Proiect
- Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi
supărat.
- E!...
- Ba nu, zău, ţi s-a întâmplat ceva?
-
Mi s-a întâmplat o ticăloşie... Nici nu ştiu cum să-ţi spui... Ştii că prin
fundul curţii mele trece iazul, iazul morilor. Când n-am ce face, dau cu undiţa
la peşte. Am acolo, în stânga scării (c-am făcut o scară pentru scăldat), o
adâncătură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă, ori câte
un pumn de grâu fiert: nadă la peşte... Şi uneori, când e apa merie, mai ales
acum primăvara, se dă bine şi prinz... nu cine ştie ce peşti mari, dar în
sfârşit: cleni, mrene... Am prins de multe ori şi mai măricei - aşa, cât un
cuţit de masă obişnuit - Tu nu eşti pescar; n-ai dat cu undiţa niciodată... E
plăcut... La mine acolo, e frumos de tot: o umbră deasă şi răcoroasă, şi apa
aia care curge lin printre sălcii pletoase... Să vii odată să vezi... Acum, eu
am undiţe sistematice, de se strâng, se fac baston; dar aici în iaz nu le
întrebuinţez, că prea sunt lungi... Iau câte o nuia de alun, îi pun aţă, plumb
şi cârlig, şi gata; iar când plec de acolo, înfăşor aţa pe nuia şi o bag
într-un tufiş de richită. În tufişurile astea şi în sălciile de pe marginea
iazului vin privighetori şi cântă toată noaptea... Foarte de multe ori, când
stau liniştit la pescuit, vin săracele până lângă mine, aproape de tot, să le
prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici şi după râme... Ce
e azi? Joi. Alaltăseară, marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu
nevastă-sa şi am stat cu toţii în pridvor să le ascultăm. Nu cânta una, cântau
zece, cincisprezece 5 răsuna tot zăvoiul... Şi cum era o lună ca ziua şi
mirosea liliacul... am petrecut o seară... să-l întrebi pe el... Mai ales una,
chiar în grădină la mine, într-o salcie pletoasă, cânta... Doamne,
Dumnezeule!... De câte ori începea, făcea într-un fel nour. Încă Victoriţa,
nevasta căpitanului, luase un condei, să însemne cu vorbe toate felurile de
sunete pe care le scotea. Uneori făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau!
chiau! chiau! clings!... iar când isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă
nu-ţi venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă... Şi din crivină îi răspundeau
altele şi altele... Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Şi ne
întrebam cu toţii; dacă o fi adevărat că toate vieţuitoarele de pe pământ se
trag dintr-o tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite de
împrejurările deosebite prin care au trecut - ce fel de împrejurări au fost
alea care au putut sili privighetoarea să ajungă să cânte aşa, iar cârsteiul, bunioară,
să hârâie, ca un ceasornic de buzunar când îl întorci? Mare taină! E! Pe la
douăsprezece ne-au plecat mosafirii, iar nevasta căpitanului, după ce ne-a zis
nouă „bună seara”, a făcut bezele înspre salcia pletoasă, strigând: „La
revedere, puică, pe mâine seară!”
Şi
au venit şi aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea... Se auzeau în
zăvoi, dincolo, peste iaz, o mulţime; aici însă nu... Ne gândeam că poate şi-a
găsit soţia şi s-o fi dus după ea în zăvoi; şi ne sileam s-o recunoaştem de pe
cântec; dar, ori că era prea departe şi nu puteam deosebi toate sunetele, ori
că nu cântă toate la fel; dar lucru hotărât, lipsea un sunet; n-auzeam pe nici
una făcând clings! clings! Ăsta nu-l auzeam, şi să vezi de ce... Azi dimineaţă,
neavând treabă, mă scobor la gârlă. Lăsasem în ajun undiţa acolo într-un
tufiş... O caut: nimic. Zic; să ştii că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai
bine, o văz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: aţa deşirată după băţ şi
încurcată în richită. Mă iau după fir şi ce să văz? Parcă şi acuma mi se sfâşie
inima... Lăsasem râma în cârligul undiţei; şi biata privighetoare, umblând după
demâncare, a înghiţit cârligul!... Sărăcuţa! cât trebuie să se fi zbătut, cât
trebuie să se fi chinuit!
1
Acuma
sta moartă, cu aripioarele întinse, iar pe ochişorii ei, ca două mărgele negre,
năpădiseră furnicile... Pre legea mea! Sunt aşa întâmplări absurde, care-ţi
turbură mintea, îţi zdruncină credinţa... Auzi dumneata moarte: cu cârligul
înfipt în guşuliţa aia care scotea sunetele alea dumnezeieşti! Auzi dumneata,
cum am răsplătit eu păsărica aia nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul
ei! Când mă gândesc, îmi vine nebunie; dar ştii, nebunie!... Ah! ochişorii ăia
negri pe care năpădiseră furnicile!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu