Iepuraşul
Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are
de gând să-şi facă focul în sobă.
- Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot
un vreasc din şopron!
Treaba
e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are
voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul!
Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau
o vărguţă?
Blănuţă
a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva
lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă
din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai
apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o
grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are
propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe
capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n
primăvară precis că le taie pe toate.
La
început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă
câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu
blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat - ţuşti sub plapumă.
-
Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă
tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic!
Dâr-dâr-dâr,
îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi
Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă
urechile - aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii,
însă nici gerul nu e prost - imediat îl şi pişcă.
-
Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun...
Şi
uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă
abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă
pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească
lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e
îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş - ţuşti
înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare.
Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu
fularul şi iese afară.
-
Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu
adevărat!
Fericit,
Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul
atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh.
-
Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te
îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha!
Dispoziţia
îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei
ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc
Dungă - nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului
vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre
copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii.
-
Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne... Dar o voi trece,
îşi zice el şi continuă jocul cu frigul.
-
Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o
babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un
târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată
cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun.
-
Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute
ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl
mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici
o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede
îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri - balaurul Frig şi
nesuferitul balaur Răceală.
-
De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă
nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva
pastiluţe şi - adio Răceală!
