“Nicolae Rusu este un prozator extrem de viu,
cu un stil alert şi captivant.”
Theodor Codreanu
Prozatorul şi eseistul Nicolae Rusu s-a născut la 26
februarie 1948, în s. Risipeni, Făleşti, în familia Emiliei şi a lui Petru
Rusu.
Studiile medii le face
la şcoala din satul natal, cele superioare la Institutul Politehnic din
Chişinău, Facultatea de economie (1966-1970). În perioada 1983-1985 urmează
cursurile Şcolii Superioare de Literatură din cadrul Institutului de Literatură
„Maxim Gorki” din Moscova. Un timp activează în cadrul Biroului de propagare a literaturii
pe lângă Uniunea Scriitorilor din Moldova. Din 1987 până în prezent este
director al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor.
PÂINEA
În această lume şi pe
această planetă a oamenilor, într-un cătun aşezat la poale de munţi, la jumătatea
unui secol şi în miezul unei luni de iarnă, într-o familie numeroasă de
agricultori, iată se mai naşte un copil.
E un băiat la care te
poţi uita, căci cu soarele nu are de gând să se întreacă, iar într-un an creşte
la fel ca şi alţi semeni ai săi. Atunci când copiii, la vârsta potrivită, iau
calea şcolilor, merge şi el cu ei. Îi place, desigur, să se hârjonească, să
admire flori şi să asculte tril de păsări. Mai ales preferă să urmărească
stelele cerului, apoi să se viseze pe tărâmuri fermecate de basm. Dar trec ani şi îl ajunge timpul să susţină examenul de maturitate. Marea majoritate a
acestor oameni, după o tradiţie a neamului, preţuieşte în primul rând măiestria
de a coace pâine.
Tinerii participă la un
concurs pentru cea mai bună, mai frumoasă şi mai gustoasă pâine. Câştigă însă
cununa de slavă pâinea care îşi păstrează un timp cât mai îndelungat
calităţile. Selecţia şi preţuirea e făcută de un competent şi numeros juriu, în
frunte cu un înţelept. Acesta este alb şi uscat de bătrâneţe, incoruptibil şi
neîndurător de exigent, Timpul.
Astfel, începe Băiatul
să se pregătească pentru a-şi susţine
examenul existenţei sale pe faţa
pământului. Dar, abia începe pregătirile, i se arată deodată zâna destinului
său. Ea îl sfătuieşte să plămădească aluatul doar într-un răstimp de treizeci şi nouă de clipociri
de pleoapă. Dar să amestece în el şi gândurile sale cele mai profunde, şi
amintirile sale cele mai luminoase, şi viziunile sale cele mai frumoase.
Băiatul respectă cu sfinţenie sfaturile şi, la timpul potrivit, se prezintă cu
pâinea sa de toate zilele la judecată.
Aici vede pâini
neasemuit de frumoase. Unele au semnele celor mai gingaşe flori de pădure,
altele - îmbătătoare arome ale cerului spălat de ploi primăvăratice. Sunt şi
pâini care reflectă chiar şi chipuri ale mai - marilor lumii - în speranţa de
ale gâştiga indulgenţa. Băiatul cu pâinea sa modestă înţelege, resemnat, că locul său e cel din
urma tuturor.
La drept vorbind aşa şi
se întâmplă. Apoi vine clipa când
bătrânul, temutul şi neîndublectul Timp,
trece cu bagheta sa magică peste puzderia de pâini. Într-o clipită se prefac
mai toate în bulgări de pământ sau coji mucegăite şi uscate ca iasca. Unele
ajung să devină praf şi pulbere, altele - turte de aluat împietrit. Doar pâinea
Băiatului rămâne rumenă şi proaspătă, ca şi cum ar fi scoasă acum din cuptor.
Cum rămăseseră cel mai din urmă, Băiatul se pomeneşte deodată cel dintâi.
Iar când încep să guste
din pâinea lui nenumăraţi bărbaţi şi
femei,bătrâni şi copii, fiecare dintre ei îşi vede aievea mama, privindu-i
dulce într-o negură de vremi. Apoi mai zăresc nişte flori şi nişte gâze într-o
poiană de argint, jucând la o nuntă, şi un şir de plopi fără soţ. Mai simt şi
nişte flori de tei curgând uşor şi lin în pletele unei fete, care e o
preafrumoasă fiică de împărat, precum fecioara-i între sfinţi şi luna-i între
stele. Mai aud şi nişte tânguioase sunete de clopot, seara, pe deal.... Apoi,
ascultă şi nişte profunde învăţături ale unor oameni de alte neamuri. Mai
înţeleg şi tâlcul celor spuse în istoria celor cinci, apoi cu şapte pâini ce au
potolit odată foamea unei nenumărate mulţimi...
Şi cei care se înfruptă
din pâinea Băiatului adună apoi coşuri de firimituri pentru a plămădi cu ele
alte pâini. Şi nu uită să transmită din gură-n gură, secole la rând, numele
celui ce hrăneşte necontenit nu numai neamul românesc, ci întreaga suflare
omenească. E vorba de cel care a fost, este şi va fi de-a pururi Mihai Eminescu.
Fărîmă M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu