Spărgătorului de nuci şi Regele şoarecilor

(200 ani de la apariţie)

            Atmosfera magică a Crăciunului ne cuprinde pe toţi în această perioadă a anului. Mirosul de brad, glasul colindătorilor şi căldura familiei fac parte din tradiţia Sărbătorilor de iarnă. Tot ce ne lipseşte să intrăm complet în atmosferă este o poveste frumoasă de Crăciun. De aceea vă propun spre lecturare cartea Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor – o poveste care de  200 de ani captivează cititorii mari şi mici.

            Cartea a fost scrisă în anul 1816 de către scriitorul, compozitorul, graficianul, poetul şi criticul literar german Ernst Theodor Amadeus Hoffman (1776-1822), rămânând în tezaurul celor mai bune basme din toate timpurile.

            Ideea scrierii acestei poveşti i-a apărut lui Hoffman datorită relaţiei amicale pe care o avea cu copiii unui prieten. Scriitorul era un oaspete mult aşteptat de această familie, dar mai ales de cei mici: Maria şi Frity. Maria din poveste este chiar fetiţa prietenului său, care, ca şi cea din basm, avea o inimă iubitore şi luptătoare, dar, din păcate, a avut o viaţă scurtă. Fratele ei Frity – viteazul comandant al soldaţilor din poveste – a devenit un arhitect, apoi chiar a preluat funcţia de preşedinte al Academiei de Arte din Berlin. O legendă spune că la 31 de ani scriitorul s-a îndrăgostit de o fată de 15 ani şi  suferinţa lui a descris-o în acest basm.

            Se pare însă că autorul a fost inspirat şi de o legendă răspândită în Munţii Metaliferi, care ne dezvăluie următoarele: în urmă cu foarte mulţi ani, trăia un fermier care era foarte bogat, dar şi foarte singur. Bogăţia i-a împietrit inima, care a devenit tare ca piatra sau ca nucile pe care el le mânca în fiecare an numai de Crăciun, din cauza marii sale zgârcenii. Pentru că era prea greu să spargă coaja nucilor, el a promis o recompensă celui care va reuşi să găsească o cale de a le sparge fără prea mult efort. Mulţi au venit să-l vadă şi i-au oferit diverse soluţii, chiar şi un fierăstrău. Un tâmplar din sat a lucrat timp de trei zile şi a cioplit din lemn un om mic, pe care l-a îmbrăcat într-un costum multicolor, aşa cum purtau în timpul sărbătorilor minerii din Munţii Metaliferi. El avea o gură mare şi maxilare puternice cu care spărgea coaja tare a nucilor. Fermierul bogat a fost entuziasmat şi legenda spune că în acel moment inima împietrită a lui a început să se inmoaie ca ceara unei lumânări de Crăciun. Bucuros, fermierul bogat a oferit sătenilor toate nucile sale şi în onoarea lui a fost dată o petrecere de Crăciun. Tâmplarul a primit în dar un atelier, iar fermierul bogat, graţie spărgătorului de nuci, a devenit cel mai bun prieten al tuturor copiilor.

            Scriitorul plăsmuieşte o poveste între realitate şi ficţiune, o lume pe care o foloseşte pentru a descrie magia, feeria, fascinaţia dar, totodată, groaza şi spaima. Scriind această poveste, autorul singur era speriat de gândurile care plăsmuiau în mintea sa. Se spune că era noapte când scria şi a fost atât de îngrozit de cele povestite, încât a chemat soţia să-i stea alături în timp ce el crea.

            Lecturarea acestei cărţi o să vă facă să vedeţi nu numai cu ochii, dar şi cu sufletul, deoarece ea vă poate ţine încorporaţi pe tărâmurile magiei, trăind împreună cu personajele şi fiind martori ai fantasticului, prin explorarea inedită a imaginaţiei şi prin redarea „evaziunii din cotidian”. Paginile acestui basm captivează şi ne îndreaptă spre frumosul tărâm de basm numit Joclandia – Tărâmul Jucăriilor şi spre Pădurea Crăciunului.

            Chiar de la apariţie, cartea s-a bucurat de un mare succes. A fost tdadusă în toate limbile europene şi transpusă de-a lungul timpului în film artistic, piese de teatru, balet pe gheaţă, desene animate, etc. Câţiva ani mai târziu (1844) scriitorul francez Alexandre Dumas (tatăl) a adaptat povestea, la care Piotr Ceaikovski a creat, în 1892, o capodoperă, unde dansul şi simfonia se întregesc într-un mod fericit. Aşa s-a născut cel mai frumos balet din lume şi una din cele mai cunoscute poveşti de Crăciun, adaptată în diferite versiuni. Şi Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău, deja de mai mulţi ani, are în repertoriul său minunatul spectacol Spăprgătorul de Nuci.

            Spărgătorul de nuci     a fost o sursă de inspiraţie pentru familia Loschner din Neuhausen, care în anul 1994 a înfiinţat Muzeul Spărgătorului de Nuci, situat în localitatea Neuhausen din regiunea Erzgebirge, Munţii Metaliferi din Germania.

            Vă las în suspans şi de aceea finalul cărţii Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor nu-l dezvălui, dar vă pot spune că este ceva special, minunat şi rămâne în aceeaşi notă de alternanţă vis-realitate cum este de fapt şi întreaga poveste. Cu siguranţă, la final, aflând deznodământul, această carte va deveni una dintre preferatele voastre. În speranţa că v-am provocat, vă urez lectură plăcută.

Larisa Arseni. 

Coloboratoare la Centrul Academic Internaţional Eminescu

Maestru în artă.

O întroducere în Sabat

Rucsacul de vacanță este plin de idei și dialoguri interesante. Cititorii noștri fideli, Natalia Țurcan și Eduard Bortă, au avut o discuție interesantă despre Sabat, la care Eduard a promis ca la această temă va aduce mai multe informații și argumente.

Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între mine și voi, ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!

Biblia, cartea Ezechiel 20:20 

Sabatul este a șaptea zi a săptămânii. El este un monument de aducere aminte al creațiunii pe care binefăcătorul nostru Creator, după cele șapte zile a creațiunii a instituit Sabatul pentru toți oamenii. Porunca a patra a Legii de neschimbată a lui D-zeu, cere păzirea Sabatului, zilei a șaptea ca zi de odihnă, de închinare și slujire, în armonie cu învățătura și practica lui Isus, Domnul Sabatului. Isus a zis în Marcu 2:27-28: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; așa că fiul omului este Domnul chiar și al Sabatului.

Mântuitorul nu venise să anuleze ce spuseseră patriarhii și profeții, deoarece El Însuși vorbise prin acești oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvîntul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste nestemate fuseseră așezate în garnituri greșite. Lumina lor prețioasă fusese constrânsă să slujească erorii.

Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din garniturile erorii și reașezate pe suportul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul servise cauzei vrăjmașului lui D-zeu și să lucreze la mântuirea omenirii.

De aceea Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.

Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este Ziua Domnului. El îi aparține lui Hristor pentru că: toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. (Ioan 1:3)

Din moment ce El a făcut toate lucrurile, El a făcut și Sabatul. El l-a pus deoparte ca memorial al lucrării de creație. Sabatul arată spre El ca fiind atât de creator, cât și Sfințitorul. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer și pe pământ și prin care sunt ținute toate lucrurile este conducătorul bisericii și că, prin puterea Lui noi sântem împăcați cu D-zeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: le-am dat și Sabatele Mele, să fie un semn între mine și ei, ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc. (Ezehiel 20:12)

Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost făcut cunoscut omului în Eden și, asemenea celorlalte percepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. Hristos declară despre legea din care face parte porunca a patra: câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înoite ca, să se fi întâmplat toate lucrurile. (Matei 5:18)

Atâta vreme cât există cerul și pământul, Sabatul va fi și mai departe un semn al puterii Creatorului. Și atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, Ziua sfântă de odihnă  a lui Dumnezeu va fi onorată de toți cei ce sunt sub soare: în fiecare Sabat, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni: să se închine înaintea Mea, zice Domnul. (Isaia 66:23)

Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. Ca semn al puterii sale sfințitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui D-zeu.

Domnul mai zice: dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în Ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul, va fi desfățarea ta, ca să sfințești pe Domnul slăvindu-L, atunci te vei putea desfăța în Domnul. (Isaia 58:13-14)

Pentru toți acei care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare și răscumpărarea a lui Hristos, el va fi o desfățare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfață în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creației ca o dovadă a marii Lui puteri de a ne mântui. În timp ce ne atrage atenția către pacea pierdută în Eden, el ne vorbește despre pacea restabilită prin Mântuitorul.

Eduard Bortă, elev, LT Mircea cel Bătrân.

IMN EMINESCULUI ÎN NOUĂSPREZECE CÂNTURI de VALERIU ANANIA

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

         

          La Centrul Academic Internaţional Eminescu, Rucsacul de vacanţă continuă să se umple cu noi lecturi, noi poveşti şi povestiri adevărate. Astăzi i-am avut ca vizitatori pe copiii de la Centrul Comunitar pentru Copii şi Tineret Orizont, însoţiţi de pedagogul lor, doamna  Raisa Rusu. Am citit împreună IMN EMINESCULUI în nouăsprezece cânturi de Valeriu Anania, din ciclul Eminescu şi Ortodoxia.

          Autorul face o retrospectivă a tuturor temelor abordate de scriitor, încercând să scoată în evidenţă stările de spirit pe care le avea poetul în momentele de meditaţie şi de creaţie, numindu-le stări şi trepte.

          Am discutat cu copiii despre cele mai preţioase lucruri pe pământ, cum ar fi: omul, viaţa sănătatea, familia, sufletul, credinţa - aici le-am amintit copiilor legenda  Darul lui Dumnezeu, pentru Eminescu, în care îngerul l-a binecuvântat de trei ori şi cu vocea stinsă ca de litanie, i-a citit cuvântul lui Dumnezeu: Ştiu cât de mare este sufletul tău. Ştiu că în el va încăpea o lume întreagă, ştiu că în el vei vrea să cupeinzi chiar nemărginirea  Mea. Ştiu că inima îţi va arde de iubire. Că îţi vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că îi vei iubi pe oameni până la sfârşit, că vei iubi toate frumuseţile făcute de Mine, că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Sfinţii Mei, pe Maica Mea; ştiu că mă vei iubi pe Mine. Şi pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ţie îţi dăruiesc darul Meu cel mai de preţ: îţi dăruiesc suferinţa. Întreaga ta viaţă va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Săbii, fulgere şi piroane vor trece prin sufletul tău. De la oameni vei primi biciuiri, loviri şi pietre. Toţi se vor lepăda de tine, îţi vor înjosi numele şi-l vor umili. Chiar şi cei apropiaţi ai tăi, când îţi va fi cel mai greu, îţi vor da să bei fiere şi otravă. Răni nevindecate şi nemângâiate vei purta în trup şi în suflet. Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat şi a citit mai departe:

          Din acest adânc de suferinţă va creşte un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile şi durerile neamului său. Va creşte un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca uşor cu suflet blând şi luminos, slobozit de toată suferinţa, în lumina falnicilor bolţi, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...

          Copiii au rămas profund impresionaţi de puterea Cuvântului spus de Dumnezeu, dar şi de om, deoarece cuvântul este materia primă cu care omul face ce vrea, face bune, dar poate face şi mai puţin bune. Cuvântul ne poate ridica în slăvi, dar ne poate arunca şi în străfunduri. Aceşti şcolari, care sunt abia în formare, în procesul comunicării îşi dezvăluie trăirile, sentimentele care îi frământă, iar noi, aici intervenim prin intermediul cărţilor şi încercăm să-i facem să citească, le recomandăm ce să citească ca să găsească răspunsuri...

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR COPIILOR

BIBLIOTECA - lumea cărților, inima cunoștințelor, templu cu povești pentru copii

Majoritatea dintre noi am călcat prima dată într-o bibliotecă îndrumaţi de părinţi, dirigintă sau din curiozitate. Acolo, printre cărţi, am descoperit o lume fascinantă, de nedescris, din care cu greu mai puteam pleca. Cu timpul, biblioteca ne-a devenit al doilea cămin, iar personajele poveştilor prieteni de încredere. Ajunşi la maturitate, continuăm să citim, chiar dacă mai puţin, şi ne îndrumăm proprii copii să citească, să descopere acea lume fascinantă de care ne este atât de dor uneori. 

Ce poate reprezenta biblioteca în era tehnologiei şi a gadgeturilor? Un loc cu adevărat magic, plin de culoare, lumină, jucării la tot pasul. Un spaţiu grozav unde micuţii pot găsi cărţi, divertisment, sfaturi de alfabetizare, precum şi alte informaţii valoroase. 

Cititul simulează experienţe reale, micuţii imaginându-şi peisajele, sunetele şi miresmele descrise în cărţile citite, experienţe pe care nu le pot reda nici televizorul, nici tableta, nici calculatorul. Într-un joc pe computer, poate că trebuie să salvezi o prinţesă, însă nu îţi pasă cu adevărat de aceasta, vrei doar să câştigi, susţine neurocercetătorul Susan Greenfield. Însă o prinţesă dintr-o carte are un trecut, un prezent şi un viitor, are legături şi motivaţii. Putem relaţiona cu ea, putem vedea prin ochii ei. 

Vizitele regulate la bibliotecă duc inevitabil la mult mai multă lectură. Şi lectura, după cum se pare, este aliment pentru creier! Studiile arată că cititul ajută la dezvoltarea creierului, mai ales în primii cinci ani de viaţă ai copilului. Atunci când micuţul lecturează, celulele creierului sunt literalmente pornite, legăturile existente între celulele creierului sunt consolidate, iar noi legături de celule sunt formate. 

De la autori consacraţi la teatru de păpuşi, bibliotecile oferă programe atractive după şcoală, menite să antreneze mintea micuţilor exploratori. Este imposibil ca micuţii să nu găsească măcar o carte care să-i intereseze, fie că e vorba de monştri, dinozauri, insecte invizibile sau zâne Măseluţă. 

Biblioteca secolului 21 nu are numai rafturi cu cărţi, ci şi audiobook-uri, filme, documentare, muzică, jucării, creioane colorate şi carioci, desene animate, care ajută la îmbogăţirea bagajului cultural al copiilor şi la dezvoltarea creativităţii. Este posibil să înveţe să tricoteze, să navigheze pe calculator, să deseneze, să planteze pomişori etc. 

În viaţa asta modernă, atât de agitată, nu ne rămâne decât să ne învăţăm copiii să se bucure de micile bucurii ale vieţii, una dintre ele fiind... LECTURA!

Citiți, citiți și iar citiți...

Publicat: D.Ț.

Vino sub umbrela CAIE

Cea mai scurtă lună din an

Aventurile lui Habarnam

Centrul Academic Eminescu, vă propune să citiţi cartea Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi şi cartea  Habarnam în Oraşul Soarelui de Nikolai Nosov.

 În aceste volume veţi descoperi o lume de basm, locuitorii căreia sunt mulţi pitici şi piticuţe. Li se spunea pitici pentru că erau mici, mici de tot [...]. Însă cel mai vestit dintre toţi era piticul zis Habarnam. Un pitic netot, bun de nimic, care încearcă să le facă pe toate şi toate îi ies greşit. Habarnam cel mai îndrăgit erou a lui Nikolai Nosov, hotărăşte să plece într-o expediţie nemaipomenită...

Dacă doriţi să aflaţi prin ce aventuri a trecut Habarnam, vă îndemnăm să citiţi fascinantele volume despre prichindei:

Nosov, Nikolai. Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi / trad. Nina Gafiţa. - Bucureşti: Humanitas, 2010. - 173 p.

     
       În Oraşul Florilor, locuitorii săi prichindei au nume care spun totul despre talentele, ocupaţiile şi firile lor: Ştietot, Pilulă, Şurubel şi Piuliţă, Zahar Zaharescu, Limonadă, Glonţişor, Acuarelă, Guzlă, Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoaşă, Zăpăcilă, Posibil şi Probabil. Este clar că Habarnam nu ştie nimic! Degeaba încearcă să se facă muzicant, pictor, poet, şofer de curse... Dar transformarea lui începe să se petreacă odată cu plecarea într-o expediţie nemaipomenită în lumea prichindeilor, la capătul căreia Habarnam ştie chiar să şi citească!

          Nosov, Nikolai. Habarnam în Oraşul Soarelui / trad. Gabriela 
                      Russo. - Bucureşti: Humanitas, 2011. - 239 p.  

       Habarnam porneşte într-o nouă călătorie! Dar nu oricum, ci la volanul unui automobil pe care a învăţat să-l conducă răsucind pur şi simplu bagheta magică pe care a primit-o de la un vrăjitor şi pe care o va păstra numai dacă va face fapte bune. Şi nu oriunde, ci într-un oraş fabulos, în care însă totul e dat peste cap de sosirea lui Habarnam şi a celor doi prieteni ai săi, Ţintişoara şi Pestriţu. Şi nici la întâmplare, fiindcă în Oraşul Soarelui se petrec o mulţime de încurcături cu tâlc din care Habarnam învaţă o sumedenie de lucruri despre maşinării ciudate, prichindei hazoşi şi chiar şi despre sine. 

Vă propunem să audiaţi povestirea Cum a devenit Habarnam muzicant, 

voce: Bianca Dobrescu.

Habarnam by Slidely Slideshow

   Vă aşteptăm!

Publicat: Fărîmă M.

Concurs on-line de poezie

F.M

Publicat de Fărîmă M.

Legenda Dragobetelui

            Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi ... că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite ... A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă ... mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări ...  

            Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba ... din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitori şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu ... cusut cu perle. Straiul era astfel conceput ... încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.  

            Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu.           Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii ... spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă... Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.  

            În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.  

            Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat ... Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat ... şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ ... Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.  

            Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară ... Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.  

            Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră ... ca să fie veşnic împreună...  

Publicat de Fărîmă M.

Căsuţa din pădure

  A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, şi tăietorul ăsta trăia cu nevasta şi cele trei fetiţe ale lor într-un bordei, la marginea unui codru unde arareori călca picior de om. Şi într-o dimineaţă, înainte de-a pleca la lucru, ca de obicei, tăietorul îi spuse nevestei:

        - Când s-o face de amiază, trimite-mi pe fata cea mare în pădure, cu merinde, că altminteri n-o să pot mântui lucrul. Şi ca nu cumva să se rătăcească, mai adăugă el, o să iau cu mine punga asta de mei şi o să presar boabele pe tot drumul.

        De îndată ce văzu soarele strălucind sus pe cer, deasupra pădurii, fata cea mare porni la drum cu o oală plină cu ciorbă. Dar vrăbiile de câmp şi de pădure, ciocârliile, cintezoii, mierlele şi ereţii ciuguliseră de mult boabele de mei. Aşa că fata nu mai putu să dea de urma drumului. O porni atunci la întâmplare şi merse ea aşa, până ce amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopţii, bufniţele scoteau tot soiul de ţipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scânteind printre pomi.

        "Acolo trebuie că e vreo aşezare de oameni, gândi ea; şi-mi spune inima că nu m-or lăsa pe seama fiarelor şi s-or îndura să-mi dea adăpost peste noapte..." Şi se îndreptă, încrezătoare, spre lumina aceea. Curând se afla în faţa unei căsuţe cu ferestrele luminate. Bătu la uşă şi un glas aspru îi răspunse dinăuntru: "Intră!" Fata păşi în tinda întunecoasă şi bătu la uşa odăiţei. "Dar intră o dată!", strigă acelaşi glas aspru.

        Şi când deschise uşa, fata văzu şezând la o masă un bătrân alb ca neaua, împovărat de ani. Moşneagul îşi ţinea obrazul sprijinit în mâini şi barba lui albă se revărsa peste tăblia mesei, până aproape de pământ. Lângă vatră se odihneau trei făpturi: o găinuşă, un cocoşel şi o vacă bălţată. Fata îi povesti bătrânului toate câte i se întâmplaseră şi-l rugă să-i dea adăpost peste noapte. Bătrânul se întoarse atunci către cele trei făpturi şi le zise:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

"Ducs!", răspunseră ele şi, pesemne, în limba lor, asta înseamnă "Să-i facem pe voie!", căci bătrânul vorbi mai departe:

        - La noi o să găseşti câte nu gândeşti şi toate din plin; du-te afară la vatră şi pregăteşte-ne ceva pentru cină!

În bucătărie, fata găsi atâtea, c-ar fi avut cu ce să îndestuleze o omenire întreagă. Se apucă ea de găti o mâncare să-ţi lingi degetele, nu alta, dar la cele trei făpturi nu se gândi defel. Aduse după aceea la masă o strachină plină vârf cu bucate, se aşeză lângă bătrânul cel coliliu şi mâncă până ce-şi potoli foamea. După ce se sătură de-a binelea, îl întrebă pe bătrân:

        - Ei, acu' îs obosită; unde găsesc un pat să mă culc?

Cele trei făpturi răspunseră într-un glas:

                                Cu el ai mâncat,

                                Cu el ai băut,

                                Dar gândul la noi nu ţi-a fost.

                                Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!

Atunci bătrânul grăi:

        - Urcă treptele astea şi o să dai de-o odaie cu două paturi; scutură-le bine şi aşterne pe el cearşafuri curate, că viu şi eu îndată să mă culc.

        Fata urcă treptele şi după ce scutură paturile şi le primeni se întinse într-unul, fără să-l mai aştepte pe bătrân. După puţin veni şi bătrânul cel alb ca neaua. Şi când văzu că fata e cufundată într-un somn adânc, deschise o uşiţă în podea şi-i dădu drumul în pivniţă.

Seara, târziu, tăietorul de lemne se întoarse acasă şi-o luă la rost pe nevastă-sa că l-a lăsat să flămânzească toată ziua.

        - Nu-s vinovată cu nimica, răspunse femeia. Fata a plecat cu prânzul, aşa cum ne-am înţeles, dar pesemne că s-o fi rătăcit; mâine o să se înapoieze acasă, n-ai grijă!

A doua zi, tăietorul se sculă înainte de revărsatul zorilor şi când fu să plece îi spuse nevesti-sii să-i trimită mâncarea cu fata cea mijlocie.

        - O să iau cu mine o pungă cu linte, o linişti el; boabele de linte sunt mai mari decât cele de mei, aşa că fata o să le poată vedea mai uşor şi n-o să mai rătăcească drumul, ca soru-sa.

Când veni vremea prânzului, fata cea mijlocie porni şi ea cu mâncarea în pădure, dar nu găsi pe drum nici urmă de linte. Ca şi-n ajun, o ciuguliseră păsările codrului, de nu mai rămăsese măcar un bob. Fata rătăci în pădure, până se înnoptă, şi nimeri şi ea la căsuţa bătrânului. Acesta o pofti să intre înăuntru şi, de cum păşi pragul, fata îl rugă pe unchiaş să-i dea ceva de mâncare şi s-o adăpostească peste noapte.

        Bătrânul cu barba albă se adresă din nou celor trei făpturi:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

Cele trei făpturi răspunseră iarăşi "Ducs!" şi toate se petrecură ca şi cu o seară înainte: fata găti nişte bucate să-ţi lingi degetele, nu alta; mâncă şi bău cu bătrânul, după pofta inimii, dar nu se îngriji câtuşi de puţin de animale. Când întrebă unde ar putea să-şi găsească un culcuş pentru noapte, ele îi strigară drept răspuns:

                                Cu el ai mâncat,

                                Cu el ai băut,

                                Dar gândul la noi nu ţi-a fost.

                                Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!

De îndată ce fata adormi, intră şi bătrânul în odaie; o privi cu luare-aminte, clătină din cap şi, deschizând uşiţa cea tainică, o lăsă şi pe ea să cadă în pivniţă.

        A treia zi dimineaţa, tăietorul de lemne îi spuse nevesti-sii:

        - Astăzi să-mi trimiţi mâncarea cu fata cea mică; ascultătoare şi cuminte cum o ştiu, sunt sigur c-o s-o ţină numai pe drumul drept, nu ca surorile ei, care nu pot să stea o clipă locului, de parc-ar fi nişte zvăpăiaţi de bondari!

Dar nevastă-sa nici nu voi să audă:

        - Vrei să-mi pierd şi copilul cel mai drag?

        - Fii fără grijă, îi răspunse el; fata n-o să se rătăcească, căci e cuminte şi deşteaptă. Dar vorba ceea: "Paza bună trece primejdia rea", aşa că tot am să iau nişte mazăre, s-o presar pe drum; boabele de mazăre sunt mai mari decât cele de linte şi-i vor arăta calea adevărată.

Dar când mezina ajunse în pădure, nu găsi nici măcar un bob de mazăre, căci porumbeii îşi umpluseră de mult guşile cu ele, aşa că nici ea nu mai ştiu încotro s-o apuce. Rătăcea de colo-colo şi nu-şi găsea o clipă de linişte, gândindu-se că bietul taică-său o să flămânzească din pricina ei şi că maica-sa o să se tânguie amarnic dacă s-o întâmpla ca nici ea să nu se mai întoarcă acasă.

        Când se înnopta de-a binelea, numai ce zări şi ea luminiţa scânteind printre pomi şi, luându-se după ea, ajunse la căsuţa din pădure. Se rugă frumos de bătrân să-i dea adăpost peste noapte şi omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

"Ducs!", răspunseră ele. Atunci fata se apropie de vatra lângă care stăteau animalele şi le dezmierdă drăgăstos; mângâie găinuşa şi cocoşelul, netezindu-le penele lucioase, iar pe vaca cea bălţată o scărpină între coarne.

        Şi după ce, ascultând de îndemnul bătrânului, găti o ciorbă straşnică şi aduse castronul pe masă, îşi zise: "Oare se cade ca eu să mă îndestulez cu de toate, iar bietele animale să nu capete nimic? Că doar în casa asta găseşti câte nu gândeşti, şi toate din plin. Nu s-ar cuveni ca mai întâi să mă îngrijesc de animale?" Ieşi afară, după orz, şi-l presără pe dinaintea găinuşei şi a cocoşelului, iar pentru vacă aduse un braţ bun de fân aromat.

        - Mâncaţi cu plăcere, dragele mele animale, le îmbie fata, şi dacă vi-e sete, o să vă aduc şi apă proaspătă.

Aduse apoi o găleată plină cu apă şi găinuşa şi cocoşelul se cocoţară îndată pe marginea găleţii; îşi afundară ciocurile în apă şi cât ai clipi îşi ridicară capul drept în sus, aşa cum beau păsările, iar vaca cea bălţată trase şi ea o înghiţitură zdravănă. După ce animalele se săturară, fata se aşeză la masă lângă bătrân şi mâncă ceea ce-i lăsase el. După puţină vreme, găinuşa şi cocoşelul îşi vârâră căpşorul sub aripi şi vaca cea bălţată începu să clipească din ochi, semn că-i era somn. Atunci fetiţa întrebă:

        - N-ar fi timpul să mergem la culcare?

Omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

Şi ele răspunseră "Ducs!". Apoi, către fetiţă:

                                Cu noi ai mâncat,

                                Setea ne-ai astâmpărat

                                Şi te-ai îngrijit cu drag de fiecare,

                                Somn uşor! E timpul de culcare...

        Fata urcă treptele, scutură bine pernele şi abia isprăvi de întins aşternutul proaspăt, că şi veni bătrânul; se lungi în pat şi barba lui cea albă îi ajungea până la călcâie. Fata se urcă în patul celălalt şi adormi pe dată.

        Dormi ea liniştită, până pe la miezul nopţii, când se iscă în casă o asemenea hărmălaie, că fata se trezi deodată din somn. Pârâia şi scârţâia prin toate ungherele; uşa se deschidea cu zgomot şi se izbea de perete, grinzile trosneau ca şi cum ar fi fost smulse din încheieturi, iar treptele păreau că sunt gata-gata să se prăbuşească. În cele din urmă se auzi o bubuitură asurzitoare ca şi când s-ar fi năruit întreg acoperişul. După ce zgomotele se potoliră, şi cum nu i se întâmplase nimic, fata continuă să stea liniştită în patul ei şi adormi din nou.

        Dar când se trezi a doua zi, soarele răsărise de mult şi ce-i văzură ochii? Se afla într-o sală mare şi-n jurul ei toate se scăldau într-o strălucire nemaivăzută; pereţii erau zugrăviţi cu flori de aur, pe un câmp de mătase verde, iar patul era de fildeş şi plapuma de catifea purpurie. Foarte aproape de ea, pe un scaun, se afla o pereche de pantofi brodaţi cu mărgăritare. Fetei i se păru că totul e un vis, dar trei servitori îmbrăcaţi în straie bogate intrară în iatac şi o întrebară ce le porunceşte.

        - Căutaţi-vă de treabă, răspunse fata. Mă scol îndată, să-i gătesc bătrânului o ciorbă şi, după aia, o să-mi satur găinuşa cea frumoasă, cocoşelul cel frumuşel şi frumoasa vacă bălţată.

        Fata gândea că bătrânul trebuie să se fi sculat de mult, dar când aruncă o privire spre patul lui moşneagul dispăruse şi-n locul moşneagului în pat se afla un străin. Îl privi mai cu luare-aminte şi-şi dădu seama că e tânăr şi frumos. Tocmai atunci se trezi şi flăcăul şi, ridicându-se în capul oaselor, zise:

        - Sunt fecior de împărat şi am fost blestemat de-o vrăjitoare afurisită să trăiesc în pădurea asta, sub chipul unui om bătrân, albit de ani. Nimănui nu i s-a îngăduit să mă însoţească, în afară de cei trei servitori, care au luat unul înfăţişare de găinuşă, altul de cocoşel şi altul de vacă bălţată. Şi-mi era dat să zac sub puterea blestemului până ce s-ar fi ivit o fată cu inimă atât de bună, încât bunătatea ei să se reverse nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor... Ţie ţi-a fost hărăzit aceasta şi-n miez de noapte ne-ai izbăvit de cruntul blestem. Şi casa cea veche din pădure s-a prefăcut iarăşi în palatul meu împărătesc...

        După ce se sculară, feciorul de împărat porunci celor trei servitori să se gătească de drum, pentru a da de urma tăietorului de lemne şi a nevestei sale şi să-i poftească la nuntă.

        - Dar unde sunt cele două surori ale mele? întrebă fata.

        - Le-am încuiat în pivniţă şi mâine dimineaţă vor fi duse în adâncul pădurii, la un cărbunar, ca să-l slujească până ce s-or face mai bune şi nu vor mai lăsa să flămânzească bietele animale.

                                                                                                        Fraţii Grimm

CUNOAŞTEM PAS CU PAS PE EMINESCU

La Centrul Academic Eminescu, dăinuieşte versul Eminescian, este a V zi din cadrul programului Săptămâna Uşilor Deschise, cu genericul: ''Mă recomand, Mihai Eminescu''.

De la primele ore cu însufleţire şi dornici de a cunoaşte amănunte inedite din viaţa şi opera  Luceafărului Literaturii Române - Mihai Eminescu, au venit elevii de la Gimnaziul Nicolae Costin, clasa a IV ''^A''-a, fiind însoţiţi de doamna profesoară Chicerman Stela.

Doamna Maria Chirilă, bibliotecar principal, a făcut o intoducere în temă, citindule elevilor povestirea Pîinea scrisă de Nicolae Rusu, dedicată lui Mihai Eminescu - ,, cel care prin opera sa, hrăneşte spiritual nu numai neamul românesc, ci întreaga suflare omenească''. S-a vorbit despre circumstanţele apariţiei celor 4 poze unice ale poetului, prima fiind făcută la 19 ani la vârsta  ''orizonturilor deschise şi a marilor speranţe'' şi ultima poză a fost realizată  în al 37-lea an al vieţii poetului, atunci când boala neîndurătoare deja îl mistuia.

Un amănunt mai puţin cunoscut din viaţa lui Eminescu, care a fost astăzi descoperit de elevii clasei a IV, este şi Prima Dragoste a Poetului -o fată frumoasă ce se numea Casandra Elena, care a decedat de o boală incurabilă la doar 19 ani. De moartea fetei, Eminescu a aflat la revenirea  de la studii din Cernăuţi. Durerea acestei tragedii mult timp la urmărit pe poet, care în cele din urmă va fi evocată prin poezii memorabile: De-aş avea, Din străinătate, Floare albastră, Iubitei...''Ea a rămas pentru Eminescu:'' taină şi suferinţă, fereastră prin care poetul va privi mereu în trecutul său, ca la un Paradis pierdut''.

                                                       Şi te-ai dus, dulce minune,

Şi-a murit iubirea noastră - 

Floare-albastră! Floare albastră!...

Totuşi este trist în lume!

Un omagiu prin cuvân liric au adus şi elevii: recitând cu onoare poezii din opera eminesciană: Luceafărul, De-aş avea, De ce?, La mijloc de codru des, Lacul, Scrisoarea a III-a, Ce suflet trist.

Eminescu este şi v-a rămâne poetul al cărui nume îl vor purta secolii din gură-n gură. Poetul care a cucerit toate meridianele lumiii prin el însuşi, prin cuvânt, prin poezie.

Publicat: Fărîmă Marcela

Muzica unui Distins Compozitor ce l-a încântat pe Marele Poet

     În această zi frumoasă de iarnă 23 ianuarie, la Centrul Academic Eminescu, oameni de cultură şi cititorii noştri fideli aduc omagii Marelui Poet al Unităţii Naţionale Mihai Eminescu, în cadrul Săptămânii Uşilor Deschise.

    La primele ore ale dimineţii am organizat ora de lectură: ''Muzica lui l-a încântat pe Eminescu'', unde au participat  copii de la Grădiniţa Nr. 139 gr. 5, împreună cu doamnele educatoare Carapostol Lucia şi Pandelea Ecaterina.

    În întroducere d-na Maria Chirilă  le-a povestit copiilor  despre excepţionala creaţie muzicală a Distinsul Compozitor Ciprian Porumbescu, care l-a  fascinat pe Mihai Eminescu:

   ''Rari Creatori în lume, care ar fi reuşit într-o viaţă atât de scurtă să aducă culturii poporului său ceea ce a adus Ciprian Porumbesu. Ilustrul compozitor a creat mai bine de 300 de lucrări muzicale, printre ele fiind şi o perlă nemuritoare - '' Balada pentru vioară şi pian''.

Ciprian Porumbescu vede lumina zilei la 14 octombrie 1853 la Şipotele Sucevei, Bucovina,în familia preotului Iraclie Golembiovski. În 1865 familia se mută la Stupca, sat cu lăutari renumiţi, a găsit o vioară, instrumentul de care compozitorul nu s-a despărţit până la ultima suflare. Tatăl său, avea şi el o slăbiciune aparte pentru instrumente muzicale vechi, cumpără de la un lăutar o vioară veche de 240 de ani, care i-o dăruieşte lui Ciprian.

Între 20 şi 24 de ani, studiază teologia ortodoxă la Cernăuţi. Dar dragostea pentru vioară a fost mai puternică şi l-a întors la muzică, făcându-l să abandoneze teologia.

Îşi continuă studiile la Viena, la renumitul muzician Anton Bruckner.Aici va scoate, în 1880, colecţia de 20 de piese corale şi cântec la unison, reunite în ''Colecţiunea Gintei Latine''.

La doar 29 de ani se stinge din viaţă în casa părintească de la Stupca.

Despre personalitatea  lui Ciprian Porumbescu, prietenul său Constantin Moraru avea să spună: '' A fost un suflet sensibil la tot ce e frumos, vesel şi când era trist, dăruindu-se, în fiece clipă celor ce-i erau aproape şi mai presus de orice iubindu-şi poporul, căruia i-a închinat tot ce era mai preţios în el - muzica lui!'' 

Apoi d-na Maria le-a prezentat copiilor şi cărţile: Unde eşti Copilărie?,Luceafărul, Somnorase Păsărele, Făt - Frumos din Lacrimă.

Copii au venit şi ei la rândul lor cu poezii din creaţia lui Eminescu: Somnoroase Păsărele, Revedere, Ce te legeni, Lebăda, şi cu un recital muzical foarte frumos şi melodios pe versurile Poetului, care a umplut sala de lectură a Centrului Eminescu de o atmosferă magică, feerică.

Doamna  Chirilă i-a îndemnat pe copii să citească cât mai mult deoarece prin lectură devii mai educat, mai inteligent, mai bun la suflet. Ora de lectură a fost încheiată cu versurile poetului  Vasile Romanciuc:

"Să-ţi fie-atât de drag cuvântul,

Încât atunci când îl rosteşti,

Să crezi că însuşi Eminescu

Ascultă ce şi cum vorbeşti"