Cine a inventat sania și care este istoria acestei invenții?

Iarna, multă zăpadă și fulgi pufoși te ademenesc în adevăratul sens al cuvântului. Desigur, în așa momente, dorința cea mai mare este de a sta mai mult afară, de a savura frumosul anotimp și de a adulmeca aerul curat. Dar, cea mai mare plăcere și satisfacție o primim de la datul cu săniuța pe derdeluș.

Oare, v-ați întrebat vreodată cine a inventat sania, cum a ajuns la noi? Haideți împreună să aflăm cine este inventatorul saniei și de când datează?

După câte știm, sania este un vehicul terestru ce are o suprafață inferioară netedă sau cu un corp așezat pe două sau mai multe tălpi înguste și netede și se deplasează pe o suprafață prin alunecare. Majoritatea saniilor sunt folosite pe suprafețe cu aderență redusă precum zăpada sau gheața. Săniile sunt folosite pentru a transporta pasageri, încărcături sau chiar ambele. Tracțiunea saniei se face cu ajutorul unui ham sau a unei sfori, fie de către om sau cu ajutorul animalelor (câini, cai).

Istoria saniei

Când și unde au fost inventate aceste sanii rămâne, totuși, un mister, dar se crede că poporul din Egiptul Antic a folosit sania în construcție pentru a transporta obiectele grele.

Modele de sănii au fost descoperite în excavările navale “Viking” din Oseberg. Săniile nu numai că erau folositoare iarna, ci puteau fi trase și peste terenuri umede, drumuri noroioase, chiar și pe teren dur cu condiția că cineva să lubrifieze tălpile cu ulei sau să le umezească în permanență cu apă. În perioadele reci apa se transforma în gheață, iar sania aluneca mult mai ușor fără a fi necesar depunerea unui efort major pentru a le trage. Sania a fost foarte valorificată deoarece, spre deosebire de vehiculele cu roți, a fost scutită de taxele de trecere.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, o sanie închisă numita “vozok” asigura transport de mare viteză prin teritoriile acoperite cu zăpadă din Rusia Europeană și Siberia. Aceasta a fost modalitatea de transport preferat de regalități, episcopi și boieri muscoviți. Multe sănii regale (vozok-uri) de importanță istorică sunt conservate în Arsenalul din Kremlin.

Săniile trase de om au fost modalitățile tradiționale de transport în expedițiile de explorare britanice în Arctica și Antartica. Săniile trase de câini au fost folosite de mulți alții precum Roald Amundsen.

Unele sănii au fost create pentru activități de recreere sau pentru activități competiționale. În zonele temperate, în timpul iernii, copiii ies și se joacă cu săniile, chiar si cei mai în vârstă au aceste momente de copilărie. 

Sper că informația dată v-a trezit curiozitate, iar dacă cunoașteți mai multe, vom fi foarte bucuroși să ne împărtășiți și nouă informația pe care o aveți la dispoziție.

D.Ț.

Țăranul și duhul apelor

 Un ţăran își scăpă toporul în rîu; de necaz, se așeză pe mal și plînse amarnic. Duhul apelor îl auzi, i se făcu milă de ţăran și îi aduse din rîu un topor de aur. Îl întrebă:

— Al tău este toporul acesta?

Ţăranul răspunse:

— Nu este al meu.

 Duhul apelor aduse un alt topor, de data asta de argint.

Și iarăși răspunse ţăranul:

— Nici acesta nu este al meu.

Atunci duhul apelor aduse un topor obișnuit. Ţăranul se bucură:

— Acesta-i toporul meu!

Duhul apelor îi dărui toate cele trei topoare, ca răsplată pentru cinstea de care dăduse dovadă.

Acasă, ţăranul arătă prietenilor topoarele primite în dar și le povesti toată întîmplarea.

Unul din ei se gîndi să facă la fel: se duse pe malul rîului, își aruncă într-adins toporul în apă, se așeză pe mal și începu să se căineze.

Duhul apelor veni cu toporul de aur și îl întrebă:

— Al tău este toporul acesta?

Ţăranul strigă bucuros:

— Al meu este, al meu!

Duhul apelor nu-i dădu nici toporul de aur și nici toporul care-i aparţinea, drept pedeapsă că a minţit.

Lev Tolstoi

Publicat: B. Olesea

Cu Eminescu în suflet și în gând

Spărgătorului de nuci şi Regele şoarecilor

(200 ani de la apariţie)

            Atmosfera magică a Crăciunului ne cuprinde pe toţi în această perioadă a anului. Mirosul de brad, glasul colindătorilor şi căldura familiei fac parte din tradiţia Sărbătorilor de iarnă. Tot ce ne lipseşte să intrăm complet în atmosferă este o poveste frumoasă de Crăciun. De aceea vă propun spre lecturare cartea Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor – o poveste care de  200 de ani captivează cititorii mari şi mici.

            Cartea a fost scrisă în anul 1816 de către scriitorul, compozitorul, graficianul, poetul şi criticul literar german Ernst Theodor Amadeus Hoffman (1776-1822), rămânând în tezaurul celor mai bune basme din toate timpurile.

            Ideea scrierii acestei poveşti i-a apărut lui Hoffman datorită relaţiei amicale pe care o avea cu copiii unui prieten. Scriitorul era un oaspete mult aşteptat de această familie, dar mai ales de cei mici: Maria şi Frity. Maria din poveste este chiar fetiţa prietenului său, care, ca şi cea din basm, avea o inimă iubitore şi luptătoare, dar, din păcate, a avut o viaţă scurtă. Fratele ei Frity – viteazul comandant al soldaţilor din poveste – a devenit un arhitect, apoi chiar a preluat funcţia de preşedinte al Academiei de Arte din Berlin. O legendă spune că la 31 de ani scriitorul s-a îndrăgostit de o fată de 15 ani şi  suferinţa lui a descris-o în acest basm.

            Se pare însă că autorul a fost inspirat şi de o legendă răspândită în Munţii Metaliferi, care ne dezvăluie următoarele: în urmă cu foarte mulţi ani, trăia un fermier care era foarte bogat, dar şi foarte singur. Bogăţia i-a împietrit inima, care a devenit tare ca piatra sau ca nucile pe care el le mânca în fiecare an numai de Crăciun, din cauza marii sale zgârcenii. Pentru că era prea greu să spargă coaja nucilor, el a promis o recompensă celui care va reuşi să găsească o cale de a le sparge fără prea mult efort. Mulţi au venit să-l vadă şi i-au oferit diverse soluţii, chiar şi un fierăstrău. Un tâmplar din sat a lucrat timp de trei zile şi a cioplit din lemn un om mic, pe care l-a îmbrăcat într-un costum multicolor, aşa cum purtau în timpul sărbătorilor minerii din Munţii Metaliferi. El avea o gură mare şi maxilare puternice cu care spărgea coaja tare a nucilor. Fermierul bogat a fost entuziasmat şi legenda spune că în acel moment inima împietrită a lui a început să se inmoaie ca ceara unei lumânări de Crăciun. Bucuros, fermierul bogat a oferit sătenilor toate nucile sale şi în onoarea lui a fost dată o petrecere de Crăciun. Tâmplarul a primit în dar un atelier, iar fermierul bogat, graţie spărgătorului de nuci, a devenit cel mai bun prieten al tuturor copiilor.

            Scriitorul plăsmuieşte o poveste între realitate şi ficţiune, o lume pe care o foloseşte pentru a descrie magia, feeria, fascinaţia dar, totodată, groaza şi spaima. Scriind această poveste, autorul singur era speriat de gândurile care plăsmuiau în mintea sa. Se spune că era noapte când scria şi a fost atât de îngrozit de cele povestite, încât a chemat soţia să-i stea alături în timp ce el crea.

            Lecturarea acestei cărţi o să vă facă să vedeţi nu numai cu ochii, dar şi cu sufletul, deoarece ea vă poate ţine încorporaţi pe tărâmurile magiei, trăind împreună cu personajele şi fiind martori ai fantasticului, prin explorarea inedită a imaginaţiei şi prin redarea „evaziunii din cotidian”. Paginile acestui basm captivează şi ne îndreaptă spre frumosul tărâm de basm numit Joclandia – Tărâmul Jucăriilor şi spre Pădurea Crăciunului.

            Chiar de la apariţie, cartea s-a bucurat de un mare succes. A fost tdadusă în toate limbile europene şi transpusă de-a lungul timpului în film artistic, piese de teatru, balet pe gheaţă, desene animate, etc. Câţiva ani mai târziu (1844) scriitorul francez Alexandre Dumas (tatăl) a adaptat povestea, la care Piotr Ceaikovski a creat, în 1892, o capodoperă, unde dansul şi simfonia se întregesc într-un mod fericit. Aşa s-a născut cel mai frumos balet din lume şi una din cele mai cunoscute poveşti de Crăciun, adaptată în diferite versiuni. Şi Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău, deja de mai mulţi ani, are în repertoriul său minunatul spectacol Spăprgătorul de Nuci.

            Spărgătorul de nuci     a fost o sursă de inspiraţie pentru familia Loschner din Neuhausen, care în anul 1994 a înfiinţat Muzeul Spărgătorului de Nuci, situat în localitatea Neuhausen din regiunea Erzgebirge, Munţii Metaliferi din Germania.

            Vă las în suspans şi de aceea finalul cărţii Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor nu-l dezvălui, dar vă pot spune că este ceva special, minunat şi rămâne în aceeaşi notă de alternanţă vis-realitate cum este de fapt şi întreaga poveste. Cu siguranţă, la final, aflând deznodământul, această carte va deveni una dintre preferatele voastre. În speranţa că v-am provocat, vă urez lectură plăcută.

Larisa Arseni. 

Coloboratoare la Centrul Academic Internaţional Eminescu

Maestru în artă.