În căutarea aventurilor...

Haideţi să citim poveşti, să creştem împreună cu ele. Pentru a înţelege sensul copilăriei vă invit să citiţi cartea "Pippi Şoseţica" de Astrid Lindgren, care am primit-o recent la Centrul Academic Internaţional Eminescu.

Poveştile despre Pippi Şoseţica sunt, poate, cele mai cunoscute şi cele mai iubite poveşti scrise de Astrid Lindgren, care şi-a început cariera de scriitoare în 1944. În acelaşi an a câştigat un concurs de cărţi pentru copii. A publicat peste patruzeci de romane pentru toate vârstele şi a câştigat numeroase premii, inclusiv prestigioasele premii Hans Christian Andersen şi Premiul Internaţional pentru Carte. Aceasta este prima dintre cărţile, deja celebre în întreaga lume, al căror personaj principal este Pippi Şoseţica, o fetiţă pe care copii au toate motivele să o invidieze. De ce? Pentru că Pippi nu a fost niciodată la şcoală, pentru că locuieşte singură-singurică, are un cal şi o maimuţică şi pentru că nu face decât ceea ce-i place. Alături de bunii ei prieteni, Tommy şi Annika, ea va trece prin aventuri încântătoare. 

Vă plac aventurile? Dacă da, atunci această carte e cea mai potrivită...
D.V.

"Isprăvile lui Guguţă" în vizorul elevilor de la L.T. "D. Cantemir"

La începutul anotimpului de iarnă, avem tendinţa de a ne aminti de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei de bunici. Însă profesoara de l. română Veronica Roşcovanu, de nenumărate ori preferă să organizeze ore de lectură pe marginea cărţii lecturate în încinta Centrului Academic Eminescu. Astfel copiilor povestea li s-a părut mult mai interesantă întrucât fac parte de la Liceul Teoretic "D. Cantemir", liceu bilingv. Elevii din cl. V-a C au avut această bucurie să vină în vizită pentru a face cunoştinţă cu nenumăratele şi valoroasele colecţii de carte, colecţii de documente, serviciile oferite. În urma căruia au devenit posesorii cardului BM "B.P. Hasdeu".

Iar cel mai important pentru ei a fost că au meditat asupra operelor citite de S. Vangheli, care anul acesta 2012 sărbătoreşte 80 de ani. Cartea care a lăsat amprente în memoria copiilor a fost "Isprăvile lui Guguţă". În urma acestei cărţi aici la centru au realizat în frunte cu profesoara un concurs, în care au fost mai multe runde. În aceste runde copii au fost nevoiţi să recunoască eroii în diferite situaţii, ipostaze, şi după care mai trebuiau să şi găsească fragmentul în carte. Au înscenat fragmente, au avut un joc de cuvinte, după care şi-au expus cu părerile despre perepeţiile lui Guguţă. 

A fost foarte interesant, copii au dat dovadă de curaj, isteţime şi de dorinţa de a vorbi corect în limba română.

D.V.

Copilăria şi imaginea ei în literatură

Ce este copilăria? Desigur că o să spunem copilăria  este vârsta fericirii umane, când totul este permis, totul pare un vis frumos cu multe bucurii, curcubeu.

Astăzi, mi-am propus să vă vorbesc despre Grigore Vieru, unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai copiilor. Povestirile lui Grigore Vieru emană jovialitate, lumină, vitalitate palierele cărora se înscriu pe acordurile oricărui suflet de copil. Prin Grigore Vieru credem în miracole.

Iată că astăzi o să faceţi cunoştinţă cu povestea "Pâine cu rouă", o poveste cu tâlc pentru cei mici. Lectură plăcută!...

Pâine cu rouă

Doru mânca tare prost şi alegea mâncarea. Mama îi punea dinainte toate bunătăţile lumii.

- Pâinică cu unt vrei?

- Nuuu!

- Cu icre?

- Vreauu!

Doru muşcă o gură din pâinea cu icre şi o lasă. Gustă felia cu miere, o miroase pe cea cu magiun.

- Nu vreau! Nu-i bunăăă!

Tatăl s-a uitat lung la băiat şi a spus:

- Apoi cea mai bună e pâinea cu rouă. Numai că de unde s-o luăm noi acum?

- Vreau pâine cu rouă... Dă-mi pâine cu rouă, scânci Doru.

Doru într-adevăr nu mâncase pâine cu rouă şi nici nu auzise de ea.

- Cea mai bună e roua de vie, spuse tatăl. Mergi mâine cu mine la vie şi mâncăm...

Apoi adăugă:

- Cea mai gustoasă e roua dimineţii. Ea se mănâncă cu pâine. Aşa că trebuie să ne sculăm mai dimineaţă.

Doru nu avea răbdare să guste pâinea cu rouă. A doua zi s-au dus dis-de-dimineaţă cu tatăl la vie.

- Cea mai gustoasă e roua rumenită de soare - a spus tatăl. Până ce se rumeneşte ea, noi hai să lucrăm puţin.

Şi tatăl puse pâinea şi untul, şi brânza, şi ceapa sub butuc, apoi se apucară de lucru. Ridicau viţele de la pământ, încărcate cu struguri, le prindeau cu grijă de sârmă - ca să nu putrezească poama.

Când ajunse la capătul rândului, Doru se uită la soare şi spuse:

- Mie mi-e foame.

Tatăl zâmbi:

- Bravo! Iată şi roua s-a făcut bună: rumenă-rumeoară s-o pui pe felioară!

Pâinea, tăiată felioare de acasă, era gata presurată cu rouă. Tatăl o lăsase descoperită şi roua se scuturase din frunze peste ea. Doru luă marginea, pentru că marginea avea cele mai multe mărgeluşe de rouă pe ea, o duse cu grijă la buze - să nu se împrăştie roua.

Fruntea lui rumenită de soare, bombată parcă coaja de pâine, strălucea şi ea în stropi de sudoare. Câţiva picuri se cotiliseră de pe frunte în jos pe obraz, apoi pe coaja de pâine.
Doru muşcă din ea cu poftă. Pâinea avea nu ştiu de ce gust sărăţel, dar era bună. Doru mâncă toată felia şi mai ceru una.
Era tare gustoasă pâinea cu rouă!

Dacă ţi-am trezit curiozitatea, dacă ţi-a plăcut această povestioară, Te invităm la Centrul Academic Eminescu să frunzăreşti toată cărţulia. E foarte frumoasă, viu colorată, imagini atrăgătoare şi povestiri cu tâlc...

Diana Vasilos

Povestea Păcală de Ion Creangă

     Cine este Păcală? Păcală este un personaj isteţ, un personaj care la sigur dragi copii o să aveţi ce învăţa. De ce şi ce? citiţi povestea...  

   Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

        - De unde eşti, măi creştine?

        - Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

        - Din care sat de la voi?

        - Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

        - Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

        - Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

        - Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

        - Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

        Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.

        - Dar cum te cheamă pe tine?

        - Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

        Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

        - Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

        - Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.

        Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

        - Dar ce bucate se fac acolo la voi?

        - Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.

        - Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

        - D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

        - Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

        - Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.

        - Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

        - Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

        - Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

        - De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

        - Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

        - Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

        - Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

        - Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.

        - Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

        - Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

        Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

        - Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

        - U! hu! este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

        - Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

        - Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

        - Bre! proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

        - Dar cum? zise Păcală.

        - Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

        - I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

        - Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

        - Ei, cum?

        - Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

        - Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

        - Mă! da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

        - Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

        - Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

        - Avem.

        - Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

        Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.