miercuri, 6 mai 2015

EVENIMENTUL ZILEI: PODUL DE FLORI


POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR

                          Vă oferim azi să vă delectați alături de cei dragi cu o poveste foarte frumosă și parfumată.
                          Biblioteca Centrul Academic Internațional Eminescu știe cum să vă facă ziua să fie mai frumoasă, desigur cu povești bune și interesante, povești de la care ai ce învăța.
Lectură plăcută!

POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.  În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.  Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune. 
Distracţia preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare. Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:
- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?
- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.
- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…
- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.
- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!
Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele. 
Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului începuse o furtună în toată regula.
Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.
Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult, încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer, s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi: peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.
- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.
Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.
- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.
După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.
Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.
După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori
Şi v-am spus o poveste în culori.

Publicat: Diana Țurcanu

Lansare de carte: LEGENDELE ZÂNEI FLORA şi POVEŞTILE CĂSUŢEI CU SURPRIZE

Lidia Hlib posedă harul de a izvodi basme incitante pentru copiii dornici de a se antrena în savurarea subiectelor originale şi captivante, pe măsura înţelegerii lor (...). Caracterul atractiv, captivant al naraţiunii, spontaneitatea expresiei, dezinvoltura depănării subiectului –
 fac cinste Lidiei Hlib.
Ion Ciocanu

Astăzi 6 mai, în incinta Centrului Academic Internaţional Eminescu a avut loc lansarea cărţilor LEGENDELE ZÂNEI FLORA  şi POVEŞTILE CĂSUŢEI CU SURPRIZE, a poetei, prozatoarei şi autoarei de pese dna Elisabeta Lidia Hlib. Invitaţii acestui eveniment  au fost elevii claselor a II-a de la Liceul Teoretic "Traian", însoţiţi de dnele învăţătoare Rodica Ciobanu şi Natalia Roşca.
Dna Lidia şi-a prezentat foarte frumos cărţuliile noi apărute, şi este mândră de faptul că una din
ele, şi anume Poveştile Căsuţei cu Surprize, a obţinut premiul Donaster pentru proza pentru copii, în cadrul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, ed. a XIX-a, desfăurat în perioada 23-16 aprilie 2015.
Copii la rândul lor au fost activi şi bine pregătiţi cu ghicitori compuse pe baza cărţuliilor lecturate, acordând şi un set de întrebări despre viaţa şi activitatea scriitoarei. Cărţile noi lansate au plăcut mult copiilor, deoarece conţin multe povestioare şi legende scurte dar cu multă morală, carei va ajuta să crească înţelepţi şi drepţi faţă de semenii lor.

Plăcut surprinşi şi încântaţi au fost cei micuţi când li s-a permis să-şi aleagă câte o cărţulie cu autograful scriitoarei, pe care o vor citi şi va face parte din biblioteca lor personală. 
Îi dorim dnei Lidia Hlib noi realizări în activitatea literară, să ne bucure cu cărţulii la fel de incitante şi atractive ca cele prezentate astăzi.
Publicat: Pleşca M.



luni, 4 mai 2015

Călin-Nebunul de Mihai Eminescu


      Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi.
        Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’ Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".
        Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.
        A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.
        Era un zmeu cu trei capete.
        - Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!
        - Hai!
        Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.
        - Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.
        Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.
        - Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?
        Aista era cu patru capete.
        - Hai la luptă!
        - Hai!
        Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
        Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.
        - Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la luptă!
        - Hai!
        Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.
        - Bună noapte!
        - Mulţumesc d-tale!
        - Da’ cine eşti d-ta?
        - Eu-s De-cu-sară.
        Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.
        - Bună noapte.
        - Mulţumesc d-tale.
        - Da’ cine eşti d-ta?
        - Eu îs Miezu-nopţii.
        Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.
        - Bună noapte.
        - Mulţumesc d-tale.
        - Da’ cine eşti d-ta?
        - Eu îs Zori-de-ziuă.
        Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.
        Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:
        - Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!
        Da’ ei au zis aşa:
        - Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.
        Da’ el a zis:
        - Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…
        - Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.
        Da’ Călin Nebunul, viclean:
        - Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.
        Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:
        - Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.
        Da’ era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.
        Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:
        - Hai, du-te!
        Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice:
        - Du-te, bre, ‘n pace!
        Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
        - I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
        Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:
        - Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.
        Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
        - Bună vreme, fată de-mpărat!
        - Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
        - Da cât mănâncă zmeul tău?
        Fata zice:
        - Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:
        - Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
        Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.
        - Bună vreme, câne de zmeu!
        - Mulţumesc, Călin Nebune!
        - Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
        - Stai, să mănânc ceva.
        - Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.
        - Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.
        Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:
        - Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.

miercuri, 22 aprilie 2015

SĂRBĂTOAREA PLANETEI PĂMÂNT

Ion Druţă spunea :   Pământul ne este casa şi masa, sfetnicul şi   apărătorul nostru dintotdeauna...

22 aprilie este Ziua Internaţională a Planetei Pământ. Cu această ocazie la Centrul Academic Internaţional Eminescu ne-au venit în ospeţie copiii de la grădiniţa nr. 40, grupele a doua, a şaptea şi a zecea, împreună cu educatorii Vera Prohorov, grad didactic doi, Aurica Prodan, grad didactic doi, Eudochia Josan, grad didactic doi, Svetlana Ohladciuc, conducător muzical, grad didactic doi şi metodista Vera Diocher, grad didactic doi. Am discutat despre semnificaţia acestei sărbători, despre contribuţia copiilor la protejarea mediului ambiant, cum trebuie să păstrăm curăţenia izvoarelor, pomilor, locului de trai , pentru că Planeta Pământ este una pentru toţi şi fiecare trebuie să contribuie la păstrarea ei în măsura posibilităţilor şi a vârstei. Copiii s-au dovedit a fi foarte receptivi şi buni ecologişti. Au venit cu un recital de poezie şi cântec, dedicat naturii.Toţi copiii au interpretat Imnul micilor ecologişti, acompaniaţi la pian de Svetlana Ohladciuc:  Chiar de suntem prichindei,/Ştim şi noi ce e frumos/ Şi cu toţi vrem să trăim/ Într-un mediu sănătos./ Iubim soarele şi ploaia,/Câmpul, muntele şi marea,/Iubim orice anotimp/Când albastră este zarea. Au mai răsunat cântecele Soarele, Căsuţa mea, poeziile Protejaţi natura, Omul harnic, Congresul florilor şi altele pe versurile lui G.Topârceanu, Grigore Vieru, Constantin Dragomir. Este îmbucurător faptul că aceşti mici cetăţeni ai Ţării Moldova înţeleg corect lucrurile îşi cunosc obligaţiunile, iar noi cei maturi trebuie să avem grijă ca acest spirit gospodăresc  să nu dispară, să-l cultivăm şi să-l multiplicăm în continuare. Copiii au rămas foarte entuziasmaţi şi bucuroşi pentru fapta bună ce au săvârşit-o. Le-am urat să crească mari, să iubească natura, pentru că aceasta este sănătatea şi viaţa noastră.    
Larisa Arseni.Maestru în Artă.
Colaboratoare la CAIE.  
                      

marți, 21 aprilie 2015

Obiceiuri şi tradiţii de Paşti

                 

Iarăşi simţim mireasma florilor în floare, iarăși se apropie Sfintele Sărbători de Paşti ce ne umple sufletul de emoţii ciudate. Sfintele Paşti este o sărbătoare creştină de o mare anvergură simbolică. Prin Învierea sa, Iisus Hristos a biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu. În aceste zile sfinte nişte emoţii tainice ne redau puritatea lăuntrică. Doar acum fiecare din noi îşi face datoria faţă de incomparabilele chinuri pe care le-a îndurat Iisus. Tradiţiile sărbătorii Învierii Mântuitorului Iisus sunt moştenite din străbuni şi respectate cu sfinţenie căci se spune că cel ce le respectă şi le onorează va avea parte de mântuire. Despre tradiţii şi obiceiuri de Paşti au venit să ne vorbească la Centrul Academic Internaţional Eminescu dragii şi fidelii noştri copii de la grădiniţa nr. 40, însoţiţi de neobositele lor educatoare, doamnele Vera Diocher, metodistă, Aurica Prodan,
Eudochia Josan, Vera Prohorov şi Svetlana Ohladciuc, conducător muzical. Copii ne-au povestit că Paştele este Sărbătoarea Luminilor, iar noaptea de Înviere este cea mai importantă noapte a anului. Este noaptea când îngerii coboară în casele noastre şi stau la masă cu noi. Sunt multe tradiţii şi obiceiuri care trebuie respectate, una din aceste tradiţii şi obiceiuri este vopsirea ouălor. Dimineaţa înainte de a ne spăla pe faţă, punem apa miraculoasă într-un vas, vom pune neapărat şi un ou roşu, altul alb şi câţiva bănuţi. Cu această apă ne vom spăla pe mâini şi pe faţă.Toate acestea au o anumită semnificaţie, oul roşu ne va dărui sănătate şi ne va face faţa rumenă! Oul alb ne va face viaţa curată şi luminoasă! Iar bănuţii ne vor aduce belşug şi bani în pungă! Mai este un obicei mai nou de încondeiere a ouălor care la fel a căpătat o largă răspândire. Nu poate lipsi de la masa de
sărbătoare nici mielul. Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Îl simbolizează pe cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire.Şi încă multe alte tradiţii şi obiceiuri care se transmit din gură în gură de la o generaţie la alta.Copiii ne-au interpretat cântecul Au venit sărbătorile, ne-au recitat mai multe poezii: Obiceiuri bune, În ziua de Paşti, Rugăciune, Crezul, Înger,Îngeraş şi alte poezii ce ţin de sărbătorile sfinte şi luminate. Spre admirația tuturor a fost vernisată și o expoziție amplă și diversă  de carte cu genericul Ortodoxia calea dreptei credințe.
Colaboratorii Centrului Academic Eminescu le-au mulţumit copiilor şi educatorilor, exprimându-şi toată admiraţia şi consideraţia. Căci ce este un suflet de copil, el este ca un izvor care trebuie mereu îngrijit. Nu există lucru mai sfânt decât să poţi dărui, zi de zi, tot ce ai mai bun din tine. Să ghidezi, cu înţelepciune şi răbdare, un copil, în care investind azi mâine vei culege roade.bune.Le mulţmim pentru colaborare şi-i aşteptăm cu drag.
Larisa Arseni.Maestru în Artă, colaboratoare la CAIE.