Șarpele Aliodor de Vasile Voiculescu

Anul, grozav de econom în ploi, se sfârșise și mai zgârcit în zăpezi. Era iarnă plină, dar numai cu îngheț. Vremuise la început un pospai de zăpadă, pe care vântul o măcinase, zvârlind-o de colo-colo. Și oamenii se îndreptau îngrijorați către un Crăciun negru și uscat, semn rău pentru sămănături, ca și dinspre partea sănătății.

Cei mai necăjiți erau copiii. În loc să zburde cu sania pe dărdăușuri, ei trebuiau să care acasă, cu spinarea, crosnii de crengi și vreascuri. Noroc că în privința lemnelor satul era liniștit. Nu avea nevoie să pornească la păduri îndepărtate. Se încălzea aproape numai cu uscăturile ce-i dau petecuțele de cring, rămase co devălmășie din falnicul codru sub care odinioară se cuibărise cel dintâi strămoș.

Copiii gospodarilor foloseau prilejul ca uscăturile nu erau troienite de zăpezi și se întreceau să aducă acasă sarcini întregi, pe care le trânteau lângă vetrele duduind încinse. Când nu mai încăpeau acolo le îngrămădeau, la îndemână, prin tindele întunecoase.

Într-o zi, copilașul cel mai mic al lui Pades sta la vatră și se juca zvârlind în foc gateje, ca să le privească cum țiuie și se zvârcolesc, vii ca niște șerpișori luminoși. Umblând astfel cu mâna prin vreascuri să le aleagă, dete de o ramură mai moale și mai cărnoasă, pe care încerca zădarnic să o rupă: vreascul, negru și alunecos, se mlădia sub mânuțele lui în toate părțile. Tocmai se pregătea să-l arunce în jar așa întreg, când intrară pe ușă cei doi frați ai lui mai mărișori. Copilul Ie arătă creanga ciudată, pe care numaidecât cel mare i-o smulse.

- E o curea, strigă el bucuros, ia să vedeți cum mă încing eu cu ea!

Și-și încolăci brâul subțirel, peste cămașă, cu mlădița ce se supunea ascultătoare ca o cordea, plimbându-se așa, mândru, prin odaie. Mijlociul ceru să încerce și el curelușa, că și el cărase crengile, unde fusese găsită. Nu putea să se facă numai unul singur stăpân pe ea. Fratele mai mare se împotrivi cu hotărâre sa i-o împrumute. Celălalt puse mâna sa i-o smulgă. De unde harta și încăierare. Cel mic, năpăstuit, se porni să plângă și să strige că dacă e pe bună dreptate, cureaua e a lui, că el a găsit-o întâi..

În toiul gâlcevei, când  trăgeau de cureaua buclucașă, se ivi sora mai mare sărind să-i împace. Și, cu autoritatea palmei ridicate, luă vreascul din mâinile celui mai arțăgos. Dar numaidecât îl azvârli, înspăimântată, țipând ca luată de ele:

- E șarpe Șarpele! Nu vă atingeți!

Cei doi copii mai mărișori se deteră câțiva pași îndărăt și încremeniră. Mezinul, neștiutor, prinse prilejul și-și luă odorul înapoi, vârându-l repede în sân. Nimeni nu mai îndrăznea acum să se apropie de el. Era tabu.

La țipetele înverșunate ale fetei, alergă speriată mama, crezând ca s-a aprins casa. La început nu pricepu nimic. Vorbele se îmbulzeau și se încâlceau învolburate la gurile băieților, încă fier-bântați de sfadă. Fata, îngălbenită și amețită de spaimă, tremura toată și se freca de zor cu scuipat pe degetele cu care apucase jigadina, târa să poată descleșta gura. Numai Prâslea sta liniștit, cu mâna în sân strânsă pe prețuita curelușă.

- Mama, șarpele, șarpele! țipară în sfârșit cei trei.

- Ce șarpe? Unde? întreba femeia.

- În sân la Ionică arătara ei înfiorați.

- Spune, ce e, Mărioară? Nu te mai face! porunci mama.

Fata se dezmetici și spuse întâmplarea. Cum printre vreascuri copiii aduseseră din crâng un șarpe degerat, pe care îl ținea ascuns în sân Ionică. Mama nu credea.

- Cum un șarpe? Că am auzit ceartă.

Totuși, temătoare, porunci copilului să scoată și să arate ce a pitit în sân.

Ionică nu vru. Maică-sa cerca să-l sperie. Dar mâna lui mângâia cu plăcere prada jinduită de frați. O simțea cum la căldura trupului său dulce ca o zi de aprilie curelușa se dezmorțea încet.

Femeia nu știa ce să facă. Nu cuteza să apuce pe copil și să-l caute în sân cu sila. Se temea de misterioasa jivină ascunsă acolo. Așa că nimeni nu mai îndrăznea să se apropie și să brutalizeze copilul, care acum se afla sub protecția șarpelui. Ea trebui să iasă și să cheme bărbatul.

Gospodarul se hotărî cu greu să-și lase treburile pentru o ceartă a copiilor. Numai la strigătele nefirești ale nevestei și fetei se îndura să zvârle toporul și intră cu ele odată.

Ascultă și el întâmplarea și nu crezu.

- Vi se năzare vouă, fricoaselor. Ia să vedem. Ionică, ce ai tu acolo? Dar Ionică nu se indupleca nici la cererea tatălui.

- A! Nu te supui? Stai tu, că-ți arăt eu și vru să-l prindă, ca să-l caute.

Dar copilul zvâcni în fundul sub-patului, unde se ghemui cu neprețuita comoară la el, în cuibarul pisicilor. Nici amenintările, nici rugămintile nu l-au înduplecat să iasă.

-Am sa te las acolo nemâncat, îl procitea maică-sa. Să-ți dea mâtîle să sugi!

Părinții, după oarecări opinteli zădarnice să-l scoată, se liniștiră. Copilului nu i s-a întîmplat nici un rău. Ceilalți frați, pizmași, îl iscodeau, pleeindu-se la început temători, apoi tot mai îndrăzneți sub marginea patului. Cu ochii lor ageri, zăreau acolo ca într-o taină pe Ionică înfașurând și desfășurând curelușa minunată, cu care le făcea în ciudă.

În sfârșit, după multe ademeneli și făgăduieli, că nu-i ia nimeni curelușa, care rămâne a lui, numai să le-o arate, copilul ieși din ascunzătoare. Însă, neîncrezător, vârâse iar odorul la loc, sub cămașa.

La urma se învoi să-l scoată, pentru un briceguț și întinse pe pat sub ochii speriați ai gospodinei un șarpe, lung ca de un cot, negru pe spate și ceva mai deschis pe pântece, cu capul mic și rotunjor, pe laturile căruia sclipeau două mărgeluțe de sticlă roșie, ochii fără pleoape. Numai coada subțire și ascutită tresărea ușor, încolo, zăcea inert, dar se simțea că pâlpâie în el un firișor palid de viață.

Gospodarul cunoscu numaidecât că e vorba de un șarpe neveninos, un biet șarpe nevinovat de pădure, care nu poate face nici un rău.

Femeia ceru totuși și stărui cu încăpățânare să-l arunce în foc. Omul nu se învoi. EI se pregătea sa-l ia cu două bețișoare, să-l scoată și să-l zvârle undeva departe, ce-o vrea Dumnezeu,cu el, dar Ionică se repezi ca un uliu și-l vârî din nou în sân.
Acum toți copiii săriră și luară într-un suflet apărarea sărmanei jivine. Plânseră, se rugară, țipară că au să vadă de el și au să-l îngrijească numai să li-l lase tovarăș de joacă. Și gospodarul, milos, se învoi să-l oprească în casa lui. Numai femeia, înverșunată, cerea alungarea șarpelui, certându-i și ocarându-i cu ce-i venea la gură. După multă târguială, pacea s-a făcut. Șarpele rămase între copii. Aveau voie să se joace fiecare, pe rând, cu el fără să se certe. La cel mai mic semn de neînțelegere, lighioana are să fie zvârlită pe apă. Rămânea însă statornicit că era al lui Ionică, singurul lui stăpân, care se îndatora să-l împrumute și fraților săi.

Ziua, fiara se dezmortea linga vatra si blinda se incolacea fie de brat, fie, ca un colan, de gi-tul fratinilor de joc. Dar ii placea mai ales in sin, pe pielea calda, cingatoare in jurul mijlocului ori covrig in fundul camasii la spate.

incepuse sa-si cunoasca prietenii, care nu se mai dezlipeau de el, era bun si dragastos indeosebi cu Ionica, pe pieptul caruia dormea invirtit ca un colac. Copiii il faceau sau bratara cu spiralele ureind de la cot pina la git, unde capsorul lui cu limbi ascutite juca ager sub barbia baiatului. Ori si-l impleteau cununa pe cap, lant de picior, sau ce li se nazarea lor, si sarpele se supunea la toate jocurile. Se domesticise de-a binelea.

Copiii il botezara Aliodor, dupa numele unui viteaz din basme, si se parea ca sarpele raspundea cind e chemat pe nume. Venea mai ales cind era suierat usor pe limba lui cum numai Ionica stia s-o faca.

Ii puneau regulat sub pat un blid cu lapte dulce, pe care-l gaseau totdeauna golit, nu se stie, de sarpe sau de mite.

La inceput a fost foarte greu cu el in odaie indata ce-l lasau jos, unde era frig, amortea. Atunci il putea calca si strivi oricine intra. Trebuia sa-l pazeasca toti ca pe ochii din cap Ionica il culca totdeauna seara cu el. Iar noaptea, cind adormea el, i-l luau de pe piept si il aruncau sub pat, unde sta intepenit pina a doua zi, cind iar il scoteau la joaca.

Numai femeia nu se deprindea cu el. il privea mereu cu spaima si nu suferea cu nici un chip sa se atinga de ea.

Au trecut asa iarna si primavara, ca in basmele cu serpi vrajiti, in pielea carora se ascund geniile binelui sau ale raului. Ajunsesera sa creada ca poate era un pui ratacit de-al imparatului serpilor, care, cind o afla unde se gaseste feciorul, are sa vie si sa-l rascumpere de la cei ce l-au primit si ingrijit, cu o banita de aur si de nestemate.

Cind a dat caldura sarpele a inceput sa se miste mai slobod prin casa. Nu mai sta cuminte sub pat sau unde il puneau. Umbla mereu, se strecura, nesimtit, de colo pina colo. Era foarte curios sa stie tot. ii placea sa cerceteze si sa se vire in locurile cele mai ascunse. il gaseau cind in coltarul cu blide, cind in dulapul cu haine, mai des dupa cotlon. Altadata, la cald, in cuibarul clostelor, care sareau spaimintate de pe oua. De citeva ori l-au descoperit in vatra cu cenusa, unde fusese gata sa-l coaca de-a binelea. Odata s-a plimbat citava vreme in buzunarul lui Pades. Noaptea parasea copiii si vizita pe ceilalti membri ai familiei. Gospodarul nu spunea nimic, doar punea mina pe el si-l zvirlea cit colo. Dar gospodina, iesita din minti, cum il simtea, tipa de scula toata casa. Trebuia sa sara altcineva, de obicei Ionica, si sa i-l culeaga. Femeia ocara si blestema pina ce adormea iar, tirziu.

Trebuia sa se faca insa la un fel. Nu se indurau sa-l ucida. Nu atit de mila sau de hatirul copiilor, cit de teama. S-ar putea ca un sarpe, venit asa din senin la casa lor, sa fie un semn trimis de pricopseala. Ar fi fost sa-si ucida norocul.

Acum inadins ii lasau mereu usa deschisa si-l inlesneau sa plece. Sarpele iesa, se plimba pe unde-i placea si se intorcea iar statornic la caminul lui. Uneori, cind copiii zburdau pe afara, se lua si se tinea, tiptil, dupa ei, alunecind voios prin iarba umeda sub prunii incarcati de rod.

Caci faptul vrednic de luat aminte, dintre toate, numai livada lui Pades nu fusese atinsa de un inghet venit fara veste peste flori si isi pastrase roadele toate. Si inca un lucru bagasera de seama. De cind sarpele intrase in casa, se stirpisera toti soarecii si gindacii stricatori. E drept ca din cind in cind pierea si cite un puisor de closca. Femeia invinuia inviersunata sarpele. Dar nimeni nu-I prinsese. Si pina arunci raminea doar un ponos pe capul blindului tovaras.

intimplarea facuse inconjurul satului, care lua parte cu insufletire la peripetiile casei unde se aciuase lighioana. Cei mai multi erau de partea sarpelui si-l socoteau piaza buna. Altii, dimpotriva, il tineau drept un semn rau si sfatuiau sa se arunce din casa spurcaciunea, care nu putea fi decit unealta diavolului. Daca-l mai tin, are sa le aduca nenorocire. O sa muste vitele, are sa apuce vaca de uger. O sa sugrume copiii, stringindu-se ca o fringhie de gitul lor.

Mai ales vecina Dobra era dusmana neinduplecata a bietei tiritoare.

- Nu-l mai tine, surata, pe linga casa. Asta iti intra o data pe git si nu-l mai poti scoate cu nici un chip din pintece. Nu stii ce-a patit Maranda?

Si-i baga a zecea oara in cap femeii povestea Marandei, care dormise in cimp si un sarpe ii patrunsese prin gura in burta. A chinuit-o multi ani. Numai cu fum de argint viu l-a scos afara. L-a varsat bucati-bucati, amestecat cu cheaguri de singe.

Si povesti de-astea cu serpi oplositi in pintecele oamenilor impuiau zilnic mintile bietei gospodine, care incepuse sa intre la griji si sa slabeasca vazind cu ochii.

intr-o zi a gasit sarpele in putineiul cu putin lapte pe fund, din care mincasera toti. Din acel ceas femeia a inceput sa bage de seama ca o doare si o arde in capul pieptului, la lingurica, acolo unde ajunsese mincarea spurcata de lighioana. isi simtise stomacul intors, razvratit ca de o buba. Si sanatatea ei porni sa mearga la vale, din rau in mai rau.

intr-o noapte, era acum vara, dormeau toti, afara, pe prispa. Deodata, femeia incepu sa geama si sa se zbata. Sarpele se urcase pe pieptul ei si se tirise pina la gura. ii mirosise a lapte dulce. Ea se lupta, dar cu toate opintelile nu-l putea dezlipi. Sarpele se furisa ca pe o gaura pe gitlejul ei in spasme, pina la pintece, unde se intinse, coarda si ramase cu dintii infipti in rinza ei.

Gospodarul, trezit de tipetele si zvircolirile nevestei, o zgiltii si o destepta.

- Ce visezi, femeie? o intreba el. *

- Nici un vis, striga innebunita femeia. A intrat sarpele in mine. De acuma mor.

Si, cu miinile inclestate pe pintece, se framinta in dureri grozave. De atunci a fost cu neputinta s-o mai linisteasca cineva.

Si lucru ciudat, care ii intarea spusele. Chiar din noaptea aceea sarpele a pierit si nu s-a mai gasit. L-au cautat pretutindeni, l-au chemat, l-au suierat copiii.

- Parca a intrat in pamint, spunea Pades.

— Nu in pamint, ci in pintecele meu, tinea una, vaicarindu-se, femeia. Si se apasa cu pumnul sub furca pieptului, unde o vina incordata se zbatea, neastimparata si dureroasa, gata sa crape parca.

Satul acum era, tot, impotriva sarpelui si olicaia pe biata femeie: ca intotdeauna, lighioanei ii mirosise a lapte si se strecurase pe gura, ca de acolo sa alunece mai departe in stomac, ca in-ir-o scorbura, unde coada i se zbatea fara de ragaz.

I s-au facut bolnavei deseintece. A dormit nopti multe cu o strachina de lapte dulce la gura, ca sa ademeneasca jivina sa iasa afara. Sarpele venea pina la inghititoare si nu vrea sa urce mai departe. Sta pindind acolo. Bolnava baga degetele pe git sa-l apuce si nu-l ajungea. Spurcaciunea se cobora iar repede in rinza rascolita de varsaturi acre si galbene ca veninul.

Au afumat-o iar, au otravit-o cu buruieni, pina ce, in sfirsit, Pades a chemat doctorul plasii in treacat pe la primarie.

Acesta a ascultat, a intrebat, a pipait si a spus ca e o boala de stomac pricinuita de prea mult rachiu baut pe inima goala si de prea multa mincare de ceapa si otet.

— Dar drugul care se zbate aici? spunea femeia pierduta. Si plimba mina uscata pe umflatura dureroasa de deasupra buricului.

— E o vina mare, plina cu singe, o lamuri doctorul. Asa zvicneste la oamenii slabi si nervosi. Si pleca, lasind o hirtie cu citeva slove incilcite, pe care nu le putu citi nimeni.

Dar cine s-a potrivit doctorului? Aici, isi dadeau seama toti, trebuiau deseintece tari, de vraci dibaci si puternici.

Si s-au perindat fel si chip de babe si mosi, de tiganci vrajitoare si preoti buni la Dumnezeu, fara sa-i brodeasca unul leacul. Sarpele crestea si se umfla, caci tot ce inghitea bolnava ii-pria numai lui.

Vilva cu femeia care a inghitit un sarpe a facut astfel ocolul satului, al plasii, al judetului si a ajuns inflorita de atitea guri in oraselul de resedinta. O gazeta locala a gasit bun prilej pentru un articol senzational in care sfichiuia autoritatile vitrege cu sanatatea si igiena satenilor de sub obladuirea lor.

Prefectul, suparat, a dat ordin pretorului sa faca numaidecit o cercetare si sa raporteze de urgenta. Pretorul a ordonat la rindul lui primarului, care, nestiind ce sa faca si ce sa raspunda, a urcat cu sila pe bolnava in caruta si impreuna cu barbatul i-a inaintat pesches spitalului din oras, cum facea cu muscatii de dini turbati.

Aici au venit in pelerinaj la patul femeii sa se intereseze prefectul judetului, primarul urbei, procurorul, directorul gazetei si alti multi. Toti au cules chiar din gura pacientei, al carei chip impodobea cu uritenia lui pagina intiia a gazetei, istoria cu sarpele cuibarit in maruntaiele ei. Si arata la toti, fara nici o stinjenire, pintecele galben, umflat si zvicnitor.

In cancelaria spitalului medicul le-a explicat ca nu poate fi vorba de sarpe. E probabil un ulcer stomacal sau mai degraba un cancer foarte repede crescut si inoperabil.

Dar la insistentele prefectului, fiu al poporului, care auzise si el acolo in satul copilariei multe asemenea povesti, medicul se invoi sa faca o operatie de explorare. Si cum era un tinar nu numai cu stiinta, dar si cu suflet, se hotari sa purceada la o indoita operatie: una asupra stomacului si in acelasi timp alta asupra inchipuirii, asupra moralului bonavei, obsedata de gindul sarpelui. Era el insusi foarte curios de rezultat.

A cautat, deci, si a procurat de la farmacist un sarpe din aceia tinuti in borcane cu spirt la ferestrele spitariilor, pe care l-a pastrat la indemina.

La operatie, a gasit, cum era de asteptat, un cancer.

insa, un lucru staniu. Tumora nu avea forma obisnuita de ciuperca inflorita sau de rac. Ci inchipuia aidoma un sarpe. O cordea crunta, care, dupa ce isi infipsese capatul mai rotund in stomac, se rasucea peste el si, incolacindu-l, isi aducea coada subtire pina la ficatul luat in pleasna. Sub el aorta se zbatea deznadajduita.

Medicul, infiorat de infricosatele puteri ale inchipuirii, a cusut fara sa se atinga de maruntaie pintecele la loc. Dar cind femeia s-a desteptat el i-a aratat triumfator sarpele din borcan.

- Iata! L-am gasit si ti l-am scos, ii striga el. De acum trebuie sa te faci repede bine.

Si cauta sa-i altoiasca adinc gindul insanatosirii pe amagirea cu sarpele strain. Era o incercare care merita osteneala. Va avea spiritul, imaginatia, din nou putere asupra materiei, care macar sa usureze, daca nu mai putea sa vindece, ravagiile cumplite ale bolii pe care o stirnise?

Femeia, dupa ce iesi din amorteala, lua de data asta fara nici o sila sarpele in mina si-l privi cu luare-aminte. Dar in loc sa se bucure intoarse cu amaraciune capul, care se balaganea de gi-tul subtire ca o tartacuta pe vrej.

- Nu ma minti dumneata pe mine, facu ea semn cu privirile. Asta nu e sarpele meu.

- Cum nu e sarpele tau? Dar al cui e?

-Al meu e negru, mai mic si mai subtire. Asta e pestritat cu galben.

- Este el, spuse medicul incurcat. A mai crescut, si, stind acolo in zemurile acre ale pinte-celui, si-a schimbat culoarea. S-a ingalbenit de fierea pe care a supt-o.

Femeia da cu indaratnicie din cap in semn ca nu e asa. Si nu vrea sa iasa din ale ei.

- S-apoi asta miroase a spirt. Si eu n-am pus in gura de-o luna macar o picatura.

Planul si viclenia medicului erau astfel date peste cap. inchipuirea putuse sa inlesneasca zbucnirea cancerului si sa-i inteteasca cresterea. Dar putere ca sa lucreze acum de-a-ndoaselea nu mai avea.

Femeia-a fost luata acasa, unde dupa citeva zile a murit.

inmormintarea, cu marea ei petrecere, a pus in fierbere toate satele dimprejur, adunate sa insoteasca la groapa victima sarpelui fabulos. Toata vina cadea pe copiii care oprisera dihania in casa, si mai ales pe bietul Ionica. Oropsiti si huiduiti, ei plingeau singuri si razleti, nemingiiati de nimeni.

Dupa inmormintare lumea s-a intors la casa moartei, unde gospodarul, miscat si mindru de atita cinste, a poftit pe toti la praznicul ritual, dezlantuit dupa vechile datine cu belsug de bautura si mincare, cu risete, glume si veselie de-a lungul a cinci mese intinse in batatura.

S-a cerut si s-a baut mai ales multa tuica, facuta chiar de vaduv din livezile lui. incit repede balerca din pivnita se goli, asa ca trebui sa o rastoarne cu vrana in jos, ca s-o poata stoarce de cele din urma picaturi.

Cind cei trei oameni voinici, cirmuiti de Pades, o detera peste cap, ceva suna acolo inlaun-trul gol al vasului.

il clatinara din nou cu putere. Se lovea incoace si incolo de pereti un lucru tare, cazut inauntru.

Unul puse ochiul la preduf si privi in pintecul balercii. Nu se putea deosebi nimic. intoarsera din nou butoiul si il potrivira cu gura in jos, smucindu-l usor si cu mestesug, asa ca lucrul strain sa ajunga si sa vie la gura vranei. Si-l trasera afara.

Iesi de acolo, teapan si usor zbircit de alcoolul in care se pastrase neatins, Aliodor, puiul imparatului serpilor, nevinovatul tovaras de joc al copiilor. Tot asa de negru, de subtire si nevatamator cum era inainte de a-l duce la pieire neastimparata lui curiozitate si naravul de a-si viri capsorul peste tot.

Oamenii incepura sa strige si scoasera sarpele mort in mijlocul curtii, unde multimea bea si se inveselea, ocarind pomenirea lui spurcata. Dar acum se adeverea ca nu era el cel vinovat.

Copiii sarira cei dintii si se jeluira dupa Aliodor mai abitir decit dupa maica lor.

O femeie care bause cam multa tuica din balerca unde se plamadise sarpele, privindu-l, simti greata si incepu sa verse. Alta, catind sa-i vie in ajutor, se porni si ea pe acelasi lucru. Si in urma lor alte zece. Care cum afla de ce e vorba, nu mai astepta, se punea pe icnit.

Apoi se urnira la treaba asta barbatii cu duiumul.

O adevarata molima dase in toti citi gustasera din grozava tuica, a carei tarie, sa-ti sparga gura, li se parea ca era opera jigadinei.

Si nu azvirleau din ei numai ce mincasera atunci la pomana, ci tot ce dusesera in gura cu o zi inainte. Doar maruntaiele din ei nu le-au dat afara.

Praznic de pomina. Asta a fost razbunarea lui Aliodor, napastuit pe nedrept de oameni.

Folosindu-se de vaicarelile si icniturile obstesti, Ionica a ridicat sarpele din tarina si, strin-gindu-l ca odinioara la piept, a fugit cu el in fundul ograzii. Acolo i-a sapat o groapa si bocindu-l l-a inmormintat, asa cum vazuse ca au facut cu biata maica-sa.