miercuri, 31 august 2016

LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!



Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Alexei Mateevici

Publicat: D.Ț.

marți, 30 august 2016

31 AUGUST - ZIUA LIMBII ROMÂNE


„Limba Noastră" este o sărbătoare națională celebrată în Republica Moldova pe 31 august. Ea s-a născut în vîltoarea mișcării de renaștere națională de la sfîrșitul anilor '80 din RSSM. La 27 august 1989 la Chișinău avea loc Marea Adunare Națională, la care au participat circa 750.000 de oameni. În cadrul adunării, s-a cerut declararea limbii moldovenești ca limbă de stat și trecerea la grafia latină.
Pe 31 august 1989 în Sovietul Suprem al RSSM a fost votată cea mai mare parte a legislației privitoare la limba de stat și alfabet. Ulterior, ziua de 31 august este declarată sărbătoare națională în Republica Moldova și zi de odihnă.
Pentru prima dată sărbătoarea „Limba Noastră" a fost marcată în 1990.
Anual această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfînt, precum și la busturile clasicilor literaturii naționale, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare". Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale.
În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte un bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău.
În fiecare an cu ocazia sărbătorii „Limba Noastră " se organizează o suită întreagă de manifestații culturale. De la expoziţii, prezentări de carte, master class-uri, evoluții ale colectivelor artistice, pînă la lupte în stil medieval.
Este deja o tradiție ca la Biblioteca Naţională să se inaugureze pe 31 august Salonul Internaţional de Carte, unde sînt prezente mii de titluri de carte, realizate de edituri din țară și din străinătate.
În contextul sărbătorii „Ziua Limbii Române" ținem să amintim că în patrimoniul spiritual al neamului sînt multe daruri moştenite de la înaintaşi, însă cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului.
Limba naţională nu este doar un simplu mijloc de comunicare funcţională în societate, ci este o parte constitutivă a modului nostru propriu de a fi în lume şi de a cultiva comuniunea etnică în ţară şi pretutindeni, ca neam și popor.
Sursa: http://www.moldovenii.md/md/section/735
Totodată, am vrea să vă propunem poezia LIMBA ROMÂNĂ de Corneliu Vadim Tudor, o poezi de suflet, cu multe înțelesuri și nu numai, lectură plăcută.

Limba Română

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Eu sunt un vultur, nu sunt papagal
Privighetoarea cântă pentru sine
Un singur cântec, dar e magistral.
De ce-aş vorbi engleză sau germană
Sau graiul rus, francez sau spaniol?
Când limba mea-i balsam de pus pe rană
Izvor de apă vie, nu nămol.
În limba asta mă simt cel mai bine
Ea varsă raze de argint în jur.
Mai dulce e ca mierea de albine
Limba Română, templu de azur.
Ea s-a născut şi a-nflorit sub mâna
Lui Dumnezeu în 2.000 de ani.
Regină între graiuri e româna
N-o poate nimeni cumpăra cu bani.
Ce n-ar da alţii, Doamne, să vorbească
Atât de dulce, simplu şi bogat!
Ei ştiu să latre, să maimuţărească
Să dea comenzi scrâşnit şi cadenţat.
Fireşte, ştiu că toate au valoare
Exprimă stări de spirit, raţiuni
Dar nici o limbă nu cunosc sub soare
Precum e graiul nostru din străbuni.
Pentru această limbă a curs sânge
Pentru această limbă s-a murit.
E limba-n care Creştinismul plânge
În fiece biserică sau schit.
Eroică e limba cea română
A rezistat prin anii cei mai grei.
Cuvinte din retorica păgână
Ea a topit în creuzetul ei.
Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Deşi le ştiu şi chiar le preţuiesc.
Fiţi demni, urmaşi de legiuni latine,
De acest vechi veşmânt împărătesc
                                                                                                 
- Sursa: http://aseb.ro/2015/08/31-august-ziua-limbii-romane/#sthash.D04TnNbT.dpuf
Publicat: D.Ț.

vineri, 26 august 2016

AZI E SĂRBĂTOARE - 25 DE ANI DE INDEPENDENȚĂ

La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a declarat independenţa, devenind  stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici un amestec din afară. Ziua de 27 august a fost aleasă şi pentru a coincide cu 27 august 1989, atunci cînd a avut loc Prima Mare Adunare Naţională care a lansat dezideratul suveranității și independenței.  Calea parcursă de Republica Moldova demonstrează elocvent voinţa poporului nostru de a consolida şi dezvolta ţara, de a ridica nivelul de trai al cetăţenilor şi de a ne integra în marea familie a popoarelor europene. 
Publicat: D.Ț.

joi, 18 august 2016

PE ARIPILE LECTURII...

          Concursul de Lectură  BĂTĂLIA CĂRŢILOR continuă. A mai rămas puţin timp până la finală. Astăzi, Centrul Academic Internaţional Eminescu, îţi propune o carte minunată care face parte din acest concurs.




Publicat: Harti Vera

miercuri, 17 august 2016

Noutăți editoriale pe tărâmul copilăriei

Ce poate fi mai frumos decât o poveste plină cu multă magie, farmec, liniște, frumusețe, curaj și voie bună. Poveștile, sunt cele care ne transformă viața în ceva mai mult. Și culorile devin mai consistente,
mai vesele, mai pure.
Astăzi, am vrea să vă propunem cartea Semincioara fermecată de Stela Popa. O carte foarte interesantă, pe care o puteți găsi la Centrul Academic Internațional Eminescu. Este o poveste pe înțelesul copiilor, una care le va aduce exemple, le va explica și răspunde la întrebări, la care părinții nu mai știu cum să răspundă. Semincioara fermecată, este destinată copiilor de 3-8 ani, conține 28 de pagini, imagini viu colorate, atractive, plăcute ochiului. Anul apariției 2016, editura Cartier.
 Acest volum este însoțit și de un CD, durata căruia este de 40 min. Rolurile sunt interpretate de Tamara Berzoi, Anatol Durbală, Andrei Porubin, Mihaela Strâmbeanu, Daniela Burlaca, Iurie Gologan și Emilian Crețu.

„Ideea acestei povești a apărut în momentul în care o prietenă mi se confesa că nu mai știa ce explicații să găsească pentru fetele ei la întrebarea pe care i-o tot puneau: „Mami, cum am apărut noi pe lume?”. Nu a funcționat povestea cu barza, avionul sau altele de acest fel, ci cea cu o semincioară. A fost mai credibilă. Cel căruia i-a venit ideea a fost tatăl micuțelor curioase. Ideea era bună, dar mai trebuia și așezată în context. Și uite că aici am intervenit eu. Cartea-poveste „Semincioara fermecată” va fi cadoul perfect pentru fiul meu Dănuț la cei doi anișori ai săi." - Autoarea 

Fragment din povestea Semincioara fermecată:

Publicat: D.Ț.

marți, 16 august 2016

Cum a apărut RUCSACUL...

Rucsacuri au existat de cand oamenii au decis ca e mai usor sa cari greutati mari in spate.

Una din modalitatile inedite de carat, era sa folosesti un sac, cu bretele atasate. Acest tip de rucsac a fost folosit de oameni ca George Washington Sears (poreclit Nessmuk), un scriitor sportiv din anii 1800 si Horace Sowers Kephart, scriitor american de calatorii si librar, la sfarsitul anilor 1800, inceputul 1900.
O alta modalitate era folosirea unui cadru cu bretele, de care se lagau butoaie, echipament, cutii si asa mai departe.
Ambele modele istorice au evoluat, sau mai bine spus, au inspirat rucsacul modern cu cadru interior, sau exterior.
Ca la majoritatea inventiilor umane, pentru nevoi foarte presante, rucsacul a aparut, a fost inventat si reinventat, probabil, in mai multe parti ale lumii, in diferite perioade. Unul dintre primele rucsacuri atestate istoric este rucsacul lui Otzi, corpul caruia a fost gasit inghetat in Alpi. Otzi vine de fapt de prin anul 3300 inaintea erei noastre. Nu se stie cu exactitate cum arata rucsacul sau, din cauza deteriorarii, insa o reconstructie ar putea arata asa:
Recreatie a posibililui rucsac Otzi
Pentru a fi total deschis cu tine, piesele descoperite langa Otzi, puteau sa faca parte dintr-o racheta de zapada. Nu suntem siguri, dar in acelasi timp, ar fi putut sa fie rucsacul din poza de mai sus.
Primul rucsac cu cadru exterior, prezervat si folosit la scara larga, vine din Norvegia, anii 1800. Rucsacul din poza de mai jos dateaza din anul 1880. Practic, era un rucsac folosit la vremea aceea, la care s-a adugat acel cadru de lemn.
rucsac norvegian
Primul rucsac cu sistem de spate patentat a fost realizat de Colonelul Merriam in 1886, dar nu a fost folosit la scara larga datorita greutatii sale.
rucsac merriam
Urmatorul rucsac patentat este designul lui Ole F. Bergan in 1908.
Ole-BerganAcest rucsac a avut un impact foarte mare asupra viitorului in designul de rucsacuri. Acesta era similar in design cu rucsacuri utilizate de Kephart si Nessmuk, dar adauga un cadru metalic, inlocuind cadrul de lemn al rucsacului din 1880, prezentat in articolul precedent.
Cadrul de metal era realizat dupa forma corpului si desi nu prezenta curea de sold, faptul ca piesa de la brau era curbata, permitea transferul greutatii, macar partial, pe solduri.
Inainte de acest design, Ole F. Bergan realizase un rucsac cu cadrul fabricat din nuiele de ienupar.
Apoi, in 1922, Lloyd F. Nelson a patentat rucsacul Trapper Nelson. Acesta era inspirat din modele folosite de amerindieni, deci a evoluat separat de cele norvegiene. Acest Trapper Nelson seama foarte mult cu reconstructia rucsacului lui Otzi.
Rucsacul Trapper Nelson
Acest rucsac avea un cadru intreg si se putea atasa la el un sac. Datorita lipsei pieselor curbate, la acest rucsac un mare dezavantaj era ca toata greutatea era sustinuta de umeri si de asemenea, era foarte, foarte rigid, impiedicand miscarile naturale ale corpului. Desi a avut succes comercial, acest tip de rucsac era mult mai putin avansat ca cel realizat de norvegianul Bergan.
Urmatorul pas in dezvoltarea unui rucsac modern, foarte apropiat de ceea ce folosim acum, apare in 1952, cand Asher Kelty si Nana Kelty au inceput sa fabrice rucsacuri in garajul propriu. Aceste rucsacuri aveau un cadru extern, realizat din aluminiu si de asemenea prezentau o curea de sold, care permitea transferul de greutate de pe umeri, pe solduri.
rucsac kelty
De aici, practic incepe istoria rucsacurilor tehnice moderne. Asa s-au pus bazele transportului de greutati mari, in confort ridicat. In timp, au aparut o multime de sisteme de spate diferite, ca Spine Carrying System la GlittertindHelium la rucsacul cu acelasi nume, sau sistemul hibrid pentru Forest 40 de la Prima; fiecare cu avantajele si dezavantajele lor.
Sursa: https://www.proalpin.ro/blog/o-scurta-istorie-rucsacuri-modern-continuare/
Publicat: D.Ț.

luni, 15 august 2016

FABULA - VULPEA ȘI STRUGURII

De ce citim povești?
Pentru că poveștile ne inspiră, ne cufundă într-o lume fără măști, teatru. Din ele luăm învățăminte, idei, pe care le putem pune în practică, în viața reală.
Astăzi vă propunem o mică povestioară, o fabulă și anume fabula lui Esop: Vulpea și strugurii.
Lectură plăcută.

A fost odată o vulpe înfometată, care străbătea alene cărările prăfuite în căutare de hrană. La un moment dat, pe marginea drumului dibui cu privirea niște ciorchini superbi de struguri, atârnând provocător de spalierul unei vițe de vie. Strugurii arată delicioși, spuse în sinea ei vicleana înfometată. Dar sunt atât de sus. Cum voi reuși eu oare să ajung la ei? S-a tot învârtit în jurul viței de
vie, cu ochii ațintiți asupra boabelor minunate și suculente ale strugurilor negri, care parcă îi făceau în ciudă, atârnând acolo sus. Cu cât privea mai mult la poamele savuroase, cu atât pofta ei devenea mai mare. Vulpea a tot încercat să sară și să apuce strugurii cu dinții. Dar degeaba. Strugurii erau prea sus. Apoi, pentru a ajunge la mult râvnitele bobițe, a încercat să se cațăre pe tulpina viței de vie, dar ghearele sale nu s-au putut agăța de ramuri și a căzut la pământ după fiecare încercare.
Toate încercările ei au fost sortite eșecului. Indiferent de eforturile depuse, strugurii continuau să atârne sfidător deasupra pofticioasei viclene.
În cele din urmă, vulpea resemnată, ridicând neputincioasă din umeri, a încercat să se consoleze spunându-și: Acești struguri nu merită efortul meu. Sunt prea acri pentru mine. Și a plecat.
Morala fabulei ne învață, că trebuie să muncim foarte mult pentru ceea ce dorim să obținem, și, dacă lucrurile nu-ți ies cum ai fi vrut, nu căuta să te amăgești.
Publicat: D.Ț.

vineri, 12 august 2016

ADIO RUCSACUL DE VACANȚĂ!




Suntem pe ultima sută de metri a programului  „Rucsacul de vacanță”. La Centrul  Academic Internațional Eminescu, utilizatorii vin să-și impărtășească impresiile despre acest program. Iată câteva din ele:






Pe parcursul programului „Rucsacul de vacanță”, am frecventat foarte des biblioteca,  am citit multe cărți cum ar fi „Însemnările unei puștoaice”, „Basme și povești românești”, „Ghicitori”, „Fabule”, „Expresii și zicători românești”, etc. Biblioteca Mihai Eminescu m-a impresionat cu activitățile ei și cărțile îngrijite, fabuloase și pline de curiozități, aventuri, prințese, etc.
Luca Daniela, LT Traian.


Am vizitat biblioteca Mihai Eminescu de nenumărate ori, în deosebi  în timpul programului „Rucsacul de vacanță”. Am rămas absolut mulțumită de atitudinea lucrătorilor de aici, căutând să mulțumească orice doritor de a citi cărțile de calitate de pe rafturi. Recomand tuturor !!!
Marcoci Alexandrina, LT Mihai Eminescu.


Pe parcursul programului „Rucsacul de vacanță” am participat la ateliere de creații, unde am făcut lucruri drăguțe, la zilele tehnologiei informaționale, la diferite discuții.
Vieru Genifer, Gimnaziul N. H. Costin.

„Rucsacul de vacanță” este un mod de ati creea o ocupație. Îmi place să vin în bibliotecă și să mă joc cu cărțile animate. Frecventez biblioteca aproape în fiecare zi.
Vieru Valeria, Gimnaziul N. H. Costin.

Eu și cu surorile mele am învățat să lucrăm în Word.
Vieru Constantin, Gimnaziul N. H. Costin.

Mi-a plăcut mult deservirea de către personalul bibliotecii. În vacanță, pe lângă participarea la programul „Rucsacul de vacanță”, mi-am luat multe cărți interesante și cu mare plăcere voi veni în continuu să-mi iau cărți de la bibilioteca Centrul Academic Eminescu.
Dina Dorogan, LT Nicolae Iorga.

Mi-a plăcut foarte mult această bibliotecă datorită faptului că mereu am fost deservit cu mare răbdare și plăcere. Biblioteca dispune de o gamă variată de cărți, ceea ce permite pentru fiecare cititor să-și găsească ceva pe gustul său. În cadrul programului „Rucsacul de vacanță” mereu a fost în acțiune punând la dispoziția cititorilor diferite întâlniri. Personalul bibliotecii mereu stă la dispoziția cititorului și este foarte receptiv. Vă mulțumesc că existați și la mai mult și la mai mare.
Radu Dorogan, LT Nicolae Iorga.






Publicat: B. Olesea






joi, 11 august 2016

ZÂNA ZÂNELOR

de Petre Ispirescu 
A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dânşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată.
        – Trageţi, copii, cu arcul, le zise împăratul, şi unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul.
        Copiii se supuseră fără a cârti câtuşi de puţin, căci ei erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune. Traseră, deci, şi săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul cerului. Li se strâmbaseră gâturile uitându-se după dânsa, şi p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Când, o văzură coborându-se şi se înfipse într-un copaci nalt dintr-o pădure mare.
        Se duse fiul cel mare, îşi luă soţie pe fata împăratului vecin, şi se întoarse cu dânsa la tatăl său.
        Se duse şi cel mijlociu şi se întoarse şi el cu o soţioară mândră şi frumoasă.
        Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copaci?
        Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene.
        Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Dacă văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii.
        Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat.
        Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare.
        Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.
        A doua zi, ce să-i vază ochii? Lângă dânsul în pat, o zână aşa de frumoasă, de amuţea şi nu ştiu cine când o vedea; iară la capetele patului lor şase roabe, una mai frumoasă decât alta. Mai văzu, într-un colţ al cămărei, şapte piei de bufniţe, aruncate una peste alta.
        Se miră tată-său, se miră mumă-sa de aşa frumuseţe şi gingăşie, ce nu mai văzuseră de când erau ei.
        Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.
        Se făcu şi nunta fiului de al doilea al împăratului. Fiul cel mic se duse la nuntă iarăşi singur, şi iară se pomeni cu zâna că vine, şi nici una, nici alta, ţop! se prinse lângă dânsul în horă. Creştea inima într-însul de bucurie şi de fală, mai cu seamă când vedea pe ceilalţi fii de împăraţi şi de domni că le lăsa gura apă la toţi după o aşa bucăţică. Ei, vorba ăluia, în pofida căpşunelor, mâncau foile. Îşi scoteau şi ei focul jucând în horă cu roabele zânei. Seara iară se puseră la masă.
        Fiului celui mic al împăratului, ce-i dă lui dracul în gând, se scoală de la masă, se duce în cămara lui, ia pieile de bufniţă şi le aruncă în foc, apoi vine şi se aşează la masă din nou.
        O dată se făcu o tulburare între mese. Şi iată de ce. Una din roabe strigă:
        – Stăpână, suntem în primejdie!
        Alta zise:
        – Stăpână, mie îmi miroase a pârlit! Este prăpădenie de noi.
        Iară ea răspunse:
        – Tacă-vă gura, tocmai acum la masă v-aţi găsit şi voi să voribiţi secături?
        Nu trecu însă mult şi mai zise şi a treia:
        – Stăpână! nu e scăpare, suntem vândute mişeleşte.
        În aceeaşi vreme, şi dânsa strâmbă niţel din nas. Pasămite îi venise şi ei miros de pârleala pieilor. Şi deodată sculându-se cu toatele de la masă, se făcură şapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împărat:
        – Ai fost nerecunoscător. Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine.
        Se înălţară, deci, în slava cerului şi îndată pieriră din ochii lui.
        În deşert mai rugară mesenii pe fiul împăratului să şează la masă, în deşert îl îndemnară părinţii să nu-şi mai facă inimă rea, căci el rămăsese cu ochii după porumbei şi nu se mai puse la masă.
        A doua zi până în ziori plecă să-şi găsească logodnica. El simţea bine acum că fără dânsa nu mai putea trăi. Îşi luă ziua bună de la părinţi şi de la fraţi şi o porni în pribegie.
        Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte, şi de urma porumbeilor săi nu putu da. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dară nici o ispravă nu-mi făcea. Cu inima înfrântă, cu sufletul zdrobit de mâhnire, şi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu şi ca un leu paraleu, dară toate în deşert. Uneori îl bătea gândurile să-şi facă seama singur, să se dea de râpă, ori să-şi sfărame capul de colţii de piatră de prin munţi; dară parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfârşească toate necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amăruntul şi cu stăruinţă trebuie să găsească şi gândul să şi-l izbândească.
        Rupt de oboseală şi de zdruncinare, se dete niţel la umbră într-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. Şi stând el acolo, îl fură somnul. Deodată se deşteptă, auzind o gârâială de graiuri omeneşti, şi sări drept în sus. Ce să vezi dumneata? Trei draci se certau de făceau clăbuc la gură. Se duse la dânşii cu pieptul înainte şi le zise:
        – Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari.
        – Se lovi ca nuca în perete şi vorba ta, iacă, răspunseră ei. Dară noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim.
        – Şi pentru ce vă sfădiţi voi? îi întrebă el; căci gălăgia ce faceţi voi, mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi.
        – Uite, avem de moştenire, de la tata, o pereche de opinci, o căciulă şi un bici, şi nu ne învoim între noi, care ce să ia din ele.
        – Şi la ce sunt bune bulendrele pe care vă sfădiţi voi?
        – Când se încalţă cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Când pune căciula în cap, nu-l vede nici dracul, măcar de i-ar da cu degetul în ochi. Iară când va avea biciul în mână şi va trosni asupra vrăjmaşilor săi, îi împietreşte.
        – Aveţi dreptate să vă sfădiţi voi, mă. Căci una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. Iacă ce-mi zice mie gândul, de veţi voi să mă ascultaţi, să vă fac cu dreptate omenească.
        – Te ascultăm, te ascultăm, răspunseră dracii într-o glăsuire, spune-ne cum, şi vom vedea.
        – Vedeţi voi cei trei munţi ce stau în faţa noastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn, ale lui să fie toate astea.
        – Că bine zici d-ta! Aşa vom face. Bravo! iacă ne-am găsit omul carele să ne facă dreptate.
        Şi îndată o rupseră d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte.
        Până una, alta, voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap şi luă biciul în mână. Când ajunseră dracii în vârfurile munţilor şi aşteptară să le facă semnul, fiul cel mic al împăratului trăsni de trei ori cu biciul în faţa fiecărui drac, şi îi împietri acolo locului. Apoi o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul.
        Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme.
        Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor.
        Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap.
        Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă.
        Între acestea, el ridicându-şi niţel căciula dinstre partea copilului, acesta îl zări şi odată strigă:
        – Uite tata, mamă!
        – Tată-tău, dragul meu, nu va da peste noi până nu va săvârşi o faptă năzdrăvană, răspunse mă-sa.
        El îşi trase iute, iute, căciula pe ochi şi începu iarăşi a mânca, de părea că se bat lupii la gura lui. După ce sfârşi şi aceste bucate, zâna, coprinsă de mirare, porunci să se mai aducă, ca să fie din destul.
        Fiul împăratului se mai arătă copilaşului încă o dată, plin de bucurie că fiul său îl cunoscu.
        Copilul iarăşi spuse mă-si; şi aceasta iarăşi îl ţinu de rău, vezi că nu-i venea ei a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate, prin care să poată ajunge la dânsa. Ea ştia că pe acolo nici pasăre măiastră nu calcă. Copilul tăcu, căci tată-său îşi trăsese căciula pe ochi numaidecât.
        Mai mâncă până ce se isprăvi şi aceste bucate. Mânca, nene, şi nu se mai sătura. Nemaiavând ce să mai aducă la masă, zâna începu a cârti că nu mai rămăsese şi pentru roabe. Când iată copilul că strigă iarăşi:
        – Mamă! zău că este tata.
        – Dară unde este, mă? ce tot aiurezi tu?
        – Ba nici aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea lângă mine, uite-l, mă ia în braţe.
        Se sperie zâna când auzi. Dară el nu o lăsă până în cele din urmă fără să se arate, ca să nu-i vie ceva rău. Şi luându-şi căciula din cap, zise:
        – Iată-mă şi eu. Tu n-ai vrut să crezi pe fiul nostru când ţi-a spus că m-a văzut. Eu n-am ştiut ce să crez când am văzut scârboasele alea de piei, ci am socotit că fac bine, dându-le focului, ca să vă scap pe voi de ele.
        – Aşa am fost noi ursiţi să pătimim, răspunse zâna. Lasă acum cele trecute uitării, şi spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns până aici.
        Şi după ce-şi povesti toate întâmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dânsa să iasă la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume.
        Împăratul acela îmbătrânind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mai mic de împărat, pentru că era român verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor.
Publicat: D.Ț.

vineri, 5 august 2016

O întroducere în Sabat


Rucsacul de vacanță este plin de idei și dialoguri interesante. Cititorii noștri fideli, Natalia Țurcan și Eduard Bortă, au avut o discuție interesantă despre Sabat, la care Eduard a promis ca la această temă va aduce mai multe informații și argumente.

Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între mine și voi, ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!
Biblia, cartea Ezechiel 20:20 

Sabatul este a șaptea zi a săptămânii. El este un monument de aducere aminte al creațiunii pe care binefăcătorul nostru Creator, după cele șapte zile a creațiunii a instituit Sabatul pentru toți oamenii. Porunca a patra a Legii de neschimbată a lui D-zeu, cere păzirea Sabatului, zilei a șaptea ca zi de odihnă, de închinare și slujire, în armonie cu învățătura și practica lui Isus, Domnul Sabatului. Isus a zis în Marcu 2:27-28: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; așa că fiul omului este Domnul chiar și al Sabatului.

Mântuitorul nu venise să anuleze ce spuseseră patriarhii și profeții, deoarece El Însuși vorbise prin acești oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvîntul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste nestemate fuseseră așezate în garnituri greșite. Lumina lor prețioasă fusese constrânsă să slujească erorii.

Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din garniturile erorii și reașezate pe suportul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul servise cauzei vrăjmașului lui D-zeu și să lucreze la mântuirea omenirii.

De aceea Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.

Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este Ziua Domnului. El îi aparține lui Hristor pentru că: toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. (Ioan 1:3)

Din moment ce El a făcut toate lucrurile, El a făcut și Sabatul. El l-a pus deoparte ca memorial al lucrării de creație. Sabatul arată spre El ca fiind atât de creator, cât și Sfințitorul. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer și pe pământ și prin care sunt ținute toate lucrurile este conducătorul bisericii și că, prin puterea Lui noi sântem împăcați cu D-zeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: le-am dat și Sabatele Mele, să fie un semn între mine și ei, ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc. (Ezehiel 20:12)

Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost făcut cunoscut omului în Eden și, asemenea celorlalte percepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. Hristos declară despre legea din care face parte porunca a patra: câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înoite ca, să se fi întâmplat toate lucrurile. (Matei 5:18)

Atâta vreme cât există cerul și pământul, Sabatul va fi și mai departe un semn al puterii Creatorului. Și atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, Ziua sfântă de odihnă  a lui Dumnezeu va fi onorată de toți cei ce sunt sub soare: în fiecare Sabat, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni: să se închine înaintea Mea, zice Domnul. (Isaia 66:23)

Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. Ca semn al puterii sale sfințitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui D-zeu.

Domnul mai zice: dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în Ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul, va fi desfățarea ta, ca să sfințești pe Domnul slăvindu-L, atunci te vei putea desfăța în Domnul. (Isaia 58:13-14)

Pentru toți acei care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare și răscumpărarea a lui Hristos, el va fi o desfățare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfață în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creației ca o dovadă a marii Lui puteri de a ne mântui. În timp ce ne atrage atenția către pacea pierdută în Eden, el ne vorbește despre pacea restabilită prin Mântuitorul.

Eduard Bortă, elev, LT Mircea cel Bătrân.

miercuri, 3 august 2016

Povestea SPICULUI DE GRÂU

( poveste populară )


Această întâmplare s-a petrecut demult, tare demult, pe când oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta. Ei nu ştiau să cultive pământul sau să crească animale pe lângă casă. Se mulţumeau doar cu ce le dădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în grupuri şi tot în grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erau primitive iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau răniţi de fiarele pădurii. Vânau doar atât cât le trebuia pentru a-şi potoli foamea. Duceau o viaţă aspră şi luptau pentru fiecare bucăţică de mâncare pe care o aduceau la colibele lor sărăcăcioase.Într-una din zile întreg satul plecase la vânătoare. Rămăsese acasă doar o copilă bălaie, de vreo zece anişori, care avea sarcina să pună câte un lemn pe foc, pentru ca acesta să nu se stingă. Fetiţa privea încântată la focul care pâlpâia, trosnea şi arunca scântei. Jocul flăcărilor, felul cum îşi schimbau culoarea, de la albastru-fumuriu la portocaliu şi roşu o făceau să uite că este singură în satul pustiu şi putea fi oricând atacată de animalele flămânde.
Deodată fetiţa auzi nişte tipete disperate. Părea să fie glas de pasăre. Copila nu ştia ce să facă: să stea lângă foc, de care fiarele nu prea aveau curajul să se apropie, sau să se ducă să vadă ce se întâmpă? Inima îi bătea cu putere, dar curiozitatea învinse frica şi copila se îndreptă spre locul de unde veneau strigătele disperate. Şi ce-i văzu ochii? Un şarpe uriaş se încolăcise pe trunchiul unui copac şi vroia să mănânce puii unei mierle care îşi avea cuibul într-o mică scorbură a copacului. Curajoasa pasăre se repezea cu ciocul şi ghearele spre fioroasa târâtoare, dar şarpele părea să nu o bage în seamă. După atacul mierlei se oprea puţin, apoi îşi continua încet drumul. Doar o lungime de braţ îl mai despărţea de prada sa. Puii piuiau disperaţi pentru că, din glasul mamei, înţeleseseră că e mare pericol.

Atunci fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţ aprins şi cu dibăcie îl îndreptă spre capul şarpelui. Acesta nu se aşteptase la un astfel de atac. Se retrase. Apoi încercă din nou să înainteze. Dar fetiţa striga din toate puterile, arunca cu pietre, lemne şi tot ce găsea în jur. Şarpele se dădu bătut şi, fâşâind uşor, se îndreptă spre pădure.Mierla nu mai putea de bucurie. Se aşeză lângă puişori şi contina să fluiere încetişor, vrând parcă să-şi liniştească odrasele. După ce acestea au adormit, mierla zbură spre un loc doar de ea ştiut. Se întoarse după un timp ţinând în cioc un spic galben. Acesta semăna cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decât cele ale firelor de iarbă. Se apropie de fetiţă şi îi zise cu glas omenesc:

– Tu mi-ai salvat puişorii, ai fost curajoasă şi bună la suflet, de aceea am să-ţi fac un dar. Ia acest spic, pune boabele în pământ, înmulţeşte-le, şi de acum înainte tu şi neamul tău nu veţi mai suferi de foame.
Fetiţa făcu precum o povăţuise pasărea. Semănă boabele, îngriji plantele răsărite, le lăsă să facă spic, apoi culese boabele şi le semănă din nou.
După câţiva ani colibele erau înconjurate de lanuri unduioase cu boabe dulci. Oamenii au învăţat să facă din aceste boabe făina, iar din făină gustoasa pâine. Seara pe lângă vetre se simţea mirosul de pâine caldă iar oamenii lăudau pământul, care hrănea grâul, ploaia care îl uda, soarle care îl cocea dar şi mintea omului, care reuşise să transforme micuţele boabe în hrana lor de toate zilele.
Publicat: D.Ț.