vineri, 17 februarie 2017

Alegoria broscuţelor



A fost odată un grup de broscuţe care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori pentru a urmări cursa şi a le încuraja pe broscuţe. Cursa urma să înceapă. Nici unul dintre spectatori nu credea însă că vreuna dintre broscuţe va reuşi să ajungă în vârful turnului.

Peste tot nu se auzeau decât exclamaţii de genul:
- Oh, foarte obositor!!! Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!
Sau:
- Turnul este mult prea înalt! N-au cum să reuşească!
Broscuţele începură să abandoneze una câte una, cu excepţia uneia singure care continua să se caţăre vioaie tot mai sus...
Spectatorii strigau neîncetat:
- E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!
Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau. Doar una singură continua să se caţăre. Nu voia cu nici un chip să abandoneze.
            În final, toate renunţară cu excepţia celei care, cu o imensă ambiţie şi rezistenţă, reuşi să ajungă singură în vârful turnului. Toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum reuşise totuşi acea broscuţă să ajungă în vârf după ce toate celelalte abandonaseră cursa. Unul dintre spectatori se duse la broscuţă s-o întrebe cum reuşise să facă un efort atât de mare ca să ajungă în vârful turnului.
Şi aşa se află că... Broscuţa învingătoare era... SURDĂ !!!

Morala...
            Nu asculta niciodată de oamenii care sunt mereu negativişti şi pesimişti, pentru că îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet. Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor, caci tot ceea ce auzi sau citeşti te influenţeaza în ceea ce faci.

Publicat: B. Olesea

vineri, 10 februarie 2017

Măgarul care a cucerit o cetate

 (poveste tadjikă)
Haideți să citim povești, să creștem împreună cu ele. Pentru a înțelege sensul copilăriei, vă invit să citiți, să citiți cât mai mult, căci doar așa puteți crește și vă puteți forma ca personalitate.

Un biet o nu avea altă avere decât un măgar prăpădit și jigărit. Cineva îi dăduse ideea să meargă într-o cetate îndepărtată unde, acest animal, nefiind cunoscut, cine știe, ar fi putut obține ceva galbeni pe el.
Nu așteptă să i se spună de două ori și, cu un boț de mămăligă rece în traistă, o porni la drum lung. Curând, ajunse tocmai în cetatea pomenită.
- Acesta este un animal rar, începu el să-și laude măgarul. El poate cuceri cetăți. E cel mai mare cuceritor al lumii...
Prinse de veste de sosirea lui chiar regele și-l chemă la el.
- Cât ceri pentru animalul acesta nemaivăzut, cu puteri miraculoase?, îl întrebă regele
- Cer atâția galbeni cât cântărește el, răspunse omul cel sărac, care prinse gust de aur.
Și regele îi dădu greutatea măgarului în aur.
În curând, cetatea se află în pragul războiului cu cetatea vecină. Dar nimănui nu-i păsa decât să îngrașe măgarul, care trăia în staul regesc și toți își puseră nădejdea salvării în animalul acela curios. Și, într-adevăr, când dușmanii ajunseră aproape de cetate, oamenii i-au dat frâu liber măgarului. Fericit că se afla în libertate, el începu să ragă atât de fioros, încât dușmanii, speriați și de arătarea cu urechi cât toate zilele, și de răgetele lui fioroase, o rupseră la fugă.
În cetatea învingătoare, măgarul acela a rămas multă vreme cea mai respectată și mai temută viețuitoare. I s-au pregătit cele mai bune merinde și cea mai aleasă băutură și toți curtenii, mereu în jurul lui, căutau să-l mângâie, convinși că atingândul se pot molipsi de vitejia măgarului.



Cules computerizat: D.Ț.

joi, 9 februarie 2017

O lecţie de Cinste şi Omenie


                                               (de Petru Demetru Popescu)
     
       Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi preţuia pe oameni nu după ceea ce erau – boieri, ţărani, ci după omenia lor. Aşa stând lucrurile, se îmbrăca adesea în haine simple şi pornea prin ţară. Într-o zi ajunge el în târgul Vasluiului. Era îmbrăcat într-o pelerină de negustor, dar pe dedesubt îşi pusese straele domneşti. Şi iată ce văzu: un boier rotofei se răstea la un ţăran, pasămite pentru că nu se dăduse la o parte din calea lui. Şi-l îmbrâncea, şi-l lovea, ca omul să se aşeze în genunchi în faţa lui.
            Cuza merse până la locul cu pricina şi-i zise boierului cu voce domoală:
- De ce vrei să stea în genunchi omul ăsta?
Boierul răspunse cu dispreţ:
- Iaca aşa, pentru că vreau eu să-mi simtă puterea!
La auzul acestor cuvinte, Cuza îşi scoase pelerina şi apăru în straele de domn.
Boerul, dându-şi seama cine îi vorbrşte, tremurând din toate mădularele, dădu să cadă în genunchi la picioarele lui Cuza, dar acesta îl opri:
            - Nu mie să-mi ceri iertare, ci acestui om, pe care l-ai umilit. El este ţăran, împreună cu fraţii săi muncesc din zori până-n amurg acest pământ, pentru ca voi, boierii, să vă înfruptaţi din roadele muncii lor.
            - Cum să îngenunchez în faţa ţăranului? se îngrozi boierul
            Ba să-i săruţi şi mâna lui aspră, boierule, îi zice Cuza Vodă, mâna lui aspră de muncă pe care trebuie s-o respecţi!.
Cules: Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la

Centrul Academic Internaţional Eminescu.