DE UNDE VINE CRĂCIUNUL?

Crăciunul, despre care toată lumea ştie că este Sărbătoarea Naşterii Domnului, are în istorie rădăcini mult mai adânci. El era sărbătorit înainte de naşterea lui Hristos, având, evident, şi alte semnificaţii.

         Specialiştii în istorie antică afirmă că acum 4000 de ani, mesopotamienii aveau o sărbătoare similară, care dura 12 zile şi în timpul căreia, din casă în casă, umblu cete de colindători, rudele şi prietenii îşi ofereau cadouri, iar pe mesele de sărbătoare erau nelipsite lumânările multicolore. Se consideră că multe dintre aceste tradiţii au apărut cu sărbătorirea de către mesopotamieni a Anului Nou. Acest popor cult credea în existenţa a mai multor zei şi a celui care-i conducea – Marduk. În fiecare an, la sosirea iernii, se consideră că Marduk purta război cu forţele răului şi avea nevoie de susţinători – mesopotamienii serbând astfel, în ultimele 12 zile ale anului, Zagmuk. Regele mesopotamian trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară până la sfârşitul anului, alăturându-se astfel zeului şi oferindu-i ajutor ca să câştige în război. În haine regeşti era însă îmbrăcat un criminal condamnat la moarte şi sacrificat în locul regelui.

      Persienii şi babilonienii aveau o sărbătoare asemănătoare, numită Sacaea. În una din zilele acestei sărbători, oamenii inversau rolurile: sclavii deveneau stăpâni, iar stăpânii – sclavi. Acesta era momentul cel mai aşteptat al sărbătorii, căci toată lumea se distra copios.

Şi vechii europeni credeau în spirite, vrăjitoar, stafii şi spiriduşi. Când se apropia Solstiţiul de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, oamenii se temeau că soarele nu se va mai întoarce, de aceea organizau serbări cu tot felul de ritualuri închinate acestuia, implorându-l să revină.

      În Scandinavia, pe timpul iernii, soarele dispărea pentru mai multe zile. După 35 de zile de semiântuneric, erau trimişi cercetaşi în munţi să vadă când va apărea soarele. La aflarea veştilor bune se sărbătorea Yuletide, cu ruguri uriaşe aprinse şi, uneori, cu crengile copacilor împodobite cu mere, care să amintească de revenirea primăverii şi a verii.

      Grecii antici aveau o sărbătoare similară cu Zagmuk/Sacaea, închinată zeului Kronos, care era în război cu Zeus şi titanii.

Strămoşii noştri, romanii, îl cinsteau în această perioadă pe zeul Saturn. Sărbătoarea se numea Saturnalia şi ţinea de la mijlocul lunii decembrie până pe 1 ianuarie. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni şi schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande de laur şi brad, pe care puneau lumânări aprinse. Deliciul sărbătorii era atunci când stăpânii şi sclavii îşi inversau rolurile.

    

 Saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei, dar creştinii au considerat-o păgânism, pentru că onora un zeu păgân. Primii creştini au vrut ca neaşterea Pruncului Iisus, care a avut loc în această perioadă, să fie o sărbătoare religioasă solemnă. Pe măsură ce creştinismul câştigă teritoriu, clerul era alarmat de faptul că cei convertiţi continuau să serbeze Saturnalia. Deşi, iniţial, a încercat să interzică această sărbătoare păgânească, biserica a decis ca aceasta să fie schimbată şi închinată naşterii Pruncului Sfânt, fiul lui Dumnezeu, păstrându-se însă multe dintre tradiţiile vechilor petreceri.

 Publicat: Fărîmă Marcela