La poarta unei
mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:
- Doresc să vorbesc
cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de
bună ziua.
Călugării îl
măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la
maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii
îl întrebă:
- Cu ce te pot
ajuta?
- Vreau să-ți fiu
discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.
Maestrul îl ascultă
și după ce termină îi spuse:
- Fiule, tăcerea
îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți
cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?
- Da!
- În curtea
interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau
să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită
spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
- Glumeşti? Nici
zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase
deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se
așeză dezamăgit pe scările templului..
“Niciodată nu voi
putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.
Oftând, cu capul
plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare
cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în
faţa piciorului său… căra după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în
fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică
ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a
latul, continuându-și drumul.
“Ar fi putut să-mi
ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu
îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se
adânci și mai mult în tristețe.
Treceau zilele și
pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în
fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul
furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult
mărimea trupului ei firav.
Într-o zi, maestrul
îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:
- S-a întâmplat
ceva, dragul meu?
- Maestre, și furnica
este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!
- Mă bucur să te
aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca
să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând
cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la
puterea ei.
“Voi reuși… voi
reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp
își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în faţa
pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se
interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar
zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate
acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:
- Ai învățat?
- Da, maestre, am
aflat multe observând. În primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie
oricine, chiar și o furnică,
dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. În
al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în
el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine. În al treilea
rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine;
concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai
fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea
decât mine…În al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci
după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n
al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea
ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu
aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
- Daca vei reuși să
fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții:
nu există obstacol
pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în
Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.
Bine ai venit
printre discipolii mei!
Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un
zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, inchizându-l într-o
temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai
curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndraznea să-l înfrunte pe
zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotarât să plece să salveze
soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor
ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a
durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului
şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost
doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se
ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii
s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din
răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori
albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a
flăcăului se scurse în zăpada imaculată.
De atunci, tinerii
împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe
care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot
ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul
simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a
primăverii.
Mărţişorul, o frumoasă tradiţie continuată de secole pe meleagurile
ţării noastre, este celebrată în prima zi a lunii martie, considerată prima
lună de primăvară. Minunata tradiţie a Mărţişorului se păstrează şi în alte ţări:
Bulgaria, Albania şi Macedonia.
Originile acestei tradiţii sunt incerte, dar primele dovezi arheologice,
care atestă existenţa Mărţişorului, datează chiar de pe vremea strămoşilor
noştri daci, înaintea romanizării ţinuturilor strămoşeşti.
Semnificaţia şnurului împletit din două
culori
Mărţişorul a fost conceput ca o amuletă legată cu un şnur împletit din
două fire-unul alb (simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească
şi împlinirea) şi unul roşu (ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne
ale vieţii : prietenia, fidelitatea şi onoarea).
În tradiţia populară, cele două culori (alb şi roşu) din care se
împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorul-talisman reprezintă şi cele două
anotimpuri de bază (iarna şi vara), în timp ce primăvara şi toamna sunt
considerate doar anotimpuri de trecere.
Semnificaţiile Mărţişorului în trecut
În trecut, în mediul rural, şnurul mărţişorului era împletit din lână,
de mamele care aveau copiii mici. De şnur, ele înnodau o monedă de argint sau
de aur, pe care o legau de mâna copilului. Ritualul era respectat în fiecare
primăvară, pentru că fiecare mamă era convinsă că această amuletă îl apără pe
odorul ei de boli şi de necazuri, că va fi sănătos, precum argintul sau aurul,
şi roşu la faţă ca şnurul amuletei.
Totodată, în unele zone, Mărţişorul era purtat la gât de fete pentru a
nu fi arse de soare în timpul arşiţei, iar purtătoarea acestui talisman repeta
periodic zicala: „Cine poartă Mărţişoare/ Nu va fi pălit de soare".
Mărţişorul era purtat la reverul hainei sau la gât cu demnitate, chiar
de persoanele care deţineau o funcţie în comunitatea locală; obiceiul era
respectat cu sfinţenie de autorităţile locale, pentru că tradiţia spunea că, în
acest fel, liderii locali atrăgeau norocul şi belşugul zona geografică
respectivă. Mai mult, se credea că Mărţişorul purtat de lideri alunga seceta şi
calamităţile naturale.
Fetele purtau (şi mai poartă) Mărţişorul până la sfârşitul lunii martie
sau până la întoarcerea păsărilor călătoare. Atunci, ele agăţau amuleta într-un
pom fructifer, pentru ca acesta să aducă în familia tinerei care l-a purtat o
recoltă bogată, iar fata care l-a dăruit pomului să fie sănătoasă şi să aibă
spor în tot ce întreprinde. Cu banul de argint, desprins de pe şnur, fetele cumpărau
caş, pâine şi vin roşu - alimente benefice pentru sănătate. Fetele erau
convinse că vor avea faţa curată precum caşul, rumenă ca pâinea, iar bujorii în
obrăjori vor fi asemenea vinului, leac de viaţă lungă.
Poartă Mărţişorul! Te vei împrieteni cu Soarele
Tradiţia seculară spune că Mărţişorul de argint, asemenea celui
ancestral, este un odor sfânt şi trebuie respectat ca atare: el aduce norocul
şi sănătatea, alungă paguba şi duşmănia. Tot tradiţia spune că persoana care
poartă Mărţişorul se împrieteneşte cu Soarele, protectorul sănătăţii, iar cel
care-l dăruieşte, oferă persoanei dragi o fărâmă de Soare.
Mărţişorul atrage sporul şi sănătatea
Mărţişorul este un mesager al bucuriei, al dragostei de viaţă, un simbol
norocos prin care noi, oamenii, îmbrăţişăm renaşterea naturii odată cu venirea
primăverii.
În unele zone geografice, Mărţişor este denumirea populară a lunii
martie. În vechime, atunci se deschidea anul agrar. De-a lungul timpului,
Mărţişorul era purtat în orice comunitate, pentru a atrage sporul, sănătatea şi
buna înţelegere între membrii acelei comunităţi.
Semnificaţia Mărţişorului rămâne asociată cu bucuria venirii primăverii, cu
sentimentul de preţuire şi de prietenie sinceră al celui care-l dăruieşte unei
persoane pe care o iubeşti.
De-a lungul veacurilor, Mărţişorul rămâne un simbol al iubirii pentru cele mai
dragi persoane din viaţa noastră, dar şi al bucuriei pentru întâlnirea cu
anotimpul îndrăgit- primăvara.
Cât timp purtăm Mărţişorul ?
Astăzi, tradiţia îndeamnă ca fiecare femeie să poarte
Mărţişorul primit la 1 Martie timp de câteva zile. În trecut, doamnele şi
domnişoarele purtau timp de 12 zile o monedă de argint sau de aur legată la
gât. În a 13-a zi, moneda respectivă se agăţa într-un par, până când cel care
l-a purtat vedea înflorit primul pom. De multe ori, doamnele şi domnişoarele
agăţau Mărţişorul de un trandafir, iar cu moneda respectivă îşi cumpărau o
bucată de brânză, pentru a avea o faţă frumoasă tot anul.
În vremuri îndepărtate, mărţişoarele se purtau la mână sau la gât. Ele
erau atârnate de un şnur alcătuit din două fire răsucite : unul de culoare
roşie şi celălalt de culoare albă. Astăzi, mărţişoarele se poartă o perioadă de
timp la încheietura mâinii sau se prind în piept, iar persoana care-l poartă
crede că toate dorinţele i se vor împlini.
Potrivit unei vechi tradiţii, Mărţişorul se poartă până când înfloresc
trandafirii sau vişinii. Atunci, şnurul se agaţă de petalele unui trandafir sau
pe ramura unui vişin. În alte regiuni, Mărţişorul se poartă atât cât durează
zilele Babelor (1-9 martie) sau până la Florii; atunci Mărţişorul se scoate şi
se agaţă de crengile unui pom roditor. Există credinţa că atunci când pomul are
rod bogat, cel care a purtat Mărţişorul va avea mult noroc.
F.M
.jpg)