De la Creangă moştenire...

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Despre Amintiri din copilărie vă pot spune cu certitudine că a fost editată și publicată de mai multe ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat de Elisabeta Bostan. Textul însuși este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în particularități dialectale din zona Moldovei.

În toate poveştile pe care le-a scris, Creangă creează un cult al muncii, al hărniciei şi al isteţimii minţii. Frumuseţea naturii, universul rustic, dragostea de viaţă, măreţia sufletului sunt motive constante ale operei sale. Poveştile lui Creangă propun cititorului un model exemplar de comportament, gândire şi simţire şi-l plasează pe autor printre povestitorii universali, alături de fraţii Grimm, Ch. Perrault etc. Umorul, voia bună conferă operei sale o doză de realitate, fără a minimaliza însă fantasticul.

(Scriitori români notorii, pag. 37-38)

 Vă propun, povestea:

Soacra cu trei nurori

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.

Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară! — aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa; ... deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea... dar acum s-au trecut toate!"

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele.

După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. "De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard", zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.

— Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?

— Da, mămucă. Numai ceva de mâncare...

— De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine... Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!

Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.

După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.

Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori... de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!

După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:

— Da' nu te tot codi, că mămuca ne vede.

— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!

— Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.

— La ceafă?... vede toate? n-am mâncat moarea ei?... Bine că mi-am adus aminte... Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?

— Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică... Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.

— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate! Da' slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?

— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.

— Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii colè, ceva mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi.

— Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?

— Las' dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.

— Apoi dar... dăă!... fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.

— Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând:

Vai, săracul omul prost,

Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu toatele.

— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.

După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:

Soacră, soacră, poamă acră,

De te-ai coace cât te-ai coace,

Dulce tot nu te-i mai face;

De te-ai coace toată toamna,

Eşti mai acră decât coarna;

De te-ai coace-un an ş-o vară,

Tot eşti acră şi amară;

Ieşi afară ca o pară;

Intri-n casă ca o coasă;

Şezi în unghi ca un junghi.

Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.

Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa... Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!...

— Da' ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:

— Da' bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

— Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?

— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!

— Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!

— D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu le-a ticnit mâncarea.

— Ei, lasă, ticăloaselor, c ă v ă voi dobzăla eu de acum înainte!

Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.

Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, şi iată cum:

— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.

— Ei, cum?

— Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.

— Ce să facem? întrebă cea mai mare.

— Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.

— D-apoi când or veni ai noştri?

— Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las' dacă va fi ceva!...

Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.

Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!

Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.

— Da' ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.

— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.

— Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.

— Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!... ielele i-au luat gura şi picioarele.

Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.

Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge şi ea:

— Da' nu înţelegeţi ce vrea mămuca?

— Nu, ziseră ei.

— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.

— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.

Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.

Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: "Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!"

"Cele mai frumoase flori"

Grigore Vieru va dăinui mereu, creaţia sa este unică în felul său. Şi apoi cine din copii nu iubeşte poezia poetului, nu iubeşte cântecele lui, nu îngână câte un vers?...

Dar pe lângă poezii, Grigore Vieru are scrise şi povestiri, povestiri cu tâlc, care ne duc în lumea copilăriei şi a frumosului.

Ştim cu toţii Grigore Vieru este îndrăgit de milioane de copii şi adolescenţi din toată lumea. Cu acest prilej, astăzi, la Centrul Academic Internaţional Emienscu, a fost deschisă o discuţie-dezbatere pe marginea cărţuliei „Pâine cu rouă”. Protagonişti au fost elevii clasei a II-A de la Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu”, ghidaţi de către profesoara Laur Nina.

Din start nu ştiau care să înceapă, dornici de a se evidenţia şi de a arăta că cunosc povestirile lui Grigore Vieru, care sunt cele mai frumoase, cele mai bune şi cele mai îndrăgite de ei, copiii. Moderatoarea acestei discuţii-dezbatere a fost Maria Chirilă, bibliotecar principal la CAIE, care i-a ajutat pe copii să-şi poată exprima gândurile până la capăt. Din toate povestirile cel mai mult le-a atras atenţia povestirea „Cele mai frumoase flori”, argumentând: pentru că sunt culese de el, pentru că s-a trudit pentru ele, pentru că sunt din câmp şi pentru că erau chiar cele mai frumoase. După care nu au ezitat mult şi au spus că foarte mult le-a plăcut şi „Toporul cu coadă de păun”, întrebaţi de Maria Chirilă de ce? au spus că aici împreună cu profesoara au învăţat multe lucruri şi anume: să nu fie lăudăroşi, leneşi ca şi proverbul „Lauda de sine nu miroase a bine”. Povestirea „Pâine cu rouă” la fel a fost pusă în discuţie, unde au fost spuse următoarele: după muncă pâinea e mai bună, mai gustoasă, este sfântă. S-a vorbit mult pe marginea acestei cărţulii, şi la final ne-am ales cu concluzia spusă de copii: citind devii deştept, creşti, ai doi ochi şi în minte...

Aceste povestiri emană jovialitate, lumină, vitalitate palierele cărora se înscriu pe acordurile oricărui suflet de copil. Deci, prin Grigore Vieru credem în miracole.

D.V.

Limba noastră - imnul demnităţii noastre

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”

„Limba este întâiul mare poem al unui popor.” Lucian Blaga

Începând cu noiembrie 1999, data de 21 februarie este considerată  – Ziua Internaţionala a Limbii Materne. Această decizie a fost luată la Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) desfăşurată în noiembrie 1999.

„Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi, rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă. (...)

N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba.

(...) Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!” Alexei Mateevici

Despre limba română se poate  vorbi la nesfârşit... Ce este limba? Limba este opera cea mai de seamă a unui popor. Ea este principala forţă care realizează unitatea de natură psihică a unei naţiuni, deoarece, învăţând să judecăm într-o anumită limbă, ne structurăm gândirea după tiparele acelei limbi, ne încadrăm între cei pe care îi înţelegem şi care ne înţeleg vorbirea. Limba reprezintă cea mai puternică legătură a generaţiilor prezente cu generaţiile trecute şi cu cele viitoare, căci în ea se cristalizează şi se transmit datinile şi cultura poporului.

Alexei Mateevici
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec, 
Doina dorurilor noastre, 
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii, 
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde, 
Zbuciumul din codrii veşnici, 
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic, 
Că vi-i limba prea săracă, 
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri, 
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta, 
Limba vechilor cazanii, 
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul, 
Ruginit de multă vreme, 
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată, 
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Noi şi natura...

De fiecare dată încercăm să impresionăm copiii, să îi captivăm prin ceva. Astăzi am hotărât să descoperim lumea enciclopediilor. Encilopediile trezesc curiozitatea, şi spiritul de observaţie. O să vă pun la dispoziţie 3 encilopedii despre mări şi oceane, păduri, junglă. Lucruri care îmbogăţesc cunoştinţele despre natură şi care pot transforma o activitate distractivă într-o pasiune pe termen lung. Prin asta vor învăţa să protejeze mediul înconjurător. Preţuind natura copiii vor deveni adulţi, responsabili şi vor fi buni păstrători ai planetei noastre.

Ca de exemplu Crânguri şi păduri, aici se poate descoperi: "În inima pădurilor şi crângurilor planetei noastre trăiesc unele dintre cele mai fascinante animale din lume. Multe dintre ele stau pitite în cele cinci imagini panoramice splendide din această carte. Deschide paginile pliate şi vei descoperi acolo cele mai ciudate şi uimitoare creaţii ale naturii. Încearcă să le găseşti pe toate."

În junglă o altă encilopedie "Centura verde de pădure tropicală umedă - comoară de preţ a planetei noastre - ascunde cele mai fascinante animale din lume. Multe dintre ele stau pitite în cele cinci imagini panoramice splendide din această carte. Deschide paginile pliate şi vei descoperi acolo cele mai ciudate şi uimitoare creaţii ale naturii. Încearcă să le găseşti pe toate."

Mări şi oceane "În adâncul oceanelor lumii, făpturi fascinante se ascund în hăţişurile recifilor de corali, printre algele marine, se îngroapă în nisip. Multe dintre ele stau pitite în cele  cinci imagini panoramice splendide din această carte. Deschide paginile pliate şi vei descoperi acolo cele mai ciudate şi uimitoare creaţii ale naturii. Încearcă să le găseşti pe toate."

D.V.

Greieraşul şi furnica

Furnica nu putea adormi. Se întorcea de pe o parte pe alta. Ofta amărâtă. În urechi îi răsuna încă vocea jalnică a Greieraşului, căruia nu-i deschise uşa.
"Bine am făcut, că-i un leneş, încerca ea să se îndreptăţească..."
Iar afară viscolul şuiera nebuneşte. Zăpada scârţâia şi gemea de frig. Greieraşul s-a întors la căsuţa lui, înjghebată alene, care se clătina în vâjâitul viscolului. Gerul îl pătrunse pe Greieraş până la oase. Îngheţat, rupt de foame şi înciudat, Greieraşul porni din nou spre casa Furnicii.
"La urma urmei, ce folos din hărnicia mea, dacă nu pot adăposti un biet muzicant! cugeta în vremea asta Furnica. Da, ştie numai să cânte... Dar ce frumos cântă! Şi-i drăguţ! Te pomeneşti, că dacă nu i-am deschis eu, se va duce la vecina mea - buburuza cea obraznică. Se îmbracă în rochie roşie şi se aşează la toate concertele în primul rând, chiar în faţa lui, făcându-i ochi dulci."
Ultimul gând o făcu pe Furnică să sară din pat ca friptă şi abia reuşi Greieraşul să bată a doua oară la geam, că îl şi pofti galeş să intre.
A doua zi Greieraşul îşi luă fluierul şi se mută cu traiul la Furnică.
Iarna trecu atât de repede, că-i păru Furnicii un vis.
Din nou sosi primăvara. Greieraşul aruncă fluierul său vechi sub patul Furnicii şi-i ceru bani să-şi cumpere altul. Instrumentul nou făcea să răsune văile când începea concertul. Furnica muncea ziua întreagă, dar în fiecare seară se ascundea după un firicel de iarbă şi îl aştepta să-şi încheie repertoriul. Greieraşul însă, înconjurat de buburuze elegante, îmbrăcate în rochiţe roşii şi cu pantofi negri, trecea pe lângă furnică şi nici n-o observa. Tristă se întorcea Furnica acasă, unde găzduise o iarnă întreagă marele cântăreţ.
Într-o seară Furnica luă fluierul cel vechi al Greieraşului şi-l duse la gură. Scoase un sunet jalnic, parcă plângea inima Furnicii. Mai încercă o dată. Prinse a închega o melodie cunoscută.
De atunci Furnica îşi mângâia singurătatea cu fluierul. Pe când Greieraşul cânta la concerte ori se distra cu buburuzele săltăreţe prin poieni, ea învăţa melodiile, auzite de la el în serile lungi de iarnă.
Aşa trecură zilele frumoase de vară. Din nou iarna puse stăpânire pe tot întinsul.
Buburuzele s-au împrăştiat în grabă, care şi încotro, în căutarea unui loc călduţ pentru un somn îndelungat. Greieraşul se pomeni singur şi îngheţat.
Atunci îi răsări în faţa ochilor chipul urâţel şi smolit al Furnicii. Bucuros, se îndreptă spre casa ei. Se apropie de geam, gata să bată în el, dar înlemni: din fluierul lui vechi se rupea o melodie veselă parcă îl îmbiba la dans. Fulgii zglobii se învârteau în jurul Greieraşului în tactul muzicii, iar crivăţul aspru îi şuiera:
"Ai cântat, îmi pare bine,
Acum joacă dacă-ţi vine!"

Lidia HLIB

Lectură plăcută!!!

Grigore Vieru - poetul copilăriei, al dragostei...

14 februarie. O zi în care lumea pare mai colorată, mai veselă, mai deschisă. Astăzi Centrul Academic Internaţional Eminescu s-a scăldat în versurile lui Grigore Vieru, în muzicalitatea rândurilor a trezit sufletul, a dat viaţă cărţilor de pe rafturi. Copiii de la Grădiniţa nr. 40 grupa 6 şi 7 ne-au recitat poezii de ale poetului Grigore Vieru. Dar nu numai au recitat, au şi cântat, iar pe valul cântecelor am fost duşi în trecut, în lumea lui Grigore Vieru, în lumea copilăriei şi a frumosului.

D.V.

POVESTEA VRĂBIUŢEI BLONDE

 Într-o zi ,după ce zburase multă vreme în căutarea hranei,vrăbiuţa Cip-Cirip se aşeză pe o crenguţă de cais să se mai odihnească.În jurul ei mugurii parcă se luaseră la întrecere : crescuseră mari, gata-gata să dea în floare. Unul, chiar alături de Cip-Cirip,auzindu.i ciripitul, se trezi din somnul iernii,îşi iţi capul de sub plapumă şi zise uimit:

         ─ Ce cald şi bine e!Dar vai! Fraţii mei muguri vor să mă întreacă!..

         Mugurel îşi aruncă plapuma şi ridică ochii spre cer, care era albastru-albastru       şi cu un soare  călduţ la zenit.Pămîntul se elibera din ultimele zdrenţe de zăpadă – tot ce rămase din şuba puhavă a iernii.Zăpada se prefăcea în aburi ce se ridicau în sus. Au ajuns până la Mugurel. El respiră adînc.Mirosul îmbătător al primăverii îi învălui inima. Se simţi fericit. Îşi desfăcu puţin petalele şi se uită printre ele  la soare, care îi părea ba roşu, ba galben.

–       Bună ziua, Soare! îl salută cu respect Mugurel.

Soarele  îi zâmbi vesel. Pe fondalul albastru al cerului apăru prima floare de cais.

Deodată dinspre orizont începură să se adune nori mari ,zbuciumându-se şi rostogolindu-se pe cer. Norii plumburii îi alungau pe cei albi.Soarele dispăru.Zările se întunecară.Fulgi mari şi  îngheţaţi cădeau pe pământ.     

Mugurel prinse a tremura. Încercă să-şi închidă petalele, dar nu le mai putea mişca de frig.

–       Soare! Unde eşti,Soare ? Alungă norii de zăpadă!

Îl auzi numai vrăbiuţa Cip-Cirip. I se făcu milă de el.Ştia cruzimea iernii. De multe ori îi îngheţa lăbuţele de ger.                   

Şi iată că Mugurel văzu o umbră întunecoasă. Crezând că cel mai mare nor şi-   

 a aruncat toată zăpada asupra lui,închise ochii de spaimă.Ddar simţi o căldură plăcută şi auzi ciripitul cunoscut al vrăbiuţei:   

–       Nu te teme, Mugurel.

Peste un timp din nou apăru pe cer soarele vesel.Aruncându-şi privirea în jos,

 observă cum stă Cip-Cirip cu o aripă întinsă peste Mugurel. Era sleită de puteri,

părea că din clipă în clipă va cădea de pe ramură.Atunci Soarele îşi adună razele

şi le şopti ceva.Razele coborîră la vrăbiuţă,o scăldară în lumina lor,încşlzind-o şi

ea se simţi din nou puternică.Penele vrăbiuţei căpătară o culoare aurie.

      ...Dacă ai să vezi vreo dată o vrabie blondă,să ştii că-i Cip-Cirip,cea care nu

s-a speriat de frig, nu s-a ascuns sub streaşină,dar i-a venit în ajutor lui Mugurel.

Eu am avut fericirea s-o descopăr într-o zi de iarnă printre vrăbiuţele cenuşii,ciugulind ceva lângă casa mea...

Lidia HLIB

Lectură plăcută....

Plimbătorul de purici

Cândva, pe când studiam unele limbi străine, întâlnesc într-o zi un tip cunoscut.
Era într-un mai, nu, era într-o lună mai rece. Chiar şi locul îl ştiu: o stradă sfârşind, în alta - abia începută.
- "Come stai, amigo?", i-am strigat de departe într-o italiană perfectă, ceea ce putea însemna în nu mai puţin perfecta limbă în care scriu: "ce mai faci, bă?".
În fond, pe naiba mă interesa ce face, voiam doar să-i demonstrez, că nu-mi sunt străine unele limbi străine.
N-a sesizat. Mi-a răspuns cum răspunzi unui bun cunoscut sau prieten:
- "Bine, mersi, îmi plimb puricii".
- "Glumeşti?", - i-am zis uluit.
- "Păi de ce, sunt oameni ce-şi plimbă pălăriile, câinii, caprele, ce-şi plimbă propriul corp. Ştiu oameni ce-şi plimbă copiii, soţiile... Eu îmi plimb puricii Ai ceva contra?"
Nu. Nu aveam. Implacabila-i logică mă zguduise din temelii...
Şi din ziua aceea, de atunci, şi eu am început să-mi plimb melancoliile, izvorâte din proasta cunoaştere a logicii, fie ea chiar formală...

Aureliu Busuioc

Sper, dragi cititori că aţi înţeles că e vorba de "salut", şi sper că voi ştiţi a vă saluta...

Proverb pentru meditaţie: Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură.

Cine este DOMNUL MURDĂRICI???

Roger Hargreaves, de data aceasta ne face cunoştinţă cu Domnul Murdărici, haide-ţi să-l cunoaştem...

Domnul Murdărici era cea mai murdară persoană pe care ai intâlnit-o vreodată.

Arăta murdar pentru că era murdar în tot ceea ce făcea.

Puteai să îţi dai întotdeauna seama pe unde a trecut domnul Murdărici pentru că lăsa o dâră de urme murdare de degete pe oriunde trecea.

O, da, domnul Murdărici era murdar prin nume şi murdar prin natura lui. În spatele casei murdare şi a grădinii murdare a domnului Murdărici se afla o pădure, şi acolo s-a dus el să se plimbe.

Era o pădure foarte întinsă cu mulţi copaci şi îi lua domnului Murdărici mult timp să se plimbe prin ea. Dar pe el nu-l deranja pentru că avea chef de plimbare în dimineaţa aceea.

Aşa că a mers şi a mers drept prin pădure până a ieşit pe partea cealaltă.

Şi ştiţi ce a găsit de cealaltă parte a pădurii?

- Suntem parteneri de afaceri, a explicat domnul Ordonat. Iar persoanele care deţin această casă ne-au rugat să facem nişte treabă pentru ei.

- Ce fel de treabă? a întrebat domnul Murdărici.

- Oo, noi facem lucrurile drăguţe şi curate, a spus domnul Curat.

- Facem ordine în lucruri, a adăugat domnul Ordonat.

- Poate că am putea face ceva treabă şi pentru tine? a spus domnul Curat, uitându-se la domnul Murdărici, care arăta şi mai murdar în dimineaţa aceea.

- Dar eu nu vreau lucrurile curate şi ordonate, a spus domnul Murdărici, arătând complet nefericit la gândul acesta.

- Prostii! a spus domnul Ordonat.

- Aiurea! a zis domnul Curat.

- Dar... a spus domnul Murdărici.

- Hai să mergem, l-a îndemnat domnul Curat.

- Hai, hai, l-a poftit şi domnul Ordonat.

- Dar, dar... a îngăimat şi domnul Murdărici.

- Dar nimic, a spus domnul Curat şi l-au înghesuit în camioneta lor, care era parcată în spatele casei, şi au pornit către casa lui, aflată de cealaltă parte a pădurii.

Domnul Murdărici a găsit cea mai ordonată şi mai frumoasă căsuţă pe care o văzuse vreodată.

Avea o grădină încântătoare prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş.

Domnul Murdărici locuia într-o casă care arăta extrem de murdară.

Vopseaua de pe pereţi se cojea.

Ferestrele erau sparte.

Lipseau ţigle din acoperiş.

Straturile de flori erau sufocate de bălării.

Poarte de la grădină era ieşită din balamale.

Şi credeţi că domnul Murdărici a tuns gazonul din grădină în ultima vreme?

Desigur că nu!

Într-o dimineaţă, domnul Murdărici s-a trezit în patul lui murdar, s-a scărpinat, s-a dat jos, s-a spălat pe dinţi (fără să pună la loc capacul tubului de pastă de dinţi), şi-a luat micul dejun (vărsând fulgi de porumb peste tot pe podea) şi a pornit apoi într-o plimbare (împiedicându-se de o perie pe care o lăsase pe jos în grădină cu două săptămâni în urmă).

În grădină se afla u nbărbat care aranja un gard viu.

- Bună dimineaţa! Eu sunt domnul Murdărici! a spus domnul Murdărici.

- Văd asta, a replicat bărbatul, uitându-se la el din cap până în picioare. Eu sunt domnul Ordonat.

- Iar eu sunt domnul Curat, a spus alt bărbat, ieşind din casă.

- Ordonat şi Curat, a spus domnul Ordonat.

- Curat şi Ordonat, a zis domnul Curat.

- Doamne sfinte! a spus domnul Curat când a văzut unde locuia domnul Murdărici.

- Vai de mine! a adăugat domnul Ordonat.

- Aceasta este cea mai murdară casă pe care am văzut-o vreodată de când exist, au spus amândoi în acelaşi timp.

- Trebuie să facem ceva cu privire la asta, a zis domnul Ordonat.

Şi, înainte ca domnul Murdărici să poată spune ceva, cei doi au început să mişune încoace şi încolo prin casa domnului Murdărici.

Domnul Ordonat a săpat

şi a tuns gazonul,

şi a îndreptat gardul viu,

şi a tăiat buruienele,

şi a retezat crengile uscate,

şi a adunat mizeria,

şi a afânat solul,

şi a făcut grădina să arate mai  ordonată ca oricând.

- Gata a spus domnul Curat.

- Am terminat, a zis domnul Ordonat.

- Curat şi ordonat, a spus domnul Curat

- Ordonat şi curat, a zis domnul Ordonat.

Domnul Murdărici nu ştia ce să spună.

Domnul Curat şi domnul Ordonat l-au spălat,

şi l-au periat,

şi l-au frecat,

şi l-au pieptănat pe domnul

Murdărici până când n-a mai arătat deloc ca domnul Murdărici.

De fapt, arăta exact opusul unui Murdărici!

Domnul Murdărici s-a privit în oglindă.

- Ştiţi ca va trebui să fac acum? a spus el cu o voce cam fioroasă.

Domnul Curat şi domnul Ordonat s-au îngrijorat.

- Ce va trebui să faci? l-au întrebat ei pe domnul Murdărici.

- Va trebui să-mi schimb numele! a spus domnul Murdărici.

Apoi a chicotit.

Şi domnul Ordonat şi domnul Curat au chicotit.

Apoi domnul Murdărici a râs.

Şi domnul Ordonat şi domnul CUrat au râs.

Apoi au râs cu toţii împreună şi au devenit cei mai buni prieteni.

Şi aceasta este chiar sfârşitul poveştii; mai am sw spus doar că, dacă eşti o persoană cam murdară, s-ar putea să primeşti o vizită de la două persoane.

Apoi amândoi s-au uitat la domnul Murdărici.

- Te gândeşti şi tu la acelaşi lucru ? i-a spus domnul Curat domnului Ordonat.

- Cu siguranţă, a replicat domnul Curat.

- Amândoi ne gândim, i-au spus ei domnului Murdărici, la faptul că arăţi prea murdar ca să locuieşti într-o casă aş de ordonată şi de curată!

- Dar... a îngăimat domnul Murdărici.

Domnul Curat a curăţat

şi a dereticat,

şi a frecat,

şi a vopsit,

şi a reparat,

şi a făcut ca exteriorul casei domnului Murdărici să arate mai curat ca oricând.

Apoi au intrat amândoi în casă.

- Doamne sfinte!  a exclamat domnul Curat pentru a doua oară în dimineaţa aceea.

- Vai de mine! a zis şi domnul Ordonat pentru a doua oară în dimineaţa aceea.

Şi s-au pornit să cureţe casa de sus până jos.

Au periat şi au măturat, şi au lustruit, şi au frecat, ş iau făcut interiorul case să arate mai curat şi mai ordonat decât arătase vreodată.

Dar orice a pus domnul Murdărici a fost inutil, iar domnul Ordonat şi domnul Curat l-au dus pe sus către baia de la etaj.

Fusese cea mai murdară cameră din casă, dar acum era desigur la fel de curată ca nouă.

Apoi domnul Curat l-a apucat pe domnul Murdărici de un braţ şi domnul Ordonat l-au luat de celălalt braţ şi l-au ridicat şi l-au pus direct în cadă.

Domnul Murdărici nu era obişnuit să facă baie!

Şi ştii cum se numesc, nu?

Pe înţelesul copiilor...

De data aceasta Centrul Academic Internaţional Eminescu vine în întâmpinarea copiilor cu o serie de cărţi care la sigur o să fie pe placul cititorilor.

Editura Cartier ne propune spre lecturare şase cărţulii extraordinare. Iată care sunt:

 Evul Mediu pe înţelesul copiilor de Jacques Le Goff "Aş spune că dacă Evul Mediu nu este perioada aurită pe care şi-au închipuit-o unii romantici, el nu este, în ciuda punctelor sale slabe şi a aspectelor care ne repugnă, nici epoca obscurantistă a cărei imagine au încercat să o răspândească umaniştii şi iluminiştii. Trebuie să-l privim pe ansamblu. Există cu siguranţă un Ev Mediu "întunecat" (...). În acelaşi timp, există şi imaginea unui Ev Mediu "frumos", iar ea este prezentă în fascinaţia copiilor, în special în faţa cavalerilor, a fortăreţelor, a catedralelor, a artei romane şi a artei gotice, a culorii şi a sărbătorilor..."

Rasismul pe înţelesul fiicei mele  urmat de "Năvala urii" de  Tahar Ben Jelloun "Un copil este curios. El pune multe întrebări şi aşteaptă răspunsuri precise şi convingătoare. Nu-i de glumă cu întrebările unui copil. Când a venit cu mine la o manifestaţie împotriva proiectului de lege privind imigraţia, fiica mea mi-a pus întrebări despre rasism. Am vorbit mult. Mai bine decât oricine altcineva, copiii pot să înţeleagă că nu ne naştem, ci devenim rasişti. Această carte, care încearcă să răspundă la întrebările fiicei mele, se adresează copiilor care încă nu au prejudecăţi şi care vor să înţeleagă. Iar adulţilor care o vor citi eu sper că le va fi de folos ca să le răspundă copiilor lor la întrebări mult mai încuietoare decât s-ar aştepta ei."

Dumnezeu pe înţelesul nepoţilor mei de Jacques Duquesne "Creaţia lumii este altceva, cu totul altceva. Ea este pe cale de a se face. Ea nu este terminată. Dumnezeu încă mai lucrează în lume, în univers, pentru a continua creaţia. Noi vorbeam adineauri despre trecerea de la dezordine la organizare. Procesul continuă. Şi aceasta datorită colaborării lui Dumnezeu cu oamenii. În religiile evreiască şi creştină, asta se cheamă Legământ: Dumnezeu şi oamenii fac alianţă pentru a îmbunătăţi lumea."

Religiile pe înţelesul fiicei mele de Roger-Pol Droit "Când fiica mea a împlinit treisprezece ani, mi-am dat seama că ea nu a avut parte deloc de educaţie religioasă. Am fost surprins de punctele de reper care îi lipseau: Biblia, Dumnezeu, Coranul, semnificaţia sacrului... Nimeni nu îi vorbise cu claritate despre unitatea şi diversitatea religiilor. Totuşi este indispensabil să ai, în legătură cu aceste probleme, puncte de reper. În toate ţările se învecinează, acum, oameni de credinţe diferite, care trebuie să înveţe să se cunoască. Religiile sunt un element esenţial al experienţei umane. Dacă nu le vorbim copiilor noştri despre aceasta, comori ale omenirii riscă să le scape."

Dragostea pe înţelesul copiilor noştri de Nicole Bacharan, Dominique Simonnet "Nevoie de dragoste, plăcerea de a iubi, suferinţă din dragoste... Dragostea şi iar dragostea, mereu şi mereu... În fapt, singurul lucru care ne interesează, nu-i aşa? Cum să te "regăseşti" în iubire, la vârsta la care începe totul? Cum ştii dacă iubeşti ori dacă eşti iubit?  Putem face distincţia între dorinţă, prietenie, afecţiune, pasiune poate? Să mai credem încă în marea dragoste? Să facem dragoste fără să iubim? Să iubim fără a simţi dorinţă? De-a lungul unor conversaţii animate, un bărbat şi o femeie se expun tirului de întrebări provocatoare ale unor adolescenţi. Fără ocolişuri, fără disimulări, Nicole Bacharan şi Dominique Simonnet ne îndrumă pe "calea" acestei adevărate  comori: libertatea de a iubi."

Filosofia pe înţelesul fiicei mele de Roger-Pol Droit "A face filosofie nu înseamnă pur şi simplu a gândi, a avea idei. Înseamnă a începe să observi propriile tale idei ca şi cum le-ai privi dintr-o parte, ca şi cum ai vrea să-ţi faci curăţenie în cap"

Sperăm că v-am trezit curiozitatea şi că ne veţi vizita pentru a face cunoştinţă cu aceste minunate cărţulii...

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Diana Țurcanu