveşti ce au simţul moralist. Lectură plăcută!

Iată că noi CAI Eminescu, vă propunem să savuraţi din plin povestea

"Borta-vântului" de Mihai Eminescu

Era un om sărac - sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era - în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două", şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

        Îl întreabă un om:

        - Unde te duci, cumătre?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

        - Da unde-i nimeri-o?

        - Unde-a fi acolo mă duc.

        Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).

        - Unde te duci omule?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:

        - Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă... da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.

        Întorcându-se el înapoi, a 'noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

        - De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

        - Mă duceam s' astup borta vântului ş' am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân' a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?

        Femeia omului vicleană. Ia o nucă 'n mână şi zice:

        - Ia să-ţi văd nuca.

        Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce 'ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis - atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie 'ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

        Se duce - a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă.

        - Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s'astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

        Ajunge iar pe Dumnezeu.

        Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă... nu l-o cunoscut.

        - Unde te duci, bade?

        - S' astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.

        - Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân' acasă: măgar baligă-te.

        - N-oi zice.

        Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

        Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce - acasă şi-i zice: măgar, fa bani!

        Măgarul, de unde? El apuc' un druc şi 'ncepe a dişăla măgarul.

        - Acu nu-l mai iert eu.

        Se porneşte să 'ntâlnească pe moşneag şi s' astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.

        - Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje 'ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac' or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:

        - Măi, femeie, noi hai cu cârja 'n zămnic (beciu) şi să 'nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă'ncârjeşte-te.

        Se vâră. Cârja unde 'ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.

        - Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.

        Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu 'mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.

        - Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu 'mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:

        - Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

        - Bine, măi împărate. Cârje'ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).

        O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.

Finul - lui Dumnezeu, poveste de Mihai Eminescu

 Poveste, poveste - da eu nu-s de pe când poveştile - eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş'am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş' am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

        Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era 'ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

        Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân' la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie - nu-i!

        - Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul - a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

        A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c'acuşi ne mănâncă balaurul!

        - Oare cine să s-audă?

        Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

        - Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

        - E - aici în fântână.

        - Mult v-o mâncat pân' acum?

        - Ia, v-o douăzeci şi patru.

        - Ia las că vă scap eu.

        Se suie 'n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde - un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş' acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

        - Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

        S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

        - Dragii mamei nu v-a mâncat!

        - Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

        - Unde-i să-l mănânc de bucurie.

        - Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

        - Da unde-i?

        - Îi la răsărit.

        Da ea a'nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

        - Mama, are să-i treac' un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

        - Nu-i dragul mamei.

        - Iacătă-li-i, mamă!

        Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

        - Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii - a zis pajera.

        - Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

        - Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        - Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

        - Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

        Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om - era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

        Statu-palmă

        Barbă cot

        Călare pe-un iepure şchiop

        Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        - Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

        - N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        - Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        - Ce-i de făcut? zice Pajera.

        - Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

        - Da unde-s?

        - Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii 'n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du 'nainte.

        Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea... când în mijlocul pădurii vede - o fumărie straşnic de mare încât se 'nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

        - Bună ziua mătuşă.

        - Mulţămesc D-tale voinice, da - zice - und-te duci voinice?

        - Caut curtea zmeului, mătuşă.

        - I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

        - Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică... mă duc.

        - Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

        El, ducându-se aşa prin pădure, aude - un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie - acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

        - Da ce te vaiţi, bade?

        - De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

        - Hai cu mine.

        - Hai.

        Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

        - Bună vreme, omule. Pentru - ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

        - Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

        - Hai cu mine.

        - Hai.

        Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş' aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

        - Bună vreme, vântule, ce faci aici?

        - Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să 'mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

        - Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

        - Îi lângă soare.

        - Lasă, hai cu mine.

        - Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

        Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea 'n cerdac.

        - Bună vremea, soro.

        - Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

        - Nu mi-i frică.

        - El acuş vine,-i la vânat.

        Vine zmeul.

        - Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

        - Bine te-am găsit, câne de zmeu.

        - Hai la luptă.

        - Hai!

        Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

        El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele'n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot.

        - Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu - acela.

        Acu el s-a pornit cu soră-sa.

        Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

        - Ce vă bateţi, măi băieţi?

        - Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

        - Şi la ce vă trebuie vouă aiste?

        - Când pui cuşma 'n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea 'mpăratului, când îi zice: sulă - sulicică - te suie 'n dealul de steclă.

        - Da' 'n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?

        - În dealul de steclă ţine 'mpăratul pe fată.

        - De ce o ţine acolo?

        - Ca să n-o ia zmeii.

        - Până când?

        - Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul... Cel ce-a omorî zmeul îi da fata 'mpăratul.

        - Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

        El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea 'mpăratul, la curtea-mpărătească.

        La curtea 'mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, - era bătrân şi bea lulea.

        - Bună vremea 'mpărate!

        - Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

        - Aşa 'mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata.

        - Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c' aicea 'n vale 'ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă.

        - Rămâi sănătos, Împărate.

        - Mergi sănătos, voinice.

        - Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

        - Ţi-oi da-o.

        Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma 'n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş' o 'nceput să 'ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?

        - Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu' D-zeu şi le-o luat.

        - Da tu?

        - Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă 'n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

        - N-aţi făcut nici o treabă, să vă 'nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri.

        - Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

        - Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

        - Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

        - Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s'aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

        Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc' acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

        - Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

        A găsit mă-sa 'n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo - dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:

        - Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

        - Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

        - Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

        Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.

        - Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.

        - Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

        Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie 'n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

        - Pune-l aici.

        Dă din bici şi-l suie la - mpăratul cu fedeleş cu tot.

        Îi Zice 'mpăratul:

        - Ce ai aici?

        - Aici-i toată puterea mea 'mpărate... arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s'o'ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.

        - Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

        Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.

        - Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă:

        - Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.

        El de bucurie ca să-i dea fata, odată a 'nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin' aprinsă pe la cep ş' o 'nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul 'mpăratului. După ce-o murit zmeul, a'nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o 'n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula 'n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş...

        - I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg' acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

        - Scapă-mă.

        O 'nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e 'n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:

        - De-acu înc'o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

        Acu el bate din bici ş' ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula.

        - Am venit, împărate, să-mi dai fata.

        Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu 'n jos.

        - Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata

        Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era 'n grădină acolo? Era Statu-palmă.

        - Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?

        - Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

        El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea - acea de te - adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă.

        - Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea - mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

        O făcut aşa după porunca 'mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

        - Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş' acela.

        Lângă curtea 'mpăratului era straşnică pădure.

        - Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

        El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele 'n patru ş-o suflat, era să 'nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era 'ntre calici la Ismail.

        - Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.

        - Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

        Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

        - Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.

        - O sul' am fost uitat eu aici.

        - Eu n-am văzut-o.

        A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând:

        să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:

        - Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să 'ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.

        - Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

        - Palatul las' să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o.

        Da' el zice vântului:

        - Pune-te 'n dreptul uşii şi 'ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

        El ş-o pus buzele 'n cinci şi când a 'nceput a sufla, împăratul sărea din părete 'n părete.

        - Împărate, dă-mi fata că vântul a sta.

        - Sui în dealul de steclă ş-o ia.

        - Dă-mi sula 'mpărate.

        - Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată... acolo unde era dracii.

        El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica - cela gătise de făcut, ceia crăpase.

        Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii;

        şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş' a 'nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo 'n toate zilele.

        - Ce faci aici, bade?

        - Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.

        - Hai!

        - Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

        - Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne.

        - Sula din mijlocul iazului. Se duce ş' aduce dracul sula.

        - Acu du-ne până pe deal pe - amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

        - Sulă, sulicică, suie-ne 'n dealul de steclă.

        Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c' avea o cadă de lacrămi.

        Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce...