Doar ţie - Femeie

Suntem în ajun de 8 martie, o sărbătoare care spune multe, care dă speranţe... E ziua Femeii...

Cu această ocazie noi, bibliotecarele de la Centrul Academic Internaţional Eminescu felicităm toate doamenele, domnişoarele, urându-vă multă sănătate, multă fericire, iubire, înţelegere, dragoste, căldură sufletească, armonie, soare în suflet şi gând, împlinire pe plan profesional şi personal – Felicitări.

Nu puteam să vă las doar cu aceste rânduri, iată mai jos faceţi cunoştinţă cu procesul de creare  a acestei fiinţe – FEMEIA.

D.V.

... Şi când Dumnezeu a hotărât să creeze femeia, s-a gândit timp de 6 zile şi 6 nopţi: cum să arate această creatură cu chip de om şi de înger. Dorea ca noua lui creaţie să întruchipeze totul ce crease până atunci.

Şi hotărî să dea Femeii câte puţin din toate: Aşa s-a întâmplat că Domnul i-a oferit o parte din rodnicia Pământului pentru ca să continuie viţa omenească, de la Vântul care nu se mai linişteşte – hărnicia, de la Cer a luat curăţenia trupească. Soarele i-a oferit ceva din căldura sa pentru a o oferi copiilor şi celor apropiaţi, de la Lună – i-a revenit misterul naturii femeieşti, iar de la Stele Domnul i-a dat licărul veşnic din ochii lor, Ziua – lumina ce-o emană de fiecare dată când o vedem, Noaptea –nostalgia. De la floare cel de Sus i-a dat gingăşia, frumuseţea şi parfumul ce ne scoate din minţi. De la mine, adaugă Creatorul, îi voi da Dragostea, Fie voia mea!

Când noua creaţie fu gata, Dumnezeu a rostit satisfăcut: este cea mai de preţ operă pe care am creat-o.

– Iar bărbatul? – a întrebat sf. Petru, entuziasmat de ceea ce zămislise Stăpânul său.

– Bărbatul va sta alături şi va veghea această fiinţă divină, o va proteja de rău pe ea

şi virtuţile ei şi va face tot ce e în puterile lui ca să se simtă fericită, pentru că Fericirea, Petre, nu e de Dumnezeu, e ceva pur omenesc, ea nu se dă şi nu se ia, ci se simte. Aşa să fie în vecii vecilor.

Doar Domnul putea să decidă că Ziua creaţiei sale să fie marcată anume la începutul reînvierii naturii şi anume pe 8 martie. Până şi cifra 8 e foarmată din 2 inele, simbol al unităţii şi unirii dintre Femeie şi bărbat, care de la crearea lumii încoace simbolizează începutul, dar şi continuarea unei noi viţe omeneşti.

Inul şi Cămaşa de Ion Creangă

Inul: — Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată?

 — Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii.

 — Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci, răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în pozderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periet şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă.

 Tortul l-au depănat pe râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fert cu leşie, să se înălbească, apoi te-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergele pintre pături, ca să nu se hrentuiască urzala; şi fuscei pintre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe "gura pânzei". Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu sucala; apoi, punând ţăvile în suveică, au început a ţese, adecă a trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum,

 — Mică burueană, nu ştiu de unde-ai mai scos atâtea despre mine. Ei, dragă, poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel de fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.

 — Bre! multe mai auzi!

 — Mai aşteaptă, că n-am sfârşit încă. Din cămeşă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie.

 — Mare minune mi-ai spus, dragă burueană, zise cămeşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie.

 — Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de-acum înainte? Mătasa, frunză de dud întrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a.

 Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta:

Puseiu pânza, când da frunza,

Ş-o gătiiu în Sân-Văsii

Şi-mi păru că mă grăbiiu...

Şi de lungă-i ca o pungă

Şi de lată... toată-i spartă!

Pe sulul de dinapoi,

O sută de lătunoi,

Pe sulul de dinainte,

Cioprea le mai ţine minte.

Pintre iţe şi-ntre spată

Paşte-o iapă deşălată;

Pintre iţe şi fuscei

Paşte-o scroafă cu purcei.

Păcală de Ion Creangă

E timpul când suntem în căutarea unei povestiri bune. Primăvara, e anotimpul care insuflă dorinţa de a citi, mai ales la copii, de a citi ceva bun şi în acelaşi rând interesant, captivant.

Astăzi am decis să vă propun spre lecturare o poveste didactică „Păcală” de Ion Creangă. 

Lectură plăcută!!!

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?

— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.

— Din care sat de la voi?

— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?

— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?

— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.

— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.

— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.

— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

— Dar cum? zise Pâcală.

— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

— Ei, cum?

— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

— Avem.

— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

 Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Mărţişorul

1 martie, prima zi de primăvară, prima zi în care soarele e mai blând cu noi, e dezmorţit de ger. Nici nu- mi vine să cred ca iarna totuşi a plecat, că ghioceii au început să înflorească. Cel mai frumos anotimp - primăvară, anotimpul în care reînvie natura, speranţa, încrederea...

Iată cu acest prilej am hotărât să vă spun o legendă din creaţia populară, sper să vă placă:

Demult, prea demult, când soarele cu mândru chip de tânăr cobora la horă-n sat, la vreo sărbătoare mare printre fete şi flăcăi, l-a pândit un zmeu prădalnic şi, răpindu-l dintre oameni, l-a închis în grea temniţă, zăbrelită, ferecată. Lumea toată se-ntristase; păsări în pădurea mută, îşi uitaseră ciripitul; murmurul izvoarelor, cântecul fecioarelor, râsetul copiilor se topiră în jale mare. Nimeni nu îndrăznea să înfrunte zmeul groaznic şi înrăit.

Şi răbdarea margini are. S-a aflat printre  tineri un voinic şi a pornit să salveze soarele pentru lume şi pământ din temniţa zmeului, răului, hainului. Şi l-au petrecut săracii pământeni îndureraţi: taţii, mamele, surorile, prieteni şi fraţii şi i-au dat puterea lor, să-l ajute în drumul greu. A mers vara, toamna întreagă, iarna aspră a tot mers, până ce găsi castelul groaznicului zmeu.

Porni luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte, între ei. Se izbeau cu necruţare, împrăştiind sudori şi sânge prin zăpada cristalină. Tare era zmeul, tare se ţinea şi voinicul. Pline de răni le era piepturile, braţele şi umerii. Pân la urmă, tot voinicul mai voinic se dovedi, şi hainul zmeu în moarte se topi, se prăbuşi. Sfărâmând pereţii negri ai temniţei ferecate, îl liberă pe mândrul soare şi-l săltă în cer curat. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat... şi el n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele din răni în picuri i s-a scurs cald în zăpadă. Şi, topindu-se zăpada, albe flori în loc răsăreau, se trezeau din amorţire. Gingăşia-şi clătinară în petale ghioceii, vestitorii primăverii. Cel mai de pe urmă picur de putere şi de sânge din al tânărului braţ s-a prelins în luna martie, în cea dintâi zi.

Şi-a închis ochii şi suflarea tânărul. Dar de atunci fetele, în amintirea faptei lui de voinicie, împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi altul roşu – mărţişori de primăvară – şi îi dăruiesc flăcăilor pe care-i îndrăgesc. Acel roşu înseamnă dragoste pentru tot ce e frumos, e culoarea sângelui voinicului neînfricat, care s-a luptat cu zmeul, soarele ni l-a salvat. Acel alb simbolizează fericirea, sănătatea, curăţenia de ghiocel gingaş şi fraged – prima floare-n primăvară...

(Supliment A mic)