miercuri, 26 august 2015

POVESTEA FURNICII de Ion Druţă

Trei zile a cutreierat culmea dealului — trei zile lungi de vară şi toate trei au fost în zadar, căci de fiecare dată se întorcea fără nimic. A patra zi s-a trezit cu toate cele şase lăbuţe amorţite de oboseală şi poate că n-ar fi fost rău să rămâie ziua ceea la furnicar, să-şi mai vie oleacă în fire, dar aşa s-a întîmplat că nu i-a venit gândul ista în cap. S-a sculat dis-de-dimineaţă şi a pornit-o repejor la deal,căci, de, cât îs de mari zilele de vară şi cât îs de mici furnicile, dacă nici lor nu prea le ajunge vreme.Când s-a ridicat soarele sus de-o suliţă pe cer, ea suise şi coborâse deacum mii de bolovani, trecuse pe sub câţiva snopi de păpuşoi, că era cât pe ce să-şi dea zilele. Pe la amiază căzuse chiar într-o gaură de şobolan şi ce frică a mai tras — noroc că nu era şobolanul acasă. A ieşit repede şi şi-a văzut de drum.Pe urmă a pus-o păcatul să se suie pe un bostan şi s-a rătăcit — l-a înconjurat de vreo sută de ori până a dat iar de pământ. Şi ar mai fi ţinut-o ea multă vreme la fuguţa, dar în cele din urmă i s-a făcut foame. S-a suit pe o răsărită să vadă de n-a găsi pe marginea pălăriei vreo fărâmitură de miez uitată de vrăbii. Dar, când era de acum bine suită şi o luase spre pălărie, a bătut deodată vântul şi a dat-o jos —furnica a căzut şi în cădere şi-a scrântit un picioruş. La furnici însă nu-i mare pagubă, că-i mai rămăsese încă cinci picioare sănătoase — a pornit-o dar la fugă mai departe, căci trecuse o bună jumătate din ziua a patra.Din răsărită a dat într-o mirişte şi era vai de viaţa ei — ameţise tot ocolind tufele grâului cosit. Bine a zis cine a zis că nu-i pe lume lucru mai straşnic decât o furnică prinsă de ploaie în mirişte. Trebuia însă s-o treacă cu orice preţ — chiar de ar fi fost să rămâie cu un singur picioruş, trebuia s-o treacă. Şi furnica a trecut-o.
După mirişte a dat întrun codru de răsărită — o frumuseţe de codru, că-ţi râdea inima uitându-te la dânsul. Înalt, verde, şi cât vezi în sus tot frunze şi frunze— mare lucru să închizi ochii şi să laşi vântul să te legene cu tot cu frunză, până aţipeşti. Toată viaţa visase ea să se legene măcar o clipă pe-o margine de frunză, dar ce să-i faci — nevoile...Ispita însă se ţinea scai de dânsa, căci în drumul ei foşneau mii de frunze, şoptind încet, somnoros... înţeleaptă fiind, atunci când i s-a nimerit în cale o sămânţă de mohor, şi-a aruncat-o din fugă în spinare. Ştia că n-are nevoie de sămânţa ceea, dar a luat-o ca să nu se poată uita în sus —prea o ademeneau frunzele. Un moscălaş dormita la soare şi văzând-o cum aleargă cu sămânţa de mohor în spate, a dat dispreţuitor din musteţi— nu-i pe lume leneş mai mare decât moscălaşul şi orice furnică în locul ei s-ar fi oprit să-i spuie că a pieri la toamnă odată cu muştele. Furnica noastră însă a înghiţit-o şi pe asta, văzându-şi de drum... Tot suind şi coborând bulgării, a dat de un plugar ce hodinea pe răzor — arată-mi o furnică în toată lumea care a trecut pe lângă plugar şi nu i s-a suit pe picioare! Ea însă nu s-a suit, căci se trecea şi a patra zi — nu mai avea vreme...Deodată a zărit lângă un cuibar de prepeliţă o fărâmitură de miez de răsărită — şi-a adus aminte că nu mâncase nimic.
 în ziua ceea. A lăsat jos sămânţa de mohor, şi-a zvârlit în spate miezul de răsărită şi a pornit-o mai departe, ciupindu-l din mers. A dovedit să mănânce numai jumătate — cealaltă jumătate a lăsat-o jos, căci se luase în urma ei un fercheş — şi nu că-i era tare dor de dânsul, dar nu vroia s-o vadă mâncând... Fercheşul i-a dat câteva ocoluri şi pe semne că-i plăcuse furnica — a prins a sări de pe bulgări jos, ridica câte-o jumătate de frunză în spate, cercând în fel şi chip să-i atragă atenţia... Pe semne, era şi frumuşel — furnica însă n-avea vreme să se uite la dânsul, căci se sfârşea şi a patra zi — trebuia cu orice preţ să aducă ceva la furnicar... În cele din urmă, fercheşul s-a lăsat păgubaş şi a făcut foarte bine, căci nu mai putea călca cu piciorul scrântit. Deodată, trecând pe lângă un furnicar adăpostit la rădăcina unei răsărite, a văzut cum alergau furnicile şi cărau de zor grăunţe scoase afară la uscat. Până în sară mai rămăsese vreme şi s-a mirat furnica în capul ei:— „Oare ce să le fi venit?”
Îi era însă oarecum să se oprească şi să întrebe nişte furnici necunoscute. Acuma nu mai putea alerga, ba şi la pas se mişca greu de tot — mai avea mult de mers, apoi drumul inapoi... „Fără un pic de hodină, şi-a zis, nu mai merge.” A prins a alege primprejur o răsărită, se suie pe-o frunză; deodată însă a văzut cum cern şi cad de sus frunze verzi, frunze mari... S-a stins lumina caldă, vântul a prins a macină grăunţe de pământ de pe crestele bulgărilor, iar din sus tot veneau frunze mari, frunze verzi...
„— Vine ploaia...”
De asta şi căra furnicarul cela grăunţele înăuntru. Până una alta,poate găseşte ea măcar ceva-ceva... Au trecut pe alături câteva furnici, care se întorceau cu deşertul — veneau într-o goană nebună, ca să dovedească la furnicar înaintea ploii. Da frunzele tot veneau dinsus, şi era amarnic greu de mers, trebuiau ocolite, căci le mâna vântul pe jos, şi dacă urcai pe-o frunză, vântul te ducea cine ştie unde cu frunză cu tot. Pe abia când au început să cadă primii stropi de ploaie,furnica s-a oprit locului lângă o coajă de răsărita. Era coaja de care avea nevoie şi pentru care alergase patru zile, făcând atâta amar de drum. Furnica a ocolit-o de câteva ori, apoi s-a suit în covăţica ei,cercetând-o ca nu cumva să fie crăpată. Era tărcăticâ, întreagă, curată— o coajă bună, cu alte cuvinte. Şi-a aruncat-o în spate şi a pornit drumul înapoi.
 În sfârşit, aduce şi ea ceva la furnicar. Au să se adune toate furnicile şi au s-o laude — au s-o laude pentru că a găsit-o, pentru că a adus-o... Pe urmă au să şi-o aşeze — ştiu ele unde trebuie aşezată o minune de coajă ca asta...Ploaia se îndesea — din vreme în vreme nimerea câte un strop în coaja de răsărită, de-i frângea furnicii tot trupul şi-i vâra picioruşele pe jumătate în pământ.Apoi stropii se tot îndeseau, mânându-o la fuguţa, şi ea alerga întruna, căci mai avea mult până la furnicar — avea de mers toată noaptea, şi bine ar fi fost de-ar fi putut ajunge a doua zi pe la zori. Acum pe sub fiecare bulgăraş se zărea câte o fârâmiturâ de pământ uscat— arată-mi o furnică pe lume care în locul ei nu s-ar fi vârât sub un bulgăr să aştepte până a trece ploaia... Ea însă nu putea face lucrul acesta —după trei zilede alergătură, a găsit o coajă şi trebuia s-o aducă repede. Trecând pe lângă furnicarul care îşi cărase din vreme grăunţele înăuntru, a zărit câteva găurele lăsate neastupate pentru cei care mai întârziaseră pe undeva. Poate s-ar fi găsit şi pentru dânsa vreun locuşor, dar îi era oarecum să intre —cum să te vâri tu udă, cu coaja în spate, la nişte furnici necunoscute?...
Ploaia răzmuiase coaja de răsărită, că nu era nici un chip s-o ţii în lăbuţe — aluneca la fiecare pas. Şi nu era mare greutate s-o ridici iar de jos, numai că, ridicând-o, se lipea de coajă câte-o fărâmă de pământ şi se făcea grea, de parcă ducea o fasole în spate. Avea însă mare nevoie de dânsa — o căutase patru zile, şi furnica o duce acuminte, abia mai zărind drumul de oboseală. Odată, ridicând din nou coaja ce-i căzuse, l-a zărit pe fercheş —se întorcea la furnicarul lui... Nenorocit, plin de glod, venea cu deşertul, abia târându-şi picioarele din urmă.
„— Vai de steaua lui, s-a gândit furnica. iaca aşa poţi să-ţi legi capul cu un netrebnic, şi pe urmă o viaţă întreagă nu poţi scăpa de dânsul...”
Deodată s-a oprit locului — a lăsat coaja jos şi s-a uitat primprejur plină de groază. Miriştea... Cum de uitase! Ei, la urma urmei, poate a trece-o cumva... Dar de abia a dovedit să intre într-însa, că s-a şi făcut noapte. Ploaia nu contenea. Biata furnică la fiece pas se ciocnea cu coaja de rădăcina vreunui pai. Apoi prindea să şi-o caute pe jos — mai face un pas şi iar se ciocneşte de un pai, şi iar îşi caută coaja prin întuneric. Totuşi amarnic deştept a fost cel de-a spus pentru întîia oară că nu-i pe lume lucru mai grozav decât o furnică prinsă de ploaie pe mirişte şi, mai ales, noaptea.
Furnica însă se liniştea cu gândul că ploaia, uite, cum a sta, coaja s-a mai zbici, s-a face mai uşoară, şi te pomeneşti, pe la miezul nopţii, că ajunge acasă.Şi tot mergea, trăgând cu greu lăbuţele prin glod, scăpând coaja la fiece pas,căutând-o prin întuneric şi zicându-şi întruna:— Să ştii că ploaia a început a conteni...Mare-i nădejdea, cînd nu rămâne decât una singură... Nu ştiu pentru ce i-a trebuit furnicii coaja ceea de răsărită şi ce-a avut de gând să facă dintr-însa. Nici măcar nu ştiu de a dovedit s-o ducă la furnicar,căci ploaia a turnat toată noaptea. Poate a ajuns furnica acasă, poate s-a pierdut undeva în mijlocul miriştii. Oricum însă, chiar dacă s-a pierdut, avuse şi ea în viată o mică poveste a ei — vrasăzică, trăise. 1957 




marți, 25 august 2015

PASĂREA MĂIASTRĂ de PETRE ISPIRESCU

A fost odată ca niciodată.
A fost odată un împărat evlavios și bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăți ce făcuse oamenilor din împărăția lui, a ridicat și o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate și cu tot ceea ce meșterii din acea țară au socotit mai scump și mai frumos. O mulțime de stâlpi de marmură și poleiți erau prin biserică și pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai prețioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun și mari cât donița, cărțile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumusețea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârșească pe deplin, căci turnul se surpa
"Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfârși astă sântă biserică? Iată am cheltuit toată starea, și ea nu este încă târnosită."
Și dete sfară în țară ca orice meșter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să știe că va dobândi de la dânsul mari daruri și boierie. Pe lângă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni și privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meșter bun.
Iară a treia noapte visă împăratul că daca va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul celălalt și să-i așeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârșit.
Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, și să se închine cu slujba la tată-său împăratul. Atunci împăratul le zise:
– Eu văz, feții mei, că toți aveți dorință de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteți duce toți deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; și daca nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, și tot așa pe rând, până când Dumnezeu își va arăta mila lui către noi.
Copiii tăcură și se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse și daca trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-și lege ogarul, să-i dea și lui un codru de pâine, un pahar de vin și să-l lase să se încălzească și el la ăl foc. Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui și îl schimbă în stană de piatră.
Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, și îi dete voie să meargă și dânsul. Acesta, după ce se găti și își luă merinde de drum, porni și dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păți ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea.
Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise:
– Tată, iată este acum destul timp de când frații mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră și nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.
Să-mi dai bani de cheltuială
Și haine de primeneală,
ca să-mi cerc și eu norocul. Și de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ți se împlinește dorința, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilință.

– Frații tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-și fi răpus capetele, deoarece sunt duși de atâta timp și nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; daca vei lipsi și tu, cine să-mi dea ajutor la greutățile împărăției, și daca voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, daca nu tu, fiul meu? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.
– Domnia ta, tată, știi prea bine că n-am ieșit din poruncile împărăției tale nici cât negru sub unghie; și daca acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aș putea, să împlinesc o dorință care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorință pe care te silești de mulți ani și cu mari cheltuieli să o împlinești.
După multe rugăciuni și stăruință, împăratul se înduplecă și-i dete voie. Își alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăș, își luă merinde de ajuns și plecă.
După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră și o roabă pe care o făcură găinăreasă. Toată lumea se mira de frumusețea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se așeză în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, și toți câți o vedea o căinea cum de o așa pasăre frumoasă și mândră să nu aibă viers, pentru care și împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică și turnul ei, se mâhnea că pasărea nu-i cânta.
Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, și astfel biserica se putuse face cu desăvârșire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este față și fiul său cel mic care să se împărtășească de bucuria poporului său; când într-una din zile veni găinăreasa și-i zise:
– Mărite împărate, să-ți fie fața luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineață în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, și este așa de veselă, încât pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai contenește de a cânta; cum iese el, ea tace.
– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.
– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaște. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.
– Taci! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ți se cuvine ție să te atingi de ei.
Împăratul puse și el câțiva slujbași să pândească pe sub ascuns și, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul și să-l aducă înaintea lui.
Nu s-a mulțumit pe atât, ci și însuși s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, și să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; și, de n-ar fi fost de față, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi și oamenii puși de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu știu ce simți împăratul în inimă când îl văzu așa de tânăr, blând, smerit și cu boiul de voinic.
După ce ieși de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise:
– Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? Ai părinți, și cum s-a întâmplat de ai venit p-aci?
– Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinți am, asemenea și frați. Ca să-ți povestesc cum am venit p-aici și din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară daca voința măriei tale este să știi, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.
– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aștept.
A doua zi dis-de-dimineață, ciobanul veni și așteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.
            – Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, și tace, daca ieși?
            – Ca să știi aceasta și altele, luminate împărate, lasă-mă să-ți povestesc toată istoria mea.
            – Iacă te ascult, povestește-mi tot ce vei voi.
Atunci ciobanul începu:
            – Am tată și frați. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-și împlinească dorința. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focșor bun, am scos merindele ce aveam și, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine. Nu știu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieși din pământ.
"Fă bine, mă rog, îmi zise, și lasă-mă să mă încălzesc și eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănțănesc dinții în gură. Dă-mi și o bucată de pâine și un pahar de vin să-mi potolesc a foame și sete care mă chinuiesc. Și ca să mănânc în liniște și să mă pot încălzi fără frică, leagă-ți ogarul."
"Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzește; iată merindetele mele, și plosca mea, mănâncă și bea cât vei pofti."
Apoi am legat ogarul și am șezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl și rugai daca știe ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea.
"Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineață plecăm amândoi, și daca nu te-ai face eu să izbutești, să nu-mi mai zici pe nume."
Șezurăm la foc, ne ospătarăm ca niște prieteni; apoi vulpoiul își luă noapte bună și pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, și tot frământându-mi mintea să știu cum a venit și cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.
Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de niște stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai și doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.
Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap și se făcu un voinic, știi colea, cum ți-e drag să te uiți la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moșia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va priimi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine și un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem și că de aceea va merge cu mine, și nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă.
Îmi păru bine de astă întâmplare, și așa noi merserăm,
zi de vară,
 până-n seară
și ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarășul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.
A doua zi am înaintat pe moșia zmeilor, dat tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândrețe ce am văzut acolo nu se poate povesti. Grădina cu fel de fel de flori și de pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, păreții era împodobiți cu chipuri și flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus. Avurăm parte că zmeii nu erau acasă când am ajuns acolo. Furăm întâmpinați în pragul porții de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahăr, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărâmul de unde a furat-o zmeii.
Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alți zmei, rude ale zmeilor pe moșia cărora eram.
"Duceți-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiți, și întorcându-vă, luați-mă și pe mine."
După ce ne învăță cum să facem să intrăm în curtea zmeilor și cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, și mie îmi plăcu fata, de cum o văzui.
Și ajungând la hotarul celorlalți zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, și am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau și mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarășul meu s-a întors înapoi; fiindcă așa ne învățase fata.
Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul și s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuțat și i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.
– Tu ai luat pasărea măiastră? zise împăratul; tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut?
– Așa, tată.
Și după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de față găinăreasa.
Daca veni găinăreasa, ciobanul zise:
– Asta este fata de care îți spusei.
– Cum se poate? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?
– Asta ți-o va spune ea; căci eu nu știu. Și așa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhățai colivia și o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalți și să facă un zgomot de ți se făcea părul măciucă; iară eu îmi țineam firea. Unde se luară zmeii după mine, și fugi, și fugi, până ce ajunsei la tovarășul care mă aștepta la hotar; și daca nu era el, puneau zmeii mâna pe mine și cine știe ce se alegea de capul meu. Tovarășul meu însă întinse mâna și răcni o dată la dânșii: stați! Iară ei pare că fură de piatră de când lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în brațe și mă sărută, se miră și el de frumusețea pasărei. Zmeii însă umbla cu șoșele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi câte în lună și în soare; daca văzură că nu mă poate îndupleca, mă ruga ca barim calul să li-l dau; în sfârșit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mâhniți, le-am dat calul, și eu am plecat cu tovarășul meu și cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dânsa.
Ajungând la palaturile celorlalți zmei, fata ne aștepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici și tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhățai de mijloc și pe ici ți-e drumul.
Aoleu! dară zmeii când simțiră! unde veneau cu o falcă în cer și cu una în pământ, și unde răcneau de-ți îngheța sângele în vine. Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calului și împreună cu tovarășul meu fugeam ca vântul; zmeii însă veneau ca gândul. Daca văzu tovarășul meu așa și că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind până iarăși în câmpia de unde plecasem, adică pe moșia vulpoiului. După ce ne-am odihnit și am dat mulțumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise:
"De vei ști, te vei căi; de nu vei ști, iarăși te vei căi."
"Spune-mi, te rog", îi zisei.
"Aceștia sunt frații tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să priimească cu dragoste rugăciunea mea, asmuțară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leșul vulpoiului; iară eu îi împietrii".
"Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, și pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost."
"Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, și de aceea fie după voia ta; dară o să te căiești."
Și într-un minut nu știu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară și frații mei rămaseră în mirare văzându-se față cu noi.
Ne luarăm ziua bună de la tovarășul meu și plecarăm să ne întoarcem acasă.
Pasămite, frații mei îmi cocea turta.
"Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleșteu pe care îl știm noi, să bem câte nițică apă, să ne răcorim."
Am ascultat și am mers. Bău cel mare, bău și cel mijlociu; iară când era să beau și eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleșteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră și ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră frații mei, și-și cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile și vaietele mele.
Trei zile și trei nopți am mas acolo prinprejurul eleșteului. Calul eu, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinții de pe la spate, de haine, și fugea încotro vedea cu ochii, și azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică.
În sfârșit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia și el pe dibuite.
"Cine este acolo?" întrebai eu.
"Un biet neputincios", răspunse el.
Și după ce îmi spuse cum frații i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit și eu cum mi-a tăiat frații picioarele. Atunci el îmi zise:
"Știi ce? Aide să ne prindem frați de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu știu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi".
M-am învoit cu dânsul la aceasta și am mers până am dat de locuința scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă așeză după ușe și îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu așteptarăm mult și iată scorpia venea supărată, fiindcă simțise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe ușă, așteptai până să-mi vie bine, și unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.
Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, și cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei și pe orb, și îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulțumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.
N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban și să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile așa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înșelat în credința mea, că iată puterea lui mare este și judecata lui dreaptă.
– Spune și tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă și roabă?
– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăției tale mă luară unul pe mine și altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărțea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaș. Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soție cum voi ajunge la curtea împărătească. După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amândoi voiau să-mi facă, am priimit mai bine să fiu roabă și găinăreasă la curtea împărăției tale, decât să mă duc aiurea, fiindcă știam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sân, și acum, mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată.
– Poți tu să-mi dovedești, întrebă împăratul, că tu ești acea fată și nu alta?
– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredințeze pe orișicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au știut de dânsul, că mi l-ar fi luat, și nu m-aș mai fi întâlnit cu dânsul.
Atunci, ieșind afară, plesni dintr-o biciușcă de trei ori asupra mărului și unde se ridică niște palaturi, încât în toată împărăția nu se găsea altele ca acelea.
Împăratul rămase și el în mirare. Și voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise:
– Tată, înainte de a mulțumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteșitrei frații înaintea lui la judecată.
Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră frații înaintea împăratului, carii deteră în genunchi și cerură iertare de la fratele cel mai mic. El le zise:
– Daca Dumnezeu vă va ierta, iertați să fiți și de la mine.
Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii și puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, și aruncară cu praștia în sus câte o piatră; pietrele fraților celor mari se întoarseră și loviră pe fiecare în cap cu așa tărie, încât rămaseră morți. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.
Lumea se adunse de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă și-și însoți copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron și puse pe fiul său în locu-i, care, daca o fi trăind, împărățește și până azi.
Eram și eu față la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.


sâmbătă, 22 august 2015

SUTEEV Vladimir. BEŢIŞORUL NĂZDRĂVAN

Ariciul mergea spre casa. Pe drum, l-a ajuns din urma Iepurele, şi au pornit împreună. În doi drumul este de doua ori mai scurt. Pâna acasa drumul fiind lung merg şi discută. Deodată, de-a curmezişul drumului, un beţişor. Luat cu vorba, Iepurele nu-l văzuse şi se împiedică de el, mai să cadă.
- Ah, tu!… – s-a suparat Iepurele şi a lovit beţişorul cu piciorul, aruncandu-l cât colo.
Dar Ariciul a ridicat beţişorul, l-a pus pe umăr şi a alergat să-l ajunga din urmă pe Iepure. Văzând la Arici beţişorul, iepurele s-a mirat:
- Ăsta nu-i un beţişor oarecare – a explicat Ariciul. Este un beţişor – năzdrăvan.
Iepurele n-a zis nimic, doar a forăit înciudat. Au mers mai departe pâna ce au ajuns la un râuleţ. Dintr-un salt Iepurele a sărit pe malul celălalt şi a început să strige:
- Hei, Cap – Ţepos, aruncă beţişorul, n-ai cum să ajungi cu el aici!
Ariciul n-a zis nimic, s-a dat puţin înapoi, şi-a luat avânt, a înfipt beţişorul în mijlocul râuleţului şi dintr-un salt – iată-l pe celalalt mal, alături de Iepure, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De mirare, Iepurele a rămas cu gura căscată:
- Bravo ţie, deci ştii să sari!
- Eu nu ştiu nicidecum să sar – a spus Ariciul, – m-a ajutat beţişorul cel nazdravan – peste toate – săritor.
Au pornit mai departe. N-au mers mult şi s-au trezit la o mlaştină. Iepurele sare din muşuroi în muşuroi. Ariciul merge în spate şi cu beţişorul încearcă tot drumul.
- Hei, Cap – Ţepos, ce te tot târăşti acolo? Probabil, beţisorul tău…

Dar n-a apucat Iepurele să termine ce-avea de spus, că a alunecat de pe un muşuroi şi s-a dus în smârc, pană la urechi. Acum- acum va începe să-nghită apă şi se va îneca.
Ariciul s-a căţărat pe muşuroi, cât mai aproape de Iepure, şi-i strigă:
- Ţine-te de beţişor! Cât poti de tare!
Iepurele s-a prins de beţişor. Ariciul s-a încordat din toate puterile şi l-a tras din mlaştină pe prietenul său. Când au ajuns pe loc uscat, Iepurele îi zice ariciului:
- Iti mulţumesc, Ariciule, că m-ai salvat!
- Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan – din necaz bun salvator.
Au mers mai departe şi, chiar la marginea unei păduri mari, întunecate, au vazut jos, pe pămant, un Puişor. Căzuse din cuib si ţipa jalnic, iar părinţii săi se roteau în zbor, pe deasupra lui, neştiind ce să facă.
- Ajutor, ajutor! – ciripeau ei.
Cuibul era foarte sus – greu să ajungi la el. nici Ariciul, nici Iepurele nu ştiau să se caţăre în copac. Dar o mâna de ajutor trbuie să dea. S-a gândit Ariciul din nou cu folos.
- Stai în picioare lângă copac, cu faţa spre el – a poruncit el Iepurelui.
Iepurele a facut precum i s-a spus. Ariciul a aşezat Puisorul pe capătul beţişorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cât a putut beţişorul, ajungand chiar aproape de cuib. Puişorul a mai ciripit o dată şi a sărit drept în cuib.Ce s-au mai bucurat tatăl şi mama lui! Zburau în jurul Iepurelui şi Ariciului ciripind:
- Mulţumim, mulţumim, mulţumim!
Iepurele îi spuse Ariciului:
- Bravo, Ariciule! Bine gândit!
-Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan – în sus – ridicător.
Au intrat în pădure . Cu cât înaintează, cu atât pădurea este mai deasă, mai întunecoasă. Iepuraşului i se face frică. Dar Ariciul nu se lasă: merge înainte şi cu beţişorul dă crengile la o parte.Dar deodată, de după un copac, le sare în faţă un lup, le închide calea şi mârâie:
- Stai!
Iepurele şi Ariciul s-au oprit.Lupul îşi linge botul, clănţăne din dinţi şi zice:
- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treabă, esti ţepos, dar pe tine, Urecheatule, am sa te înfulec cu blană cu tot!
Iepuraşul a început să tremure de frică, s-a facut alb ca varul şi nu se mai putea clinti din loc, de parca picioarele i-ar fi înfipte în pământ. A închis ochii – acum o să-l înfulece lupul. Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdrăvan beţişorul şi din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
Lupul a urlat de durere, a făcut un salt înapoi, şi, pe-aci ţi-e drumul…Fugea de-i sfârâiau călcâiele, fără să se uite în urma sa.
- Îţi mulţumesc, Ariciule, m-ai salvat şi din gura Lupului!
- Nu eu, ci beţişorul năzdrăvan – ce loveşte – în – duşman, a răspuns Ariciul.
Şi au pornit mai departe. Au trecut prin pădure şi au ieşit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot în urcuş.Ariciul înaintează, sprijinindu-se în beţişor, dar bietul Iepure a rămas în urmă, mai să se prăbuşească de oboseală. Până acasă nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate să meargă.
- Nu-i nimic – a zis Ariciul, – ţine-te de beţişorul meu.
S-a prins Iepurele de beţişor, iar Ariciul îl trage după el. Şi Iepurelui i s-a parut că-i este parcă mai uşor să meargă.
- Uite – zice el Ariciului – beţişorul – tău- năzdravan m-a ajutat şi de această dată.

Aşa l-a dus Ariciul pe Iepure până acasă, unde de multă vreme îl aşteptau Iepuroaica şi Iepuraşii…Se bucură cu toţii de revedere, iar Iepurele îi spune Ariciului:
- Ehei, daca n-ar fi fost beţişorul tău fermecat, n-aş fi ajuns să-mi mai văd casa. Râde Ariciul şi îi răspunde:
- Îţi dăruiesc ţie acest beşişor, poate ţi-o mai fi de folos.
Iepurele însa s-a împotrivit:
- Dar ce-o să faci tu fără beţişorul  ăsta  fermecat?
- Nicio grijă – a răspuns Ariciul,  oricând se poate găsi un beţişor, dar nazdravania lui – şi a facut semn spre frunte – dar nazdravania lui uite unde este!
Acum Iepurele a înteles totul:
- Adevărat ai grăit: important nu este beţişorul, ci mintea luminată şi sufletul bun!