A fost odată
un rege care nu avea decât o singură fată. Şi cum era doar una la părinţi,
tatăl ei o răsfăţa fără margini, împlinindu-i toate poftele, care mai de care
mai trăznite.Şi într-o bună dimineaţă, pe când se plimba în grădina palatului,
rămase cu privirea asupra perlelor de rouă care pâlpâiau pe florile şi pe
frunzele din jur.Îi veni o idee şi alergă într-un suflet la tatăl ei, cu gândul
sa-i îndeplinească şi această dorinţă.:
-Tată, dă
poruncă să mi se facă o coroniţă din picăturile de rouă. Sunt mai frumoase şi
mai sclipitoare decât perlele adevărate.!
Tatăl ei,
ştiind bine că asemenea ispravă nu se poate, încercă în fel şi chip să-i
schimbe gândurile, dar fata atâta îl rugă şi atâta plânse, încât bietul se lăsă
convins de ea şi dădu poruncă să i se facă prinţesei coroniţă din perle de
rouă.
Au fost
aduşi la palat cei mai pricepuţi giuvaiergii din ţinut şi cei mai năstruşnici.
Şi la cerinţa priţesei, li s-a spus că cel care va izbuti va primi zece saci cu
galbeni, iar cei ce nu vor fi în stare, după trei zile şi trei nopţi, o vor
plăti cu capul.
Giuvaiergiii
ascultară cele spuse şi în gând îşi rosteau rugăciunea cea din urmă. O jale şi
o întristare adâncă domneau în tot regatul.
Giuvaiergiii
se sfătuiră în ce chip ar putea să scape de năpastă. Cel mai bătn dintre ei
grăi astfel:
-Eu vă scap
de urgie! Fiţi pe pace şi duceţi-vă liniştiţi la casele voastre. Aveţi
încredere în mintea mea, că a avut mai multe de judecat decât voi!
A treia zi
de dimineaţă se duse să-i vorbească regelui:
-Prealuminate!
Eu mă ofer să-i fac fetei tale o coroniţă de rouă, dar perlele de rouă să le
iau din mâna ei.
Regele
pricepu vorbele cu tâlc ale bătrânului giuvaiergiu şi se învoi, sperând ca
astfel fata lui să devină mai înţeleaptă. Aşa că o chemă pe fată şi îi spuse
dorinţa giuvaiergiului.
Auzind fata
că i se face pe plac, nici nu judecă prea mult cererea bătrânului giuvaiergiu
şi se arătă încântată. Ba chiar se grăbi să-l poftească, emoţionată, în
grădină. Bătrânul o urmă, iar copila încercă să ia câteva picături de rouă de
pe frunze, dar ele, cum era şi firesc, i se risipiră în palmă. Şi la fel se
întâmpla şi cu altele, de câte ori încerca.
După o
zadarnică strădanie, în care prinţesa încerca mereu, văzând cum se risipeau şi se
pierdeau în palmă picăturile de rouă, se uită la giuvaiergiul cel bătrân şi
apoi la tatăl ei şi, îmbujorată de ruşine se aruncă în braţele tatălui,
făgăduindu-i că de acum în colo nu avea să-i mai ceară ceva exagerat.
Bătrânul luă
galbenii de la rege, dăruiţi drept mulţumire pentru lecţia dată fetei lui, şi
se grăbi să-i împartă cu ceilalţi giuvaiergii, cărora nu le venea să creadă că,
pe lângă norocul de a fi scăpaţi de moarte, deveniseră şi înstăriţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu