miercuri, 18 mai 2016

Fântâna celor șapte înțelepți


Pe un drum vechi și prăfuit, care tivea marginea unei păduri uscate de arșiță, era pe vremuri o fântână părăsită. Despre această fântână se spuneau lucruri atât de cumplite, încât, ajungând în dreptul ei, drumeții grăbeau pasul sau șfichiuiau aprig spinările cailor.
Nimeni nu știa care fusese povestea acestei fântâni, dar toți se jurau că este fermecată și că oricine se apleacă asupra ei și-i caută licărul îndepărtat al apei, își pierde veselia și liniștea până la sfârșitul zilelor lui.
Într-o zi, se ivi pe drum un om străin de acele locuri. Mergea agale, cerceta din când în când trunchiurile uscate ale copacilor și pleca mai departe. Ajuns în dreptul fântânii se opri, își rezemă desaga de zidul ei rece și se lungi să doarmă. În acea clipă însă din miezul pământului urcă până la el o fierbere ciudată, de parcă bucăți uriașe de stânci s-ar fi izbit fără-ncetare rănindu-se cu strigăte de om. Forfota dură cât dură și apoi se domoli treptat, dând glas unui geamăt:
- Nu te speria, drumețule. Ascultă povestea mea și ajută-mă.
- Dar cine ești? se miră drumețul.
- Sânt duhul acestei fântâni. Cu ani în urmă se pripășise pe aici un învățat care căuta aur. Răscolea pământul fără milă și răbdare, dornic să se îmbogățească cât mai repede. Și tot atunci veni alt învățat. Căuta cursul ascuns al râurilor de sub pământ, vroia să-și facă mare faimă dintr-asta... Veni apoi un al treilea, care căuta pietrele nestemate pe care pământul le naște în sânul lui îndepărtat. Și tot așa, al patrulea, al cincilea, până ce se adunară șapte învățați la un loc, nerăbdători să scotocească și să capete astfel bogății și faimă fără de sfârșit.
Toți șapte se apucară apoi să sape o fântână, fiecare pentru scopurile și gândurile lui ascunse. Și când fântâna ajunse atât cât este acum, fiecare dori să fie singurul ei stăpân și luându-se la cearta se ucise unul pe altul... Trupurile lor moarte au rămas aici și mi-au astupat ochiul de apă, otrăvindu-mi undele. Din apa mea nimeni nu-și va putea astâmpăra setea până ce alți șapte învățați nu mă vor curăța din toată inima și fără nici un gând ascuns!...
Când cel din urmă cuvânt al fântânii se pierdu în inima pământului, drumețul - care ascultase tot timpul povestea muncit de un gând anume, se ridică și spuse:
- Te voi ajuta din toate puterile mele. Sânt și eu un învățat; am plecat în lume după un copac vrăjit, din al cărui lemn voi construi cea mai minunată vioară. O vioară cu sunete de basm.
- Ce dorești să câștigi cu această vioară? întrebă fântâna.
- Nimic și mult totodată: fericirea oricui îi va asculta sunetele...
- Atunci mă poți într-adevăr ajuta!
- Am să încerc, spuse domol drumețul. Voi căuta încă șase învățați și împreună te vom curăța și te vom îngriji cum se cuvine!
Fără să mai stea pe gânduri, învățatul ieși în drum și începu să aștepte. Pe toți câți treceau îi oprea și-i iscodea cine sânt, unde merg și care le sânt gândurile.
- Caut un bulgăre de cărbune cu care să se poată încălzi șapte sate la un loc, spuse cel dintâi: și învățatul îl opri.
- Caut sarea pământului, spuse al doilea, pentru ca vitele oamenilor să fie grase și rodnice.
- Am auzit că se află pe lume izvoare care vindecă bolile, spuse al treilea, și vreau să arăt oamenilor drumul către ele!
- Am jurat să nu mă întorc acasă, mărturisi al patrulea, decât atunci când voi găsi piatra cea mai de preț. O voi dărui celui mai cinstit om din sat.
 - Undeva pe lume se află o buruiană fermecată care alungă bătrânețea, spuse al cincelea. Vreau ca oamenii să fie veșnic tineri...
- Iar eu, glăsui al șaselea, adun cântece și le răspândesc dintr-un loc într-altul ca să descrețesc frunțile tuturor...

Ajuns la acesta, învățatul socoti că poate fi mulțumit. Îi adună pe toți lângă fântână și le spuse despre ce este vorba; apoi, cum nici unul nu arătă vreo clip de șovăială, se așternură pe lucru toți șapte laolaltă.
Trei zile și trei nopți munciră fără preget și fără să se certe. Când unul ostenea, ceilalți șase îl îmbărbătau cu vorbe potrivite și tot timpul cât dură lucrul voia bună și zâmbetul nu se șterseră de pe chipurile lor.
În cea de a treia zi, ochiul de apă limpede, strălucitoare și curată ca un diamant începu să crească încet către buza fântânii. Împrejurimile se umplură de verdeață și cântec, de păsări aduse acolo de răcoarea apei.

Cei șapte înțelepți plecară care încotro, luându-și rămas bun unul de la celălalt și nu se mai văzură niciodată. Fântâna le păstra însă numele; nimeni n-o mai ocolea acum. Apa ei dădea putere și voioșie, pentru că putere și voioșie sorbise din inimile celor șapte înțelepți.

Sursa: Eugenia, Zaimu. Drumul zimbrilor, editura Junimea
Publicat: D.Ț.

marți, 17 mai 2016

CASANDRA – PRIMA IUBIRE




În satul copilăriei îl atrăgea mereu prima sa iubire, oglindită pe larg în poeziile viitoare. Era o fată frumoasă, cu ochii mari albaștri și cozi lungi, blonde care-i săgetase inima junelui amorezat. Se zice că o chema Casandra Elena și era fiica lui Gheorghe Alupului. Arăta ca o floare albă de cireș. Se plimbau prin lunci, apoi prin codru, la cules de fragi, până la lacul fermecat. Se țineau copilărește de mâini. O ridica de subsuori, când se urcau în scânciobul din Botoșani, unde plecau împreună de sărbători. Iar seara, pe dal, când buciumul suna cu jale, Casandra și Mihai se vedeau sub un salcâm, rezemându-și capetele unul de altul. Rămâneau acolo până când apărea pe cer luna cea sfântă și clară. Fata era o țărăncuță mică de statură, dar cu vreo patru ani mai mare decât Mihai. Făcea parte dintr-o familie de oameni săraci și se pare că rămăsese orfană de ambii părinți.

Ultima seară, înainte de plecare la Cernăuți.
- Ce se aude? tresare Mihai, când un scheunat ciudat răzbește din cimitirul întunecat.
Mâna Casandrei e rece.
- O fi vreun zburător, Mihai, ți-e frică?
Ea surâde ironic, obișnuită cu umbrele nopții.
- Nu! bânguie junele fecior al căminarului, în timp ce  din cimitir se aude iarăși scheunatul. Crezi în demoni?
Moș Miron Prisăcarul zice că există. Tot auzind povestea, îl visez și eu pe zburător, noapte de noapte. Se face că vine pe horn și mă chinuiește prin somn. Parcă mă mușcă de gât, ca stigoiul. Mă frământ asudată. Buzale îmi ard de sete. Fiori mă iau din spate. Iar zburătorul acela, pănă la urmă, seamănă cu tine, Mihai. Eu cred că demonul acela frumos, pe care-l visez, ești chiar tu, Mihai.
Într-un târziu, când se despart, la portița ei, fata cu ochi mari și cu șuvițele blonde lăsate pe spate, îl sărută pe obraz:
- Să nu mă uiți, zburătorule!
        Casandra, cu palmele ude, de gheață, împrăștie o undă enigmatică, prevestitoare...
A doua zi, urcat pe capră, lângă vizitiu, în timp ce Gh. Eminovici se lăfăia în fotoliu din spate, Mihai îi zâmbea încurajator mamei. Raluca era slăbită, cu riduri adânci pe frunte. Purta din nou haine cernite, deoarece se stinsese nu demult Ilie, prietenul apropiat de joacă al lui Mihai. Băiatul de 16 ani, cu ochi albaștri ca ai tatălui, după eșecul școlar de la Cernăuți, se dusese la București, unde urma medicina la școala lui Davila. Sărmanul Ilie s-a îmbolnăvit de tifos la Spitalul Militar și s-a stins deodată. 
      Numai că tragedia blestemată a familiei nu se va încheia aici. Poate că Mihai presimțea asta. Încercările vieții începeau să-l maturizeze atât de devreme.
Acum strângea mâinile surorilor Aglaia, de unsprezece ani, și Harieta, care la aproape zece ani își târâia picioarele paralizate, în urma unei poliomielite luate în casa udă ce se ridicase la Ipotești. Mai era acolo și mezinul Matei, care ținea în mână o sabie din lemn. 
- Drum bun, Mihai! Săru-mâna, tată!
       Când caii au luat-o la trap, îndrăgostitul a văzut-o, de pe capră, pentru ultima oară, pe Casandra, rezemată de portiță, împletindu-și cozile. Imaginea primei iubiri l-a urmărit peste tot, ca o umbră. În biblioteci, unde citea cu patimă; în peregrinările nesfârșite prin vatra românească. Pentru ca târziu, când se întorcea la Ipotești neștiutor, cuprins de dor nebun, să afle încă o tragedie, care-l va zdrobi de-a binelea: fata cu păr blond fusese răpusă de dropică (hidropizie), aflându-se îngropată în țintirim. Fusese furată de zburător.

    Mai apoi, când realitățile vieții vor răzbi tumultos în lirica poetului, iubita de la Ipotești, moartă la 19 ani, va fi evocată în poezii memorabile, între care: De-aș avea, Din străinătate, Frumoasă-i, Lida, De ce să mori tu, Mortua est (intitulată la început Elena), Iubitei (Amor), Aveam o muză sau Floare albastră...



Și te-ai dus, dulce minune,
Și-a murit iubirea noastră –
Floare – albastră! Floare – albastră!...
Totuși este trist în lume!

       Floare albastră este, cum afirmă mulți eminescologi, iubita de la Ipotești și nu Veronica Micle, marea lui dragoste de mai târziu. Casandra Alupului, săteanca bălaie, cu păr moale ca mătasea, avea rochie albastră, la fel ca ochii ei mari, gene lungi de aur, gura micuță ca o vișină coaptă. Adolescentul e vrăjit de gâtul ei alb, de veșmântul de tort subțire, prin care-i zărește conturul corpului plinuț. De pe atunci el plănuiește să-i dedice un ciclu de poeme, Casandra fiind prima sa muză inspiratoare. Iată cum o înfățișează pana poetului, după ce blonda țărăncuță s-a dus în neant.
Și, ah, era atât de frumoasă
Cum numa-n vis o dată-n viață ta
Un înger blând, cu fața radioasă
Venind din cer, se poate arăta;
În păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii cadra
Prin hainele de tort subțire fin 
Se vede trupul ei cel alb deplin.
                                                              (Fiind băiet păduri cutreieram)

Poetul reia versurile apoi în Aveam o muză, completându-le:
Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint al unui elf de nea!
Păr blod deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea...






     Casadra, supranumită de el Floare albastră, avea rochie albastră, ochii albaștri și o cunună de flori albastre pe cap, adunate de-amândoi  îndrăgostiți din preajma Ipoteștilor, unde drumețeau în libertate. Așa  povestește în primele sale versuri:

Prin lanuri înflorite noi mergeam împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește
Iar sufletul  îmi râde și inima crește.
          

Din luncă idila se mută în codru:
De un  cot și jumătate
Tu îmi pai o dulce pruncă
Peste ochi îți cade părul,
Iar pe cap ai flori de luncă (...)
Amândoi mergem în codru,
Amândoi culegem fragi
Și-amândoi ca-ntr-o poveste
Ne simțim atât de dragi.
                                                (Erotocrit)

Pătrunși în ascunzișul codrului, îndrăgostiții se duc la izvor, sub un tei înflorit:
Amândoi trecem în codru
Rătăciți și singurei
Ne culcăm lângă izvorul
Ce răsare sub un tei (...)
Adormi-vom, troeni-va
Teiul floarea peste noi
S-auzim prin somn un bucium
De la stânile de oi.
                                                                    (Povestea codrului)

      Amândoi vor adormi sub teiul îmbătător, de la izvor, iar corpurile lor vor fi acoperite de petale căzute din tei:
                          

  Adormind de armonia
Codrului pătruns de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rând
 (Dorința)






        Mihai Eminescu, în manscrisele sale (mai puțin cunoscute de cititori), ne-a lăsat și „Cântul Casandrei”, o poezie alcătuită din șapte strofe, în care deplânge moartea iubitei sale și durerea că a rămas singur pe lume, fără ea:
Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.

Revenim la versurile din poezia Aveam o muză, unde poetul zice:
Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărâmat arfa - și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.









Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea

miercuri, 11 mai 2016

RĂSARE LUCEAFĂRUL

    
             

                                     – Să vă trăiască Mihai și să aibă noroc în viață!
Astfel și-a încheiat slujba de botez preotul Ioan, după ce l-a scos din apa caldă a cristelniței, prăvălindu-l în albitura crijmei. Pruncul Mihai și-a domolit scâncetul doar cât a fost afundat gol-goluț în scăldătoare, apoi a pornit a răcni ascuțit, de răsuna Biserica Uspenia din centrul Botoșanilor. Deși se făcuse focul, în biserică era răcoare și noul vlăstar putea să răcească. Așa că nașa l-a îmbodolit la iuțeală, grăbindu-se să-l ducă foarte aproape, în casele părinților de pe ulița cea mare. Mama Raluca, mărunțică și robustă, zâmbea fericită din ochii negri, visători, înconjurată ca o cloșcă de mulțimea odraslelor. Ilie i se agățase de fustă, ițindu-se și el spre frățiorul din crijmă, adică pânza nouă în care l-a înfășat nașa. Tatăl Gheorghieș, un munte de om, își mângâia țanțoș mustața, bucuros că nevastă-sa îi mai dăruise un băietan. Iar bunicul pruncului, stolnicul Vasile Iurașcu, părintele Ralucăi, care iscălise registrul de nașteri în calitate de naș, pofti lumea la cumetrie, în odăile pe care i le dăduse fetei sale ca zestre.
Dumnezeu să-l țină în viață pe Mihai și să ajungă departe! Mihai adormise în plapumă. Ajungând acum în salonul încălzit de acasă, mama Raluca îi descoperi fața, ca să-l vadă toți. Râdea prin somn micuțul și musafirii știau, după o credință populară, că îl mângâie Maica-Domnului. Era un semn bun.
Ultimul vlăstar al Eminovicilor, boiernași din Moldova de Nord, văzuse lumina zilei cu doar câteva zile în urmă, chiar în acea casă botoșăneană, în zorii lui 15 ianuarie 1850. Întruchiparea lui omenească, spun unii, poate fi de origine dumnezeiască, legându-se fabulos cu astrele. Atunci, în miezul veacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă, cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul.

Anul care începea – ziceau cărțile străvechi și înțelepte – se afla sub stăpânirea Planetei Venus, numită în popor Luceafărul. Sclipirea aurie a astrului, în acea dimineață fericită, era tocmai acel semn divin prevestitor că, în spațiul spiritual al bătrânei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafărul culturii românești.


Chicerman S. bibliotecar