marți, 2 februarie 2016

Invitație la lectură...

Citim, pentru că, cititul e unica sursa de alimentare a creierului, a gândirii și a frumuseței.
Lectura este cea care ne dă aripi să dezvoltăm curajul, măestria de a vorbi frumos, de a crește și de a te simți om.
Vă propunem un mic fragment din Povara bunătății noastre de Ion Druță. Lectură plăcută!

Peste jumătate de ceas a zărit prin împletitura gardului un căpșor tuns chilug. Ștrengarul părea adormit de-a-n picioarele. Îi urmărea grădina, pipăind cu privirea copac după copac și se părea că se pregătește să sară gardul. Tușind în pumn de câteva ori, ca să nu-l sperie, Onache, întins pe o coastă, să-l vadă mai bine, l-a întrebat:
- Ce-i, mă-i flăcăule?
Copilul, trezit din somn, a rupt-o la sănătoasa, dar Onache l-a strigat din urmă, l-a întors la locul unde era atunci când a început discuția.
- Ce fugi, bre, că doar nu te alungă nimeni?! Am întrebat doar - mi s-a părut că-ți place ceva în livăzuica asta a mea, așa încât mai-mai erai gata să sari gardul...
- Prăsadele, a zis oarecum vinovat băiețelul.
- Păi, da, am și câțiva prăsazi. Și, zici, ce-i cu prăsadele celea?
- Apu... câ... s-o copt.
- Hai, nu mai spune!
În aceeași clipă Onache a simțit o miroznă dulce de prăsade coapte. A stat o jumătate de zi în livadă și abia acum a ajuns la el mirozna lor de mare sărbătoare. S-a ridicat în picioare, și-a scos pălăria și, îndreptându-și pașii după miroznă, a prins din mers a dezdoi fundul pălăriei în așa fel, că să încapă
cât mai multe.
Băiețelul înghițea noduri, tot mutându-se de pe un picior pe altul. Onache, făcându-i-se milă, a pornit spre el cu pălăria plină, deșertând-o peste gard, în dreptul poalei ridicate de copil. O singură prăsadă a rămas între nuielele gardului și, întrucât băiețelul ajunsese în celălalt capăt de sat, Onache a șters-o cu mâneca, a mușcat-o și tocmai atunci l-a luminat - păi, domnilor, i s-a copt prăsadele în grădină, și asta schimbă radical situația!
(Așteptăm, dragi cititori să continuați...)
Publicat: D.Ț.

Copilul cel isteţ

Centrul Academic Eminescu a inițiat proiectul OPERA SOLICITATĂ CONTEAZĂ. În scopul unei deserviri eficiente și receptive vă punem la dispoziție unele opere pe blogurile noastre: http://bibliografiicaie.blogspot.com/; http://centruleminescubm.blogspot.com/; http://orapovesteicaie.blogspot.com/
Lectură plăcută! 

 A fost odată un om bogat, căruia îi murise soţia. El nu mai avea nici un neam, nici măcar vreun văr mai îndepărtat sau vreun unchi. Din această pricină era tare mâhnit şi nu ştia cum să-şi facă rost de o rudă, că de însurat a doua oară nu mai vroia, pentru că şi-a iubit foarte mult nevasta.
     Într-o zi i-a venit o idee trăsnită, să umble de dimineaţă prin cetate şi prima fiinţă ce-i va ieşi în cale, să-i fie copil de suflet. Mergând aşa fără ţintă a întâlnit un şarpe micuţ. Omul l-a întrebat pe şarpe dacă vrea să-i fie copil de suflet, că-i va da tot ce îşi va dori, iar când va muri îi va lăsa întreaga avere.
    Şarpele a raspuns că vrea, numai să se învoiască.
- Cum adică să ne învoim a întrebat omul?
- Nu iţi cer nimic mai mult, decât să mă porţi întotdeauna în cârcă, zise şarpele.
   Omul s-a învoit bucuros şi şarpele i s-a încolăcit în jurul gâtului. De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau împreună şi erau mulţumiţi unul de celălalt. Omul i-a dat şarpelui tot ce şi-a dorit şi l-a iubit ca pe propriul copil. Numai că omul a îmbătrânit, iar şarpele a crescut. Omul nu îl mai putea căra în cârcă de gârbov ce era pe şarpe, care de atâta bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul său de suflet să se dea jos, măcar câteva ore, sa mai poată respira şi el în voie, şarpele era de neclintit în hotărârea sa de a respecta vechea învoială. Disperat omul s-a dus la judecător şi l-a rugat să-i facă dreptate.
- Ajutaţi-mă, domnule judecător, pentru că nu mai răbd această povară! Dar dupa ce şarpele a povestit cum le-a fost învoiala, judecătorul a zis că nu are ce să facă.

    Şarpele şi-a ţinut făgăduiala, fiindu-i copil, atunci şi omul trebuie să-l poarte la gât până va muri. Omul a plecat de la judecător şi mai necăjit decât a fost înainte, pierzând orice speranţă. În drum spre casă a văzut nişte copii care se jucau şi s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian stătea pe un buştean, el era împăratul, iar lângă el pe un buştean mai mic, Maria-Alexandra în chip de împărăteasă.
    Ceilalţi copii se înghesuiau în jurul lor, ascultând poruncile. Omul a întrebat copiii dacă nu îi pot face şi lui judecata. Ei au răspuns foarte serioşi, că se poate. Atunci omul şi-a povestit necazul. Când a vrut să zică şarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el:
- Cum îndrăzneşti să îi vorbeşti de acolo de sus împăratului.
Nu ştii că împricinaţii trebuie să stea la judecată jos la pământ. Când şarpele a coborât Kamill a zis:
- Acest copil, căruia nu îi este milă de parinţii lui, nu merită să vadă lumina soarelui. Pe el copii, aruncaţi cu pietre! Iar copiii au aruncat cu pietre până au strivit şarpele. Omul a plecat acasa mântuit de judecata unui copil. 

Florea Alberto

luni, 1 februarie 2016

Februarie

Poate că toţi ne-am întrebat, măcar o dată, de ce toate lunile au 30 sau 31 de zile şi numai februarie are 28 sau 29 de zile. Oamenii şi-au explicat această anomalie a calendarului prin faptul că martie „a împrumutat“ câteva zile de la februarie. În realitate, povestea lunii februarie este extrem de veche şi se împleteşte cu istoria primului calendar roman, în care Anul Nou cădea pe 1 martie şi februarie era ultima lună din an.
Multă lume apreciază calendarele străvechi, care dovedesc o bună cunoaştere a astronomiei şi matematicii. Dar mai puţini ştiu că majoritatea vechilor calendare aveau erori mari, pe care oamenii cei mai înţelepţi, de regulă sacerdoţii, trebuiau să le îndrepte. În calculul calendarelor, se foloseau atât de durata rotaţiei Pământului în jurul Soarelui, cât şi de fazele Lunii. Cele două tipuri de mişcări nu se suprapun perfect, căci luna are un ciclu de 29,5 zile, iar anul durează mai mult de 365 de zile cu şase ore fără câteva minute. Aceasta însemna că anul nu putea cuprinde un număr întreg de luni, mereu rămâneau nişte zile pe dinafară. Şi de-a lungul a câteva sute de ani, apăreau erori mari, care trebuiau corectate…
Calendarele erau calculate de sacerdoţi, căci nu ţineau numai socoteala timpului, ci şi a sărbătorilor. La multe popoare antice, cum sunt iudeii sau babilonienii, sacerdoţii anunţau cu glas tare începutul fiecărei luni, care dura de când apărea luna nouă, până când astrul dispărea de pe cer. Tot atunci erau anunţate şi sărbătorile lunii respective.
Ultima lună a anului roman
Povestea lunii februarie începe acum mai bine de 2.500 de ani, odată cu primul calendar cunoscut al romanilor. Lunile se calculau de la prima apariţie a lunii pe cer şi erau împărţite în trei părţi: calendele (luna nouă), nonele (primul pătrar) şi idele (luna plină). La început, calendarul a avut 355 de zile. Anul Nou cădea pe 1 martie, deci februarie era ultima lună a anului. Cum Pământul se învârte în jurul Soarelui în 365 de zile, pentru a recupera întârzierea, la fiecare doi ani se intercala o lună de 22 sau 23 de zile în februarie.
Iulius Cezar, sfătuit de un astronom din Alexandria, schimbă calendarul: decretează anul de 365 de zile. S-a hotărât tot atunci ca, din patru în patru ani, un an să aibă 366 de zile, pentru a recupera cele şase ore suplimentare în fiecare an. Tot acum, Anul Nou se mută de pe 1 martie pe 1 ianuarie. Lunile sunt alcătuite acum din 30 şi 31 de zile alternativ, numai februarie rămâne cu 28 de zile, aşa că ziua în plus a anului bisect a fost numărată în februarie. Aceasta a fost, în anul 45 î. Hr., reforma iuliană a calendarului.
Prin secolul al patrulea după Hristos, Sinodul de la Niceea a continuat reforma calendarului, hotărând ca anul bisect să fie cel divizibil cu patru. Şi tot atunci s-a hotărât cum să se calculeze data Sfintelor Paşti. Deoarece echinocţiul de primăvară a căzut atunci pe 21 martie, sinodul a hotărât ca Sfintele Paşti să fie sărbătorite în prima duminică de după luna plină care cădea de echinocţiu sau imediat după el. Dar calculul tot nu era exact, ci cu o eroare de 10 zile la 1.257 de ani. În 1582, echinocţiul a căzut pe 11 martie, în loc de 21 de martie, din cauza erorii calendarului iulian. Atunci, papa Grigore al XIII-lea s-a hotărât să repare greşeala tăind 10 zile, astfel încât, după 4 octombrie a urmat 15 octombrie. Tot atunci s-a hotărât să se taie şi anii bisecţi terminaţi în două zerouri ale căror cifre iniţiale nu sunt divizibile cu patru. Adică anul 1600 a fost bisect, dar anul 1700, nu. După noul calendar, numit gregorian, se numără zilele şi astăzi.
După cum se vede, luna februarie a fost „defavorizată“ încă de la primul calendar roman, pentru că, fiind pe-atunci ultima lună, era timpul când se îndreptau erorile de calcul. De altfel, pentru că reprezenta sfârşitul, romanii o dedicaseră lui Februus, un zeu din infern, şi în această lună sărbătoreau zilele morţilor, dând de pomană pentru cei duşi, aşa cum şi la noi sâmbăta, care reprezintă sfârşitul săptămânii, este ziua când se fac pomenirile.
La noi, reforma a fost adoptată de stat abia în 1919. Însă ţăranii, care folosiseră calendarul oficial al sărbătorilor pentru a-şi stabili timpul bun pentru muncile agricole, după propriile observaţii despre natură, au renunţat cu multă greutate la calendarul „pe stil vechi“. Dintr-odată, n-au mai ştiut când să are, să semene, să taie via, să urce cu oile la munte… De aceea, noi astăzi înţelegem cu greutate de ce cucul s-a înecat cu cireşe de Sânziene şi nu mai cântă, iar Sfântul Gheorghe face pădurea să înfrunzească, în timp ce Sfântul Dumitru scutură frunzele pentru că au pus rămăşag! Toate aceste poveşti sunt legate de un calendar străvechi, în care anotimpurile, lunile, ocupaţiile, obiceiurile, plantele şi animalele au un loc şi ascultă de o rânduială a lumii pe care ţăranii au observat-o şi, ca să n-o uite, au pus-o în poveşti, credinţe şi legende. Aşa că, deoarece reforma le-a zăpăcit calendarul ocupaţiilor, ţăranii au renunţat la el, deşi cu mare greutate, adoptându-l pe cel oficial. Ne-au rămas însă poveştile, sărbătorile şi obiceiurile…
Lună de trecere
Cum Anul Nou cade pe 1 ianuarie, iar februarie nu mai este ultima lună a anului, ţăranii noştri nu au mai văzut în februarie o lună a morţilor, ca strămoşii lor romani. În schimb, impresionaţi de vremea schimbătoare, ba rece, ba caldă, credeau că acum se luptă iarna cu vara. Lupta e lungă, ziua pământul se dezgheaţă, iar noaptea îngheaţă la loc. Uneori, câte un ger straşnic aminteşte că e încă iarnă, alteori soarele străluceşte ca primăvara.
Să vă spun o poveste. Cică Anul era om şi avea 12 feciori. Cel mai mic se numea Februar. Altă avere nu aveau decât o vie. Toamna, au pus vinul într-un singur butoi, au însemnat pe butoi de unde până unde are voie să bea fiecare şi şi-au montat câte o cana. Februar fiind cel mai mic, canaua lui era la fundul butoiului. Fraţii făceau economie şi nu-şi beau porţia de vin. Februar bea, din partea lui, în fiecare zi, rămânând mereu vesel. Ceilalţi râdeau de el, dar când Ianuarie a vrut să bea din canaua lui, a văzut că nu mai are vin. Martie, la fel. Nu mai avea vin niciunul, în afară de Februar. S-au necăjit fraţii şi l-au fugărit, să-l bată. Când fugea de fraţi, Februar plângea. Când îl lăsau în pace, râdea ca un copil. De aceea, se zice, luna cea mai schimbătoare a anului îi poartă numele!
Şi scurtimea acestei luni le-a stârnit imaginaţia sătenilor. Pentru că îngheţuri şi vifore sunt şi în martie, şi-au imaginat că Martie a luat împrumut de la Făurar două zile şi nu a mai vrut să i le dea înapoi. Acum se bat pentru ele, cu vânt mare, frig şi zăpadă. Totuşi, Martie îl învinge şi Februarie rămâne mereu mai mic…
▲ Vremea în februarie
- Dacă gheonoaia cântă frumos, are să fie vremea moale în februarie.
- Dacă piţigoii cântă vesel în februarie, vine primăvara!
- Viforele ce nu vin în februarie se răzbună la Paşti.
- Dacă tună în făurar, vara vor fi furtuni şi va bate grindina.
 Legenda Crivăţului
Crivăţul a ieşit odată la plimbare, dar era atât de nebunatic, încât numai dezordine făcea. Într-o grădină, risipi toţi trandafirii şi scutură merele pe jos. La câmp, culcă grâul şi-i zdrobi spicele. Doborî clăile de fân şi le luă pe sus. Dezrădăcină copaci în pădure. Împrăştie oile dintr-o turmă, ameţindu-le.
Oamenii i se jeluiră Împăratului Vânturilor. Crivăţul s-a apărat, spunând că nu a vrut decât să se joace. Atunci Împăratul l-a închis pentru toată vara. Doar iarna scapă din închisoare şi ne aduce geruri şi viscole.
▲ Ghici ghicitoarea mea
Am un pom înaurit,
Cu flori dalbe-acoperit.
Când e vreme cam frumoasă,
Crengile lumină varsă;
Când e timp posomorât,
Crengile-arată urât;
Cu doisprezece crăcuşori,
Ca doisprezece bujori;
În tot cracul cu treizeci
Rămurele
Mititele,
Şi mai mândre,
Şi mai hâde.
În tot cracul, câte şapte
Cuiburele
Frumuşele;
În tot cuibul,
Câte 24 de pui golăşei.
Gâci, fârtate, asta ce-i? (anul, lunile, zilele, orele)
Douăzeci de frumoşi,
Patruzeci de voinici,
Şaizeci de înţelepţi,
Optzeci de nebuni. (anii vieţii)
(după Artur Gorovei, Cimiliturile românilor)
sursa: http://ziarullumina.ro/cea-mai-scurta-luna-din-an-48296.html