Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu

Nuvela fantastică  Sărmanul Dionis a fost publicat în revista ''România Jună'' ( decembrie 1872 - ianuarie 1873). Nuvela a fost redactată la Viena, cum reiese dintr-o scrisoare a lui Slavici către Iacob Negruzzi, a fost citită de Eminescu în şedinţa de la 1 septembrie 1872 a ''Junimii''. Lectura a produs o impresie de extravaganţă în rândurile ''caracudei''. George Panu, memorialistul societăţii ieşene , spune că efectul acestei ''elucubraţiuni filozofice'' a fost catastrofal: ''Şi dacă n-ar fi fost limba - acea limbă frumoasă a lui Eminescu -, nuvela ar fi fost considerată o extravaganţă a unui ascet torturat de foame, de sete şi de abstinenţă şi slăbit de flagelaţiuni zilnice''- Maiorescu o acceptă şi o recomandă pentru publicare. 

SĂRMANUL DIONIS

(fragment)

          Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărţi, oameni cu părul în dizordine , ţinând cărţile într-o mână ce tremura, pleznind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mişcându-şi buzele fără a zice o vorbă şi trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase cîte - o gură din cafeaua şi berea ce li sta dinainte — semn de triumf ! Dincolo unul scria cu cridă pe postavul verde al biliardului ; unul cu pălăria naltă pe ceafă şi cu mânile unite pe spate, c-o ţigară lungă în gură a cărei independenţă era mărginită numai de buzele individului, se uita — dracu ştie, cu interes ori aşa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski 1 atârnat în afumatul părete. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei, ce nu-l asculta, samă că se scursese a 12-a oară a nopţii. Dionis se porni spre casă. Afară ploaia încetase şi, prin mrejele şi valurile de nouri negri - vineţi , luna trecea palidă şi rece. În mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele şi buruienele crescuse mari în tufe negre - verzi , se înalţau ochii de fereastă spartă 2 a unei case veche a cărei streşină de şindrilă era putredă şi acoperită c-un muşchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Uşa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scârţâind în vânt şi numai într-o ţâţână , treptele erau putrede şi negre — pe ici pe colo lipsea cîte una, aşa încât trebuiai să treci două deodată şi balconul de lemn se clătina sub paşi. El trecu prin hăţişul grădinei şi prin zaplazurile năruite şi urcă iute scările. Uşile toate erau deschise. El intră într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi şi gratiile erau rupte, numai rădăcinele lor ruginite se iveau în lemnul putred. În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte painjenii îşi esercitau tăcuta şi pacinica lor industrie ; într-un colţ al casei, la pământ , dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti , pline de învăţătură bizantină ; în alt colţ, un pat, adecă câteva scânduri pe doi căpriori, acoperite c-un mindir de paie şi c-o plapomă roşie. Înaintea patului o masă murdară , al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice; pe ea hârtii , versuri, ziare rupte, broşuri efemere din cîte se-mpart gratis , în fine, o neordine într-adevăr păgânească . Luna îşi vărsa lumina ei cea fantastică prin ferestele mari, albind podelele de păreau unse cu cridă; păreţii posomorâţi aveau, pe unde ajungea lumina lunei, două cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pânzele de painjin străluceau vioi în lună şi deasupra cărţilor dorminde în colţ se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă ca taiată 'n marmură şi cu nişte ochi albaştri mari sub mari sprâncene şi gene lungi negre 1. Ochii cei albaştri 2 ai copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit .atât de limpede şi senin, încât păreau că privesc cu inocenţa , cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului . Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte , însă mânile cele dulci, mici, albe, trăsurile feţei de o paloare delicată , umedă, strălucită, moale, ochii de o adâncime nespusă, fruntea uscată şi femeieşte - mică , părul undoind, cam pre lung — te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plină a lunei părea viu, ochii lui erau plini de o superstiţioasă nerozie, el şopti încet şi cu glasul înecat de lacrimi : ,,Bună sară, papa !", umbra părea că-i surâde din cadrul ei de lemn — el s-apropie şi sărută mâinile portretului , apoi faţa, gura, ochii cei de foc vânăt . înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai esista, ar fi dorit ca etern să ţie astă noapte cu aerul răcoare limpezit de lumina lunei, vecinic ar fi dorit să ţie dulcea, neînţeleasa , dar atât de fericita lui nebunie.Va să zică asupra acestui chip îţi concentrase el amorul lui, atâta formă avea pustiita , sărmana lui viaţă— un portret !.. , Da, era tatăl său, când fusese în vârsta lui de acum. Mumă - sa , o femeie palidă, naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl său ; de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bătrân a cărui fiică era Maria. Ei se iubiră. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfârşitul , că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru — o deschise — o ceti ? o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi după cât se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri în spitalul de alienaţi ... palid, mut până 'n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare 
Fructul amorului acestor oameni fu Dionis.
         Văduvita sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mânilor ei — mâni delicate de doamnă — faţa ei palidă ca ceara, ochii ei de-o întunecată blândeţă aveau numai pentru el grijă şi înţelegere — pentru el — şi pentru portret. De copil încă el admira ochii cei frumoşi ai portretului ce luceau ca vii în orbitele lor. Ce frumos a fost papa! zicea el surâzând şi Mumă - sa , auzindu 'l , îşi ştergea într' ascuns lacrimele ei.
— Ochii ? nu-i aşa Dionis — ochii!
— Da, mamă !
        

Aceşti ochi!... O dacă i-ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată în viaţa ta ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiecare vânătă stea a dimineţei , în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. cât era de frumos acest copil şi ce tânăr a murit ! Frumoşi au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele, precum ar rămănea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete... Ş-apoi îl lua în braţele ei, îl dezmierda , îl săruta. Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău — dar cum se putea altfel — îl iubea aşa de mult ! Singura ei bucurie într-o viaţă fără speranţă, fără viitor, fără mulţumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decât acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă, şi tristă a sufletului său de copil. Ce gândea copilul cu mintea lui naivă, o vorbă, un vis, o preocupa zile întregi ? zile întregi putea medita asupra unui cuvânt ieşit din nebunatica sa gură. Dară, consumată de lipse , ea se stinse într-o zi. În delirul ei, ea trase mâna copilului ş-o ascunse în sân , lângă inimă, s-o încălzească — un simbol al vieţei ei întregi!

Vă invităm  la CENTRUL ACADEMIC EMINESCU, să citiţi nuvela în întregime şi să faceţi cunoştinţă cu întreaga operă a Marelui Eminescu!

F.M.