vineri, 18 aprilie 2014

AZI TOT PĂMÂNTUL CÂNTĂ-N LUNG ŞI-N LAT:“ E PAŞTELE – HRISTOS A ÎNVIAT”

Cristos mântuitorul din morţi a înviat.
Şi frunte-ai ca un soare,
Trecând peste popoare,
Flori de nemurire în lume a-mprăştiat.

                                 Cristos izvorul credinţei, ieşit-a din mormânt
                                 Şi a Sa reânviere
                                 Ne-arată că nu piere.
                                 Dreptatea şi credinţa, şi adevărul sfânt!

( Vasile Alexandri, Cristos a înviat!)

Paştele este cea mai importantă şi semnificativă sărbătoare de la începutul creştinismului până astăzi. Prin el comemorăm Învierea din morţi a Domnului nostru Isus Hristos. Sărbătoarea Sfintelui Paşte este cununa tuturor  sărbătorilor din cursul anului şi este aşteptată şi sărbătorită de toţi creştinii.



publicat de Fărîmă M.

joi, 17 aprilie 2014

Ne pregătim de Paşti

Încondeierea ouălor de Paşte, ce a luat naştere odată cu apariţia creştinismului, este o tradiţie străveche, practicată în Europa Centrală şi estică. Ouale încondeiate simbolizează sosirea primăverii şi renaşterea naturii. După  tradiţia creştină, ouăle de Paşte sunt considerate un simbol al regenerării şi al purificării, ce protejază animalele din gospodărie.

Astfel, încondeierea ouălor, fiind un obicei de origine precreştină, era practicată exclusiv de femei, cu o săptămână înainte de Paşte, de obicei în „joia verde” şi „vinerea seacă” în credinţa că acestea nu se strică. Motivele ornamentaţiei ouălelor încondeiate se diferenţiază în funcţie                                                      de localitate.

În prezent sunt folosite mai multe culori la încondeierea ouălor, fiecare din ele având un anume simbol şi anume: 
albul este simbol al purităţii, roşul semnifică viaţa (culoarea sângelui), albastrul este culoarea cerului şi a apei, iar negrul reprezintă fertilitatea, galbenul reprezintă soarele şi aurul, însă liniile pictate pe ouă simbolizează eternitatea.

Ouăle, în trecut, se vopseau în culori vegetale, însă astăzi se utilizează mai des cele
sintetice, chimice. Culorile vegetale sunt preparate dupa reţete străvechi, care au la bază o mare varietate de procedee şi tehnici, astfel: culoarea roşie se obtine din coajă de măr dulce, frunze şi flori de măr dulce, flori de sovârf, coajă de măcieş etc., 
albastrul se obţine din flori de viorele, 
galben se obţine din coji de ceapă, coajă de lemn pădureţ, coajă de lemnul câinelui, 
verdele poate fi obţinut din frunze de nuc, floarea-soarelui, 
negru se obtine din coajă verde a nucilor etc.

Tehnici de încondeiere a ouălor:
Tehnica încondeierii urmează un scenariu bine stabilit şi anume: se spală cu grijă coaja şi se şterge cu oţet (degresarea fiind necesară pentru prinderea uniformă a vopselei); se fierb la foc domol aşezate culcat în apa vasului şi apoi se întroduc în baia de vopsea.

Cele mai frumoase ouă de Paste sunt ouăle incondeiate. Tehnica este aceea a păstrării culorii de fond şi constă în trasarea pe ou a unor desene, cu ajutorul cerii de albine topită, şi scufundarea succesivă în băi de culoare (galbenă, roşie şi neagră).

Unealta folosită se numeşte chişita şi este un bţtisor de lemn ce are fixată la unul din capete o pâlnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de porc. La sfârşit, după scriere şi îmbăiere, oul se încălzeşte puţin si, cu ajutorul unei cârpe, de asemenea uşor încălzita, se îndepărtează straturile de ceară, punându-se în evidenţă desenul.

miercuri, 16 aprilie 2014

Sfintele Paşti

Sărbătoare religioasă creştină, Paştele comemorează învierea lui Isus Christos, la trei zile după crucificarea sa în Vinerea Sfântă. Pentru creştini, Paştele este sărbătoarea cea mai sfântă din calendar. Paştele creştin are loc în calendar în preajma sărbătorii Paştelui evreiesc - Pesah, care comemorează Exodul, pentru că Isus a înviat în zilele în care se ţinea această festivitate.
Deloc întâmplător, această celebrare anuală a Învierii lui Isus are loc primăvara, în anotimpul renaşterii naturii. Este o sărbătoare a luminii şi a bucuriei, a reîntoarcerii la noi înşine şi la lucrurile frumoase din jurul nostru.

ORGINEA PAŞTELUI.
Paştele a fost sărbătorit pentru prima dată în jurul anului 1400 î.Hr, la evrei, pentru care Paştele semnifica ieşirea din robia egipteană şi traversarea Mării Roşii. Începând cu anul 33 d.Hr, Paştele evreiesc a coincis cu patimile, răstignirea şi învierea lui Isus - evenimente care, pentru creştini, vor căpăta tot numele de "Paşte".

 DATA PAŞTELUI. 
Creştinii nu sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată Paştele. Mai mult, există date diferite de sărbătorire a Paştelui la diferitele rituri - catolicii şi ortodocşii sărbătoresc diferit Paştele. Primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea în anul 325 d.Hr a hotărât ca Paştele creştin să nu mai fie celebrat odată cu Paştele, ci în prima duminică de după luna plină a echinocţiului de primăvară. Data Paştelui depindea de două fenomene astronomice, unul cu dată fixă (echinocţiul de primăvară) şi unul cu dată schimbătoare - mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului - luna plină de după echinocţiu. La acest Sinod, noţiunea de echinocţiu de primăvară a căpătat o semnificaţie deosebită - s-a considerat că este un moment reprezentativ pentru timpul primordial în care Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi a poruncit ca lumina să fie dată de soare - ziua şi de lună - noaptea.
Până în 1582 toţi creştinii, indiferent de confesiune, sărbătoreau data Paştelui la aceeaşi dată. Modificarea datei Paştelui la catolici s-a făcut odată cu reforma calendarului iniţiată de Papa Grigorie al VIII-lea, care a vrut să rectifice decalajul descoperit de astronomi între calendarul folosit până atunci, cel iulian, şi timpul real astronomic. Folosindu-se calendarul iulian, stabilirea datei Paştelui era, implicit, viciată. În timp ce catolicii au început să prăznuiască Paştele după noul calendar rectificat. Bisericile creştin-ortodoxe au rămas la sărbătorirea după vechiul calendar, care indica echinocţiul şi luna plină la date care nu mai corespundeau cu datele astronomice. Aşa se explică decalajul existent şi astăzi.

TRADIŢII ŞI SIMBOLURI DE PAŞTI. 
Deşi data Paştelui este diferită la catolici şi ortodocşi, tradiţiile de Paşti rămân asemănătoare. De pe masa creştinilor de rit catolic sau ortodox nu lipsesc ouăle roşii, carnea de miel, pasca cu brânză dulce sau cozonacii. În noaptea de Înviere, credincioşii, atât catolici şi protestanţi, cât şi ortodocşi, sunt prezenţi la slujba de Înviere.Paştele este şi una dintre sărbătorile cu cele mai multe şi bogate tradiţii.
Ouăle de Paşte. Potrivit tradiţiei, ouăle de Paşte erau adunate din cuibar în miercurea din a patra săptămână a Postului Mare. Există obiceiul ca, de la lăsatul secului şi până în această zi, gospodinele să nu strângă ouale. Era credinţa că ouale alese în această zi nu se stricau până la Paşte.Acum se alegeau ouale pentru mancarea de Paşti şi ouăle ce urmau să fie înroşite. Vopsitul lor avea loc însă în joia din săptămâna de dinaintea Paştelui, niciodată în Vinerea Mare. Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace.
Lumânarea de Înviere. În noaptea Învierii, credincioşii care merg la slujbă iau cu ei o lumânare. Aceasta este aprinsă la miezul nopţii de către preot, care îi îndeamnă să vină să ia lumină, în timp ce rosteşte "Hristos a Înviat...".Lumânarea rămâne aprinsă pe toată durata slujbei, credincioşii ducând apoi lumina acasă. Lumânarea este stinsă în grinda casei şi mulţi sunt cei care o păstrează tot timpul anului pentru a o aprinde în caz de primejdie sau în timpul furtunilor. Lumânarea este simbolul suprem al Învierii, al biruinţei vieţii, al luminii şi bunătăţii divine.
Mielul. În întreaga tradiţie creştină, mielul Îl simbolizează chiar pe Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul al VII-lea. Ulterior, mielul fript a devenit un fel principal pe masa de Paşte a tuturor creştinilor.În Europa sunt foarte populari şi mieii din unt, paste sau zahăr.
Pasca. Gospodinele coc pasca o singură dată pe an, de Sfintele Paşti. Aceasta are o formă rotundă, pentru că se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit.
Iepuraşul. Se presupune că Iepuraşul de Paşte îşi are originea în credinţele precreştine ale fertilităţii. Iepurele, cel mai fertil animal, era văzut ca un simbol al renaşterii întregii naturi în perioada primăverii. Prima apariţie a iepuraşului ca simbol al Paştelui a avut loc în Germania, fiind menţionat în cărţi în jurul anului 1500.


luni, 14 aprilie 2014


Sarea în bucate

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.
 Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: - Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine? - Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi. -Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.
        Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie: - Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? - Ca zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse. - Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.
        Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.
        Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa: - Cum mă iubeşti tu, fata mea? - Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.
        Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: - Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!
        Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise: - Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul... - Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.
        Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau
mai mult rău decât bine.
        Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.
        Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face.
        Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.
        Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.