luni, 6 iulie 2015

... când drumul prinde a toarce cărărușe,... atunci vine să mă vadă copilăria

De demult și de departe
de Ion Druță

Când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria.
Vine încet, numărându-și pașii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subțioară, smulsă de tata din gard, căci drumețului multe i se întâmplă. Vine cu basmaua mamei așezată în jurul gâtului - vântul e vânt și niciodată să nu-i dai crezare.
Și tot vine și vine - când călare, când cu trenul, când pe jos, până ce se pomenește ajunsă. O mână mică și degerată se adună să bată în ușa casei mele, dar stă o clipă la îndoială și pumnișorul se desface napoi. Cine știe, este el acasă ori nu este? Și apoi, dacî este, e singur acasă ori mai sânt oameni la dânsul? Iar dacă sânt oameni străini, apoi cum să intri, cum să le dai bună ziua, unde să te oprești și ce să le răspunzi, dacă te vor întreba ceva...
Nu se poate hotărî  nici să bată, nici să sune, dar îi simt suflarea lângă ușă. Vin și deschid. E ea, senina mea copilărie. Parcă aș crede, parcă n-aș crede una ca asta. Hai, dar, intră, bun venit în casa asta, căci demult te tot așteaptă și te tot pomenește stăpânul ei.
         Abia pășește pragul, aruncă o privire peste fața podelelor și se oprește. Îi e rușine că e desculță. Apoi uită de rușine. Scoate o trăistuță de la gât, se lasă într-un genunchi și bagă mâna până la fundul ei.
- Știi ce ți-am adus?
Mi-a adus miroznă de brazdă zvântată, mi-a adus chipul unei căsuțe vechi, acoperite cu paie, mi-a adus o biciușcă împletită de mâna ei.
- Biciușca poate nu trebuia s-o iau?
Frumoasa mea biciușcă! Câte garduri ai mânat la păscut, pe câți dușmani te-ai răzbunat, câți mânji ai tot așteptat, zăcând în ungher după ușa tinzii?! Ai fost și ham pentru Tuzic, ai fost și baieră la trăistuță, apoi de câte ori ai fost curelușă. De altfel, cum stăm acum cu curelușa?
         Stăm bine și nu prea, căci ațișoara ceea de la pantaloni are atâtea noduri, încât numai mama se poate descurca într-însele. Găsim o curelușă, o scurtăm, îi facem găuri noi, apoi mă reped la magazin și vin cu o pereche de bocanci numai buni.
- Da când plouă pe-aici, apu apa unde se duce? Că în pământ ea nu poate întra.
         Ieșim din casă și pornim prin oraș să vedem unde se duce apa când plouă.  Ne oprim pe la vitrine, numărăm mașini, etaje, apoi alegem o băncuță la un colț de parc și începem a cerne trecătorii, încercând a ghici cam cine și de unde să fie și câți copii să aibă, și cât o fi plătit pentru pălăria pe care o poartă. Apoi tresaltă copilăria:
- Ștefan cel Mare!
Se uită lung și smerită la un moment, îi pare bine că l-a recunoscut, și totuși, roșește... I-i rușine că nu ține minte anul când a urcat el pe tronul Moldovei. Las-o naibii, că nici eu nu mai țin minte. Și apoi, nu cumva îi fi crezând că mulțimea ce mișună ziua întreagă în jurul monumentului știe anul când a urcat el pe tron? Hai să oprim doi-trei oameni la întâmplare  și să-i întrebăm.
         Nu vrea. I-i oarecum. Rușinea mea micuță, cu basma la gât! Mai trecem un drum, mai ocolim niște mașini, mai citim o serie de firme ce se nimeresc în calea noastră. Înghițim totul, credem în toate, căci litera tipărită e sfântă, ea nu poate minți.
         Apoi vine foamea și ne duce la restaurant. Nu dăm hainele la garderobă, să nu ni le încurce printre celelalte. Tragem cu coada ochiului în părți să vedem ce fac ceilalți oameni cu băsmăluțe puse triunghi pe masă. Citim cât costă cutare sau cutare fel de mâncare, facem o adunare în cap, pipăim banii din buzunar și-i numărăm pe achipuite, să vedem dacă avem cu ce ne socoti.  Atunci când ieșim sătui afară, începe să ne pară rău - o groază de bani cheltuiți pentru nimica!
         După care copilăria îmi șoptește la ureche că vrea să vadă guvernul republicii. Fire de țăran, fire de moldovean, vrea să-și vadă cârmuitorii cu ochii săi și să se laude la întoarcere că i-a văzut. Eu însă de unde să-i scot, când nici eu însumi nu pot zice că i-am vazut de-a binelea! Cu chiu, cu vai întâlnesc un ministru adjunct, și i-l arăt de departe - uite, îl vezi! Acela e.
         Câteva zile la rând îmi tot port copilăria - ne ducem la piață, unde unul aleargă cu motocicleta pe pereți, ne ducem la lac. Serile stăm la sfat. Eu o tot descos să aflu ce e mai nou în sat, iar ea mă ispitește să afle cât primește un scriitor pentru o carte și ce face el pe urmă cu banii primiți.
         Nici două zile nu trec și deodată oud că vrea acasă. Mai întâi, vrea biciușca - aici poți pocni o veșnicie și nici o pietricică nu se mișcă din loc. Apoi, vrea să plece la căsuța acoperită cu paie - aici prea nu e de dânsa, prea e bătrână și caraghioasă, cu toate că dacă ar fi so acopere tata din nou, cum, de altfel, a și fost vorba... În sfârșit, brazdele celea revene au început a înverzi, dar aici e grabă, e învălmășeală, iar pământul nu poate opri rânduiala creșterii...
         Nu-i las. Le cumpăr cele mai dulci bomboane, ne plimbăm prin cele mai frumoase locuri, înșir cele mai frumoase pătărănii. Copilăria pare să se fi răzgândit. Aleargă în urma mea sugând bomboane, aleragă chicotind, dar când mă scol într-o bună dimineață, iar îs singur...
S-a dus pe la zori, ca să nu mă trezească. Mi-a lăsat câteva hârtiuțe colorate, în care fuseseră învelite bomboanele, și papucii cumpărați, și curelușa. E atât de tristă,  e atât de pustie casa mea, încât, ca să birui această tristețe, mă așez la masa de scris, iau un toc, o foaie curată. Și, lucrând, aștept în sinea mea când rândunica își va lega iar cuibul, când mugurul își va desface podoaba lui senină. Știu că o să vină, o să mă găsească oriunde aș fi. Mă doare numai că până atunci va mai trece un an, și în anul acesta copilăria mea se va duce și mai departe, va fi și mai de demult...
1957


Sper că v-am trezit emoții plăcute, amintiri frumoase și un dor tăcut de casă...

Cules computerizat: Diana Ț.

marți, 23 iunie 2015

ESOP. MĂGARUL ȘI CĂȚELUL (SAU CÂINELE ȘI STĂPÂNUL)

Antic grec (620?-560? BC), autor al unor fabule, Esop se crede ca ar fi fost un sclav eliberat din Tracia. Numele sau este legat de o colectie de fabule transmise pe cale orala. Fabulele sale cu animale, parte a culturii Indo-Europene, sunt probabil cele mai citite din literatura. Multe dintre fabulele lui Esop au fost rescrise in limba greaca, in versuri, probabil de catre Demetrios din Faler (sec. IV BC) si de catre poetul Babrius (probabil un roman elenizat). In limba latina fabulele au fost traduse de catre poetul roman Phaedrus, in sec. I, AD. Cea mai mare parte a fabulelor lui Esop, cuprinse in colectia ce-i poarta numele (Aesopia) reprezinta transcrieri in proza a fabulelor scrise de Babrius.

Un om care avea un câine din Malta și un măgar, se juca 

mereu cu acel câine și, ori de câte ori se ducea la masă 

undeva, îi aducea câte un mezelic. Și de-abia se apropia 

cățelul, că îi și arunca, îndată ce se gudura, dând din coadă. 

Măgarul, prinzând ciudă pe câine, pentru aceasta, alergă și 

el spre stăpân și, tot sărind mereu îl lovi cu copita. Înfuriat, 

stăpânul porunci oamenilor să-l ducă în grajd, lovindu-l, și să-

l lege acolo de iesle.


Fabula ne arată că nu toți sunt făcuți pentru toate lucrurile. 

luni, 22 iunie 2015

ALECU RUSSO. STÂNCA CORBULUI

Vizitând valea Bicazului, care dă în valea Bistriței, caii noștri se înșirau pe cărări înguste și pietroase, conduși fiind de un călăuz muntean. Acesta era tipul românului din Carpați, tânăr,vesel, sprinten, dibaci, lipsit de învățătură, însă înzestrat cu bunul simț al strămoșilor noștri. E corbul purta calul în joc și ne povestea în graiul său poetic viața lui de copil al munților, vânătorile sale la urși și chiar îndrăgirile inimii lui, spunându-ne totodată numele piscurilor și admirând ca noi mărețele așezători stâncoase, care ne înconjurau ca un amfiteatru uriaș.Strâmtoarea în care curge pârâul Bicazului este una din cele mai frumoase din Carpați; natura pare că a voit a aduna la un loc tot ce a putut crea mai grațios, mai pitoresc și mai grozav.Tablou magic și demn de penelul lui Salvator Rosa [pictor baroc italian din sec al XVII]. Soarele asfințind într-un ocean de lumină înfocată; câțiva plăieși trecând printre copaci; câțiva vulturi, zburând roată împrejurul vârfului Ceahlăului, și jos, lângă o naltă stâncă, caii noștri adăpându-se în apa limpede a Bicazului!- Priviți - ne zice călăuzul nostru - acea pădure neagră ce se întinde în dreapta și în stânga,colo în zare, spre Ceahlău...
 Ea este linia hotarului Moldovei și în ea facem adese vânat la căprioare, la urși... ba chiar și la unguri câteodată.
- La unguri?
- Da. Plăieșii noștri din timpurile vechi și până în timpurile de azi au preschimbat glonțuri cu catanele nemțești... Hei!... mulți brazi ascund la rădăcina lor trupuri omenești și printre răsunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie să fie și glasurile celor uciși.
- Bine, dar pentru ce acele ucideri?
- Pentru ce?... Pentru un cuvânt, pentru o căprioară care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne pradă pământul pe nesimțite.
Această expresie energică a prădării pământului ne făcu să gândim cu mâhnire la nepăsarea guvernului care permite vecinilor de a strămuta necontenit linia de fruntarie a țării în paguba noastră.
 Unul din noi însă, mai mult admirator de podoabele naturii decât de faptele oamenilor,întrebă pre călăuzul nostru cum se numea stânca dreaptă, ca un zid, lângă care ne aflam.
- Piatra Corbului, răspunse el.
- Are vreo legendă?
- Ce să aibă, domnule?
- Are vreo istorie, vreo basnă, vreo...
- A! înțeleg; are, ca toate stâncile câte le vedei.
- O știi?
- Cum nu?... Ce nu știu eu?
- Spune-o... spune-o... ziserăm cu toții, apropiind caii noștri de ai lui. Românul își clătină pletele, ținti ochii săi vulturești pe vârful stâncii și povesti:
- Stânca asta în cununată cu plopi și mesteacăni, precum o vedeți, a fost martor unei întâmplări foarte jalnice, de care se pomenește la noi din neam în neam.
Cică pe timpul strămoșilor, un străin, pribegind de la dealul Corbului dinspre Borsec, a venit să se așeze la Bicaz. El își dură o căsuță mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la noi, fiecare cotun e locuit de un singur neam, și străinii nu sunt primiți în sânul lui. Pribeagul avea o fată, căreia bistrițenii îi daseră numele de Corbița, întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse. ...
Ce fată! ce bujor de copilă!... Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică gurița ei era un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor. Mulți flăcăi umblau să-i vâneze dragostea; mulți cântau doine în childa ei, dar din toți numai unul, un plăieș cu pletele lungi și cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag Corbiței. Părinții lor se primiră a se încuscri și îi logodiră după obicei. Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari în țară și că în urma lor rămânea numai cenușă și sânge. Păgânii dracului!... cică mâncau carne de cal și beau lapte de iapă. Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munți, ajunseră până în valea Bicazului, prădând,arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiței și logodnicul ei căzură morți lângă copila pe care ei voiau să o apere, căci tătarii auziseră de frumusețea ei și aveau de gând să o ducă plocon hanului de la Bugeac.Corbița însă scăpă ca apa printre degetele lor și o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari, ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată alerga pe după copaci, pe după stânci și din când în când se oprea puțin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să înghită măcar o dușcă de aer, căci tătarii îi călcau pe urme. Corbița, înspăimântată, nebună de groază și de durere, se îndreptă spre stânca asta și ajunse curând pe marginea ei. Aicea ea se opri o clipă și cătă în urmă. Tătarii se apropiau cu fuga. Atunci ea căzu în genunchi și se rugă lui Dumnezeu să-i vie-n ajutor... Zadarnică rugăminte!...
Mâna unui tătar se întinse să o apuce, însă ea, ridicându-se drept în picioare, cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinși, cu fața albă, ca un crin, zise: „Atunci s-ajungeți voi, când îți pune mâna pe Corbița!”
 -  Și deodată ea se aruncă în prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului,zdrobindu-se de bolovani, iar tătarii rămaseră încremeniți și fură uciși chiar pe muchea stâncii de o ceată de plăieși, care alergaseră în ajutorul Corbiței. De atuncea locul acesta se numește: Stânca Corbului! În zilele de sărbători, pe când fragii sunt copți, fetele de prin cotunele învecinate se adună pe piscul stâncii și cântă doina Corbiței; iar în nopțile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinându-se pe vârful stâncii și apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului.Călăuzul tăcu, lăsându-ne sub o impresie adâncă; și nu știu cum se întâmplă, căci în noaptea aceea somnul nostru, legănat de vuietul valurilor Bistriței, fu totodată și frământat de visuri neplăcute. Pare că o stâncă mare ne apăsa pieptul, în vreme ce o ceată de tătari ne amenința scrâșnind din dinți, și o copilă gingașă întindea mâinile spre noi.

Legenda a fost culeasă în Bicaz, 1842, de Alecu Russo.

vineri, 19 iunie 2015

SPECTACOL „ÎN CĂMAȘĂ DE CIREAȘĂ”


Programul inițiat de BM B. P. Hasdeu „Chișinăul citește o carte”,ajuns la ediția a XII-a, din nou a adunat iubitorii de poezie. De data aceasta urma să discutăm despre cartea „În cămașă de cireașă” de Arcadie Suceveanu. Copiii de la Grădinița nr 40, grupa a 2-a frumos îmbrăcați, cu cireșe aplicate la piept, însoțiți de educatoarea Vera Prohorov, grad didactic 2, Svetlana Ohladciuc, grad didactic 2 și Vera Diocher, grad didactic 1, metodist. Preșcolarii au venit cu un spectacol de cântec și poezie intitulat „În cămașa de cireașă”. Au fost recitate poeziile: „În cămașă de cireașă”,Mariam Bogdan; „Vocale portocale”, Alexandra Pușcașu; „Ananasul”, Ariana Rapeșca; „Greierul
care s-cri-cri-e”, Bogdan Țurcan; „Chinder cu suspin”, Ana-Nicoli Iușanu; „Florile preferate”, Ratmir Nichita; „O corabie în deșert”, Ecaterina Bodean, iar poezia „Zimbrul de la hotare”, a fost recitată de un grup întreg: frații Arina și Vlad Budăi, Emil Noroc, Sorina Guțu, Marina Iliescu. Subiectele poeziilor sunt vii, umorul autorului este de o spontanietate admirabilă, imaginile de o cromatică proaspătă și imbietoare. Micuții le-au recitat cu multă simțire și emoție. Apoi ne-au cântat, „Abeceluș”, „Buburuza”, „Fără soare nu crești mare”, „Grădinița” și „Cântec de glumă”. Pianul venea să întregească vocile copiilor, care se revărsau peste tot. Colaboratorii Centrului le-au povestit unele peripeții din copilăria scriitorului Arcadie Suceveanu, adunate de Aurel Scobioală în volumul „Când scriitorii erau copii”. În final i-am servit pe toți cu cireșe coapte. A fost un moment frumos și dulce.

Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE
Maestru în artă

marți, 16 iunie 2015

EMINESCU DOINEŞTE PESTE SECOLE

Se împlinesc 126 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai mare şi mai drag poet al neamului românesc, Mihai Eminescu. Pentru a-l omagia pe scriitor, coloboratorii Centrul Academic Internaţional Eminescu au iniţiat o masă rotundă cu genericul Eminescu doineşte peste secole pentru elevii de la Centrele Comunitare pentru Copii şi Tineret (CCCT) Orizont şi Flacăra, însoţiţi de d-nele profesoare Raisa Rusu şi Alexandra Kaceanova. Am discutat despre viaţa şi activitatea poetului, axîndu-ne mai mult pe copilărie, anii de şcoală, povestindu-le copiilor mai multe momente hazlii din viaţa de elev a lui Eminescu. Le-am prezentat cea mai mare şi cea mai mică carte ce conţin creaţiile lui Eminescu şi  expoziţia Mihai Eminescu - cel mai drag poet cu explicaţiile de rigoare. Copiii au ascultat şi au recitat în cor cîteva poezii, Legămînt de Grigore Vieru dedicată poetului,Şi dacă, Somnoroase Păsărele (recitat de Bobotrîn Evelina). Cu interes deosebit au studiat  cărţile: Mihai Eminescu în grafica mondială de Nicolae Ioniţă; Mihai Eminescu  în filatelia şi Cartofilia Universală; Eminesciana plastică (39 reflecţii plastice la operele lui Mihai Eminescu) de Ion Daghi; Medalii Eminescu în Moldova şi în alte ţări de Ilius Popa; Eminescu în documente de metal de Maria şi Ion Dogaru şi valoroasele Manuscrise Eminescu.  A fost o atmosferă caldă, elevii au fost receptivi şi interactivi. Colaboratorii Centrului Academic Internaţional Eminescu au convenit cu pedagogii de la CCCT Flacara şi Orizont să organizeze întîlniri în fiecare joi a săptămînii (orele 15:00) pentru vizitatorii acestor centre. Credem ca este un lucru benefic şi cogntiv. Eminescu merită să fie cunoscut de la mic la mare, pentru că cine ştie cînd acest pămînt îşi va aduna sevele şi va mai da naştere unui asemenea Titan al culturii naţionale.

Larisa Arsenii. Colaboratoare a CAIE.

Maestru în artă

Impresiile participanţiilor:


Copii Centrului „Flacăra” mulţumesc pentru comunicarea interesantă a Centrului Academic Interaţional Eminescu despre poetul mult iubit Mihai Eminescu. Vă urăm Succes!

Copiii CCCT Flacăra,
pedagog Kaceanova Alexandra

Mă bucur mult că biblioteca aceasta încearcă să redea toate emoţiile şi sentimentele pe care Eminescu le-a suprapus pe foaie. Nu mulţi înţeleg firea şi gîndurile adevărate, singurătatea prin care a trecut şi totuşi dorinţa de a afla ceva nou şi a încerca să îmbunătăţească lumea. Aş dori ca toată lumea să cunoască adevăraţi eroi, iubitorii patriei noastre, aşa ca Eminescu, căci a fost un om cu gînduri mult mai înalte decît vă închipuiţi!

Bejenari Veronica,
absolventă a cl. a - IX-a


Bucle - Aurii şi cei trei urşi

Fondul bibliotecii Centrului Academic Internațional Eminescu s-a îmbogăţit recent cu colecţia de carte cu poveşti „Ştiu să citesc”. 


În continuare vom prezenta una din ele...



Într-o zi frumoasă, o fată pe nume Bucle-Aurii se duse să se plimbe în pădure. Într-o poieniţă dădu peste o căsuţă. Bătu la uşă. Nu-i răspunde nimeni, aşa că deschise uşa şi intră. Acolo pe masă se aflau trei castronaşe cu terci. Fetei îi era aşa de foame, încît se apucă să mănînce din castronul mai mare. Era prea fierbinte! Gustă şi din castronul mijlociu. Era prea rece! Dar în cel mititel terciul era exact aşa cum trebuia şi ea îl mîncă pe tot.
Se duse apoi să se aşeze undeva. Mai întîi încercă să se aşeze pe scaunul mai mare. Era prea tare! Apoi pe cel mijlociu. Era prea moale! Dar scăunelul cel mai mic era numai bun. Însă atunci cînd se aşeză, îl rupse.
După ce mîncase atîta, Bucle-Aurii simţi că o ia somnul. Se duse sus să se întindă un pic. Acolo se aflau trei paturi. Pătuţul cel ma mic era numai bun pentru ea şi fetiţa adormi numaidecît. În acelaşi timp, Tata-Urs, Mama-Urs şi Pui-de-Urs culegeau flori în pădure.
- Mie mi-e foame, zise Pui-de-Urs
- Hai să mergem acasă, zise Mama-Urs
- Cineva a stat pe scaunul meu, mormăi şi Tata- Urs
- Cineva a stat şi pe scaunul meu, mormăi Mama-Urs
-  Cineva a stat la mine pe scaum şi mi l-a rupt, se văită Pui-de-Urs.
Se duseră repede sus.
- Cineva doarme la mine în pat, Pui-de-Urs
Atunci Bucle - Aurii se trezi. Scoase un ţipăt de spaimă văzîndu-i pe ce trei urşi. Sări din pat şi o rupse la fugă pe scări.
Cei trei urşi fură aşa de surprinşi, încît nu spuseră o vorbă.
- Stai să te joci  cu mine, strigă Pui- de- Urs după ea.
Dar Bucle- Aurii fugea ca din puşcă. Cei trei urşi porniră în grabă şi ei după ea.
- Vino înapoi, zise Tata- Urs
- Mai serveşte nişte terci, strigă Mama-Urs.
- Stai să te joci cu strigă, Pui-de-Urs.
Dar Bucle - Aurii fugea de mînca pămîntul.
Pui-de-Urs se întristă. Mama-Urs îl luă în braţe şi zise:

- Am să-ţi fac alt terci treci. Şi Pui-de-Urs zîmbi.