POVESTEA VRĂBIUŢEI BLONDE

 Într-o zi ,după ce zburase multă vreme în căutarea hranei,vrăbiuţa Cip-Cirip se aşeză pe o crenguţă de cais să se mai odihnească.În jurul ei mugurii parcă se luaseră la întrecere : crescuseră mari, gata-gata să dea în floare. Unul, chiar alături de Cip-Cirip,auzindu.i ciripitul, se trezi din somnul iernii,îşi iţi capul de sub plapumă şi zise uimit:

         ─ Ce cald şi bine e!Dar vai! Fraţii mei muguri vor să mă întreacă!..

         Mugurel îşi aruncă plapuma şi ridică ochii spre cer, care era albastru-albastru       şi cu un soare  călduţ la zenit.Pămîntul se elibera din ultimele zdrenţe de zăpadă – tot ce rămase din şuba puhavă a iernii.Zăpada se prefăcea în aburi ce se ridicau în sus. Au ajuns până la Mugurel. El respiră adînc.Mirosul îmbătător al primăverii îi învălui inima. Se simţi fericit. Îşi desfăcu puţin petalele şi se uită printre ele  la soare, care îi părea ba roşu, ba galben.

–       Bună ziua, Soare! îl salută cu respect Mugurel.

Soarele  îi zâmbi vesel. Pe fondalul albastru al cerului apăru prima floare de cais.

Deodată dinspre orizont începură să se adune nori mari ,zbuciumându-se şi rostogolindu-se pe cer. Norii plumburii îi alungau pe cei albi.Soarele dispăru.Zările se întunecară.Fulgi mari şi  îngheţaţi cădeau pe pământ.     

Mugurel prinse a tremura. Încercă să-şi închidă petalele, dar nu le mai putea mişca de frig.

–       Soare! Unde eşti,Soare ? Alungă norii de zăpadă!

Îl auzi numai vrăbiuţa Cip-Cirip. I se făcu milă de el.Ştia cruzimea iernii. De multe ori îi îngheţa lăbuţele de ger.                   

Şi iată că Mugurel văzu o umbră întunecoasă. Crezând că cel mai mare nor şi-   

 a aruncat toată zăpada asupra lui,închise ochii de spaimă.Ddar simţi o căldură plăcută şi auzi ciripitul cunoscut al vrăbiuţei:   

–       Nu te teme, Mugurel.

Peste un timp din nou apăru pe cer soarele vesel.Aruncându-şi privirea în jos,

 observă cum stă Cip-Cirip cu o aripă întinsă peste Mugurel. Era sleită de puteri,

părea că din clipă în clipă va cădea de pe ramură.Atunci Soarele îşi adună razele

şi le şopti ceva.Razele coborîră la vrăbiuţă,o scăldară în lumina lor,încşlzind-o şi

ea se simţi din nou puternică.Penele vrăbiuţei căpătară o culoare aurie.

      ...Dacă ai să vezi vreo dată o vrabie blondă,să ştii că-i Cip-Cirip,cea care nu

s-a speriat de frig, nu s-a ascuns sub streaşină,dar i-a venit în ajutor lui Mugurel.

Eu am avut fericirea s-o descopăr într-o zi de iarnă printre vrăbiuţele cenuşii,ciugulind ceva lângă casa mea...

Lidia HLIB

Lectură plăcută....