Anunț

Acum ne găsiți pe adresa: https://orapovesteicaie.wordpress.com/

Programul de lectură „Chişinăul citeşte” 2017

Ianoş Ţurcanu în dialog cu cititorii cărții „Dansul florilor”

        

    În cadrul Programului de lectură „Chişinăul citeşte”, inaugurat de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, ajuns la a XIV-a ediţie, Centrul Academic Internaţional Eminescu a programat mai multe întâlniri cu poeţii şi scriitorii incluşi în program. Astăzi, ne-am întâlnit cu scriitorul, eseistul, textierul şi autorul de aforisme Ianoş Ţurcanu, pentru a discuta pe marginea cărţii  „Dansul Florilor”. Interlocutorii au fost elevii clasei a II-a de la Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu”, împreună cu neobosita lor învăţătoare Natalia Bernaz, copii frumoşi, minunaţi şi îndrăgostiţi de poezie. Adevăraţi actori, cu multe emoţii şi expresivitate au recitat mai multe poezii din creaţia poetului: „Orice limbă e frumoasă”, „S-a înecat o broască-n lac”, „Ce ascund cuvintele”, „Meseriile”, „Coca-Cola pentru Nola”, „Prutul”, „Autograf”, „Două mâţe şi-un motan”, „O girafă supărată”, „Un şoricel deştept”, „Elefantul”. Ianoş Ţurcanu le-a citit şi recitat mai multe poezii: „Cartea”, „Şoricelul educat”, „Dansul florilor”, iar poezia „Fapte bune să aduni” a recitat-o împreună cu elevii. Copiii au fost curioşi să afle mai multe despre autor: Când a scris prima carte?, Dacă făcea şotii în copilărie? Cum îl pedepseau părinţii?, De ce n-a vrut să mai fie doctor?, A fi scriitor este o profesie grea? Cât de greu e să scrii poezii pentru copii?, etc... Domnul Ianoş Ţurcanu le-a răspuns cu mult drag, i-a lăudat pentru ingeniozitate, pentru că au recitat frumos, le-a explicat de ce este bine să citeşti, etc.. A fost o întâlnire pe potriva aşteptărilor, interesantă şi emoţionantă.

Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la

 Centrul Academic Internaţional Eminescu.

Un schimb bun

Trăiau odată într-un sat bogătașul Fan și sărmanul Dun. Lui Fan îi plăcea să aibă din fiecare lucru un câștig; el era foarte viclean și deseori îi păcălea pe consătenii lui.

Sărmanul Dun era un om cinstit și muncitor. Căra cu asinul său poveri și era socotit un cărăuș iscusit. De aceea oamenii îl porecliseră Istețul Dun.

Odată, pe la sfârșitul toamnei își înhămă măgărița și plecă la oraș. Se întoarse curând cu un câștig frumos.

Cum auzi Fan de câștigul lui Dun, începu să se frământe până când se hotărî: Această afacere e bună, am să mă ocup și eu de cărăușie.

Scoase din grajd măgărița sa mare și neagră, o înhămă, și dă-i să se apuce de treabă. Pare-se că Fan mai crescuse măgari, dar niciodată nu pusese mâna pe un bici și nu știa să mâne o măgăriță. Cum să fie căruțaș?

Vicleanul Fan își făcu repede socoteala; fugi la Dun cel isteț și zâmbind strâmb îi spuse;

- Frate Dun, aș face și eu cărăușie, dar nu știu cum să mă descurc. Ți s-a dus vestea că ești un cărăuș isteț, ia-mă cu tine și învață-mă meșteșugul tău. Bunul Dun nu se gândea niciodată la câștig și nu știa să fie viclean. De aceea fără multe vorbe a fost de acord.

Din ziua aceea mergea împreună cu Fan, care lăsa toată treaba pe umerii lui Dun înhămă și deshăma măgărița, o hrănea, o curăța. Iar Fan stătea în cărucior și râdea, iar cu ochii lui mici ca de șobolan îl străpungea pe Dun cel isteț.

În curând veni vremea ca cele două măgărițe să fete.

Odată, când aduceau din oraș o încărcătură și erau morți de oboseală, lui Dun i se făcu milă de animale și-l îndemnă pe Fan să se oprească la un han și să doarmă acolo. Fan era și el frânt de oboseală, așa că se învoiră imediat.

Dun cel isteț deshămă mârțoagele și le dădu de mâncare, iar vicleanul Fan în acest timp bău și mâncă plăcinte.

După ce mâncă și Dun, se culcară - bogătașul Fan pe patul moale, iar sărmanul Dun jos, pe podea.

Noaptea, Dun s-a sculat și s-a dus să mai dea măgărițelor fân. Când a aprins felinarul a rămas mut de uimire - lângă măgărițe erau doi măgăruși. Dun îngriji puii, schimbă fânul și se duse din nou la culcare.

Fan nu dormea și primi nemulțumit veștile. Îndată ce Dun adormi, el se sculă repede, aprinse felinarul și ieși în vârful picioarelor din cameră.

În grajd se uită cu atenție la măgăruși. Tot privindu-i, i se păru că măgărușul lui Dun este mai mare. Probabil că măgărița lui Dun i-a născut un măgăruș. Ce bine! De mult voiam să am unul! s-a gândit Fan.

L-a pus pe măgărușul lui Dun lângă măgărița sa neagră, iar lângă măgărița cenușie a săracului a pus măgărușul său. Apoi, râzând satisfăcut, a stins felinarul și s-a întors tiptil în cameră.

Dis-de-dimineață Dun fu trezit de Fan, care îi spuse:

- Am visat azi noapte că măgărițele noastre au fătat; a mea, un măgăruș mai mare, iar a ta, unul mai mic.

- Așa-i, așa-i, îi răspunse Dun, numai că eu n-am observat al cui e mai mare; după părerea mea sânt la fel.

Vicleanul Fan a râs în sinea lui.

După-masă s-au dus amândoi în grajd. Toți cei din han s-au dus să vadă măgărușii.

Fan, cum a intrat, a și strigat:

- Cel din margine e al meu! Cel din margine e al meu!

Toți au început să-i laude măgărușul.

- Ce mare e, va putea duce poveri grele.

A venit și stăpânul hanului, care era un mare cunoscător la măgari.

- Da, va fi o măgăriță puternică, iar apoi, întorcându-se spre puiul lui Dun:

- O, acesta este un măgăruș, nu vă uitați că e mic, măgărușul întotdeauna e mai mic la început, în schimb va crește mai târziu.

Când auzi Fan, sări în sus de supărare și începu să strige:

- Ba e al meu! Ba e al meu!

Toți începură să râdă și oricât a căutat apoi să-i convingă cum că măgărușul e al lui, nimeni nu l-a crezut.

Așa a pierdut Fan din cauza lăcomiei sale.

Sperăm că această mică poveste, nu numai că a trezit curiozitate, dar, și a adus unele învățăminte.

Cules computerizat: Diana Ț.

Avem pagină facebook...

Publicat:  Diana Ț.

Poezia - o lume fermecată

Publicat: Diana Ț.

Sărbătorește Ziua Internațională a Francofoniei împreună cu CAIE

Publicat: Diana Ț.

Viorele - frumoasa legendă

Haideți să citim, să descoperim frumoasa lume a legendelor și tot ce ține de ea. Frumusețea ei, o putem descoperi împreună, chiar acum. Sperăm să vă trezim curiozitatea și de ce nu?, poate aveți și ceva să adăugați la ceea ce vă vom spune. Așteptăm răspunsurile în comentarii...

Legenda spune că prințesa Viorica era cea mai tânără dintre fiicele împăratului și împărătesei regatului florilor. Datorită frumuseții nemaivăzute a prințesei, aceasta a fost ursită de cea de-a douasprezecea ursitoare ca în primăvara vârstei de 12 ani să fie răpită de Zâna Florilor.

Cu toate încercările părinților ei de a o păzi, Viorica este răpită la vârsta de 12 ani, primăvara, și este prefăcută într-o floare albastră, albastrul fiind simbolul melancoliei. Această floare este așezată între celelalte flori din grădina Zânei Florilor și este numită 

Viorica, nume care este cunoscut popular și ca Viorea.

De atunci, Viorica este o floare care înflorește primăvara și care se distinge de celelalte prin culoarea albastră, sugestie clară a melancoliei, dar și a încrederii în viitor. De asemenea, perenitatea florii este o sugestie a vieții scurte a prințesei Viorica. Așa cum prințesa a trăit doar 12 ani, se pare că o viorea rezistă de obicei doar 12 săptămâni până când se ofilește.

Limbajul Viorelei

Viorica sau Vioreaua este o floare gingașă și dăruirea unei Viorele cadou simbolizează sinceritate și încredere. Femeia care iubește Viorelele este sinceră în sentimente și deosebit de directă în manifestarea acestora. De asemenea, bărbatul care face cadou unei femei o Viorea nutrește pentru aceasta sentimente puternice și dorește o relatie de durată.

Numele Viorica

Numele de Viorica sugerează o persoana cu o mare încredere în sine și în forțele proprii și deosebit de directă în relațiile cu cei din jur. O persoană cu numele de Viorica va fi extrovertită si deosebit de diplomată.

sursa: http://google-viorica.blogspot.md/2008/12/legenda-viorelei.html

Publicat: Diana Ț.

În lumea programelor

Publicat: Diana Ț.

Program de lectură (pentru adolescenți) - Tunica Portocalie

                                                                                                                               Publicat: D.Ț.

Invitație

Publicat: D.Ț.

Felicitare

Dansul florilor... Invitație la lectură

Publicat: Diana Ț.

Flori pentru mama

Mărțișorul

 Primăvara, martie... luna în care renaște natura, iar mărțișoarele ne mângâie sufletul și ne bucură ochii.

 Am hotărât să vă delectez cu o frumoasă legendă a mărțișorului. Citește  și bucură-te de venirea primăverii. Felicitări, dragă cititorule.

O legendă veche spune că o vrăjitoare rea de iarnă se lupta aprig şi nu voia deloc să cedeze primăverii. Însă frumoasa Primăvara cu dăruire de sine și-a tăiat degetul iar cateva picături de sânge au căzut pe zăpada albă care s-a topit. Iar mai apoi pe acel loc au crescut ghiocei, în aşa fel lupta a fost cîştigată de Primăvară şi iarna a cedat.

Pe meleagurile Moldavei sunt multe tradiţii şi obiceiuri, dar unele din ele au dispărut iar altele sunt uitate, de aceea nu se ştie exact semnificaţia lor. Se zice că prima zi de primăvară este ziua Babei Dochia (personajul principal în toate legendele de Primăvară), Baba Dochia este considerată ca zeiţă agrară, care pe 1 martie moare şi pe 9 martie renaşte.

Cât privește simbolul mărțișorului circulă mai multe legende. Una dintre ele povestește cum a fost o dată ca niciodata, o vreme în care Soarele întruchipat într-un bărbat chipeș obișnuia să coboare pe pamânt pentru a dansa hora în sate. Știind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmărit și într-una dintre aceste incursiuni pe pământ, l-a rapit și l-a aruncat într-un beci, în castelul său. Păsările au încetat să cânte iar copiii nu mai puteau să râdă, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe dragon. Într-una dintre zile, un tânăr curajos a decis să coboare în beci și să salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au însoțit, dându-i tânărului din puterea lor, pentru a reuși să învingă puternicul dragon.

Călătoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. La sfârșitul ultimului, tânărul a reușit să găsească castelul dragonului, unde era întemnițat Soarele. Și a început lupta, care a durat zile până când dragonul a fost înfrânt. Fără puteri și rănit, tânărul a eliberat Soarele, reușind să facă fericiți pe toți cei care-și puseseră ultimele speranțe in el. Natura a reînviat, oamenii au început să zâmbească din nou, doar flăcăul nu a mai apucat să vadă primăvara venind. Sangele cald din rănile sale cădea pe zăpadă. În timp ce zăpada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primăverii, răsăreau din pământul desțelenit. Când ultimul strop de sânge al tânărului s-a scurs pe zăpada imaculată, a murit fericit că viața sa a servit unui scop atât de nobil.

De atunci oamenii obișnuiesc să împletească doi ciucuri: unul alb și altul roșu. La începutul lunii

martie, bărbații oferă această amuletă, numită mărțișor, fetelor pe care le iubesc.

Culoarea roșie reprezintă dragostea pentru tot ceea ce e frumos și rămâne simbolul sângelui bravului tânăr. Albul simbolizează puritatea, sănătatea și ghiocelul, prima floare care apare primăvara.

Astfel, se poate spune că șnurul de care se agață mărțișorul este și el un simbol al trecerii de la iarna cea albă și rece, la primăvara mustind de viață ca focul și sângele.

Semnificația culorilor mai este tălmăcită și altfel în credința populară: se poate spune că roșul, dat de foc, sânge și soare, este atribuit vitalității femeii, iar albul, ca zăpada rece și pură, ca apele înspumate, semnifică înțelepciunea bărbatului. Șnurul mărțisorului este, astfel, simbolul împletirii inseparabile a celor două principii – o permanentă înnoire.

Pentru a respecta tradiția, mărțișorul trebuie legat la răsăritul soarelui, în prima zi a lunii martie. El se poartă de la 1 martie până când apar semnele de biruință ale primăverii: până ce înfloresc vișinii ori trandafirii, până se aude cucul cântând, până ce vin berzele sau rândunelele.

Sursa: http://www.cantecedecopii.com/legenda-martisorului/

Publicat: D.Ț.

24 februarie - Dragobetele

Pe data de 24 februarie , in aceeasi zi in care crestinii ortodocsi sărbătoresc Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, se sărbătoreste si Dragobetele , simbolul iubirii, dar si al tineretii si revigorarii naturii. 

In satele din Romania, de Dragobete se obisnuia ca fetele si băietii sa se imbrace in haine de sărbătoare si sa pornească în grupuri către lunci  si păduri, in căutarea primelor flori de primăvară. În această zi, fetele culeg ghiocei , viorele si tămâioase pe care le pun apoi la icoane. Florile sunt păstrate astfel până la sărbătoarea de Sânziene, când sunt aruncate în apele curgătoare. Tot in dimineata zilei de Dragobete , fetele si femeile nemăritate strângeau zăpada proaspătă, o topeau si se spălau pe cap cu apa obtinută, pentru a avea parul lucios si atrăgător pentru băieti. De Dragobete, tinerii satului se adunau mai multi intr-o casă si "îsi făceau de Dragobete", adică se veseleau si petreceau împreună. Erau convinsi ca astfel vor fi indrăgostiti tot anul, până la Dragobetele de anul viitor. Exista si obiceiul ca băietii sa meargă si la petrecerile din satele vecine. Tot de Dragobete, tinerii se intâlneau pentru a-si face jurăminte de prietenie si pentru a deveni frati de cruce.

Dragobetele este o sărbătoare veche românească, plină de obiceiuri si traditii.In unele zone din tară, in dimineata de Dragobete 

Se spune ca dac in aceasta zi ai norocul sa auzi pupăza, vei fi harnic tot anul. 

Dacă plouă, primavara va veni devreme si va fi frumoasă.

Fetele si baietii se strâng in cete pe dealuri, în apropierea satelor pentru discuta si a lega prietenii. La prânz fetele coboară in sat si fiecare băiat trebuie sa urmeze fata care ii este dragă. In sudul tării, această fuga a fetelor poarta numele de “zburatorit”.

Traditia spune ca cei care se sărutau in aceasta zi erau meniti sa rămână împreună tot restul anului.

In această zi, nu se coase, nu se spală, nu se merge la câmp, in schimb se face curătenie în toata casa pentru ca zilele ce vor urma sa fie pline de spor si prospetime.

Dragobete este fiul Babei Dochia,un bărbat frumos si iubăret. Se spune ca el a fost transformat de Maica Domnului in floarea cu acelasi nume. La daci era zeul ce oficia la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In mitologia greacă, păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, „pasăre” in greceste insemnând „mesaj al cerului”, iar in timp această traditie s-a răspândit si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intâlnesc pentru ca iubirea lor sa tină tot anul, precum a păsărilor ce se spune ca se logodesc in aceasta zi. Se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indrăgostitilor, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.

sursa: http://iola-magiesuperstitiiocultism.blogspot.md/2012_02_01_archive.html

Publicat: D.Ț.

Dragobete

          Dragobete este o sărbătoare tradiţională românească, înlocuită tot mai des în ultimul timp cu Ziua Îndrăgostiţilor  (Valentina's Day). Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândurile oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.

          Numele Dragobete vine de la "beat de dragoste" şi se mai numeşte Sf. Ion de primăvară, cel care este fiul babei Dochia. I se mai spune şi Dragomiru-Florea sau Granguru, pentru că acum are loc  nunta păsărilor din pădure. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi.

 Tradiţii şi obiceiuri

          Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

         În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”! Aşadar, bucuria şi veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esenţiale ale acestei sărbători a dragostei!
        Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat ... străin (de sat) şi deveneau pe dată drăgăstoase bărbaţilor în tot anul care urma! Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne fereşte, sacrificată la Dragobete.
       Sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă; astfel, se scuturau toate ţoalele şi se aşezau lucrurile prin casă „ca să vie binele şi averea să se întoarcă la casă”.

Ziua Internațională a Limbii Materne

În Conferinţa Generală UNESCO din 17 Noiembrie 1999, data de 21 Februarie a fost proclamată Ziua Internaţională a Limbii Materne, prin care se promovează recunoaşterea şi utilizarea limbilor materne din lume, în special a limbilor grupurilor minoritare. La origine, a fost Ziua Mişcării pentru Limbă, comemorată în Bangladesh începînd din 1952, în amintirea studenţilor ucişi de către poliţie, care au militat pentru recunoaşterea limbii Bengali în Pakistan (ce cuprindea pe atunci statul Bangladesh): la acea dată, un grup de studenţi de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoaşterea limbii Bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul statului Pakistan.

Guvernatorul Pakistanului decretase în 1948 că limba Urdu este singură limbă oficială atît în estul cât şi în vestul Pakistanului dar populaţia din est (teritoriu devenit ulterior statul Bangladesh), care vorbea în majoritate limba Bengali, a iniţiat o mişcare de protest care a culminat în 21 Februarie 1952 cu manifestaţia studenţilor de la Universitatea din Dacca, încheiată cu deschiderea focului de către forţele de ordine. Începînd din 2000, ziua de 21 Februarie se marchează drept Ziua Internaţională a Limbii Materne. Statele membre UNESCO s-au angajat să contribuie la protecţia şi revigorarea bogatei diversităţi culturale prin promovarea limbilor ca formă de comunicare, interacţiune şi înţelegere între popoare diferite. În prezent, potrivit statisticilor oficiale, mai mult de jumătate din limbile lumii este pe cale de dispariţie.

Sursa: http://www.calendarintercultural.ro/agenda.php?detalii=6816&eventdate=1424469600

Publicat: D.Ț.

Alegoria broscuţelor

A fost odată un grup de broscuţe care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori pentru a urmări cursa şi a le încuraja pe broscuţe. Cursa urma să înceapă. Nici unul dintre spectatori nu credea însă că vreuna dintre broscuţe va reuşi să ajungă în vârful turnului.

Peste tot nu se auzeau decât exclamaţii de genul:

- Oh, foarte obositor!!! Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!

Sau:

- Turnul este mult prea înalt! N-au cum să reuşească!

Broscuţele începură să abandoneze una câte una, cu excepţia uneia singure care continua să se caţăre vioaie tot mai sus...

Spectatorii strigau neîncetat:

- E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!

Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau. Doar una singură continua să se caţăre. Nu voia cu nici un chip să abandoneze.

            În final, toate renunţară cu excepţia celei care, cu o imensă ambiţie şi rezistenţă, reuşi să ajungă singură în vârful turnului. Toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum reuşise totuşi acea broscuţă să ajungă în vârf după ce toate celelalte abandonaseră cursa. Unul dintre spectatori se duse la broscuţă s-o întrebe cum reuşise să facă un efort atât de mare ca să ajungă în vârful turnului.

Şi aşa se află că... Broscuţa învingătoare era... SURDĂ !!!

Morala...

            Nu asculta niciodată de oamenii care sunt mereu negativişti şi pesimişti, pentru că îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet. Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor, caci tot ceea ce auzi sau citeşti te influenţeaza în ceea ce faci.

Publicat: B. Olesea

Aviz

Măgarul care a cucerit o cetate

 (poveste tadjikă)
Haideți să citim povești, să creștem împreună cu ele. Pentru a înțelege sensul copilăriei, vă invit să citiți, să citiți cât mai mult, căci doar așa puteți crește și vă puteți forma ca personalitate.

Un biet o nu avea altă avere decât un măgar prăpădit și jigărit. Cineva îi dăduse ideea să meargă într-o cetate îndepărtată unde, acest animal, nefiind cunoscut, cine știe, ar fi putut obține ceva galbeni pe el.

Nu așteptă să i se spună de două ori și, cu un boț de mămăligă rece în traistă, o porni la drum lung. Curând, ajunse tocmai în cetatea pomenită.

- Acesta este un animal rar, începu el să-și laude măgarul. El poate cuceri cetăți. E cel mai mare cuceritor al lumii...

Prinse de veste de sosirea lui chiar regele și-l chemă la el.

- Cât ceri pentru animalul acesta nemaivăzut, cu puteri miraculoase?, îl întrebă regele

- Cer atâția galbeni cât cântărește el, răspunse omul cel sărac, care prinse gust de aur.

Și regele îi dădu greutatea măgarului în aur.

În curând, cetatea se află în pragul războiului cu cetatea vecină. Dar nimănui nu-i păsa decât să îngrașe măgarul, care trăia în staul regesc și toți își puseră nădejdea salvării în animalul acela curios. Și, într-adevăr, când dușmanii ajunseră aproape de cetate, oamenii i-au dat frâu liber măgarului. Fericit că se afla în libertate, el începu să ragă atât de fioros, încât dușmanii, speriați și de arătarea cu urechi cât toate zilele, și de răgetele lui fioroase, o rupseră la fugă.

În cetatea învingătoare, măgarul acela a rămas multă vreme cea mai respectată și mai temută viețuitoare. I s-au pregătit cele mai bune merinde și cea mai aleasă băutură și toți curtenii, mereu în jurul lui, căutau să-l mângâie, convinși că atingândul se pot molipsi de vitejia măgarului.

Cules computerizat: D.Ț.