Pisoiaşul de Crăciun

de Corinne Machon

Era seara de Crăciun.

Obosit să caute o gaură cât de mică pentru a se strecura într-o casă, un pisoiaş se aşează, în cele din urmă, încolăcit, pe preşul de la intrare, sperând ca, în felul acesta, să se mai încălzească puţin.

Din păcate o voce groasă urlă dintr-odată la el:

- Pleacă de acolo, pisică murdară!

Pisoiaşul îl privi pe bărbat, implorându-l din priviri, dar acesta nu se lăsă deloc impresionat. Micuţul lăsă capul în jos şi pleacă. Afară se întuneca. Traversează strada principală, unde oamenii se grăbeau să-şi termine cumpărăturile pentru a merge să ia masa de Crăciun la căldură. Frigul era aprig, dar cu toţii zâmbeau din toată inima şi-şi urau:''Crăciun fericit!'', ''Crăciun fericit!''.

Nimeni nu-l observa pe pisoiaşul nostru, care stătea pe stratul fin de zăpadă, liniştit şi tăcut. Trist, acesta se hotărî să meargă drept înainte. Mult timp, auzi zgomotu străzii în spatele lui, apoi se făcu noapte şi totul fu învăluit în beznă.

După puţin timp, vântul se înteţi şi începu să ningă încet. Pentru o clipă, complet sleit de puteri , pisoiaşul privi în jur. Unde putea să găsească un adăpost? Îi era atât de frig, atât de foame! Se aşeză pe zăpadă, simţindu-se abandonat de toţi. Şi totuşi, acolo sus, pe cer, o steluţă, pe care o trezise spiritul Crăciunului, îl privea cu drag pe pisoiaş. Steluţa î-şi spuse că va face totul pentru a-l ajuta, căci nu era oare aceea noaptea în care se întâmplă minuni?

Pierdut între vis şi realitate, micul nostru pisoi nu auzea clinchete de zurgălăi care răsunau chiar deasupra lui. Steluţa începe să strălucească cu toată puterea ei, concetrându-şi lumina într-o singură rază care îl încălzea şi îl lumina pe pisoiaş.

Dar cine credeţi că ateriză acolo, chiar la miezul nopţii? Moş Crăciun, bineînţeles! Coborî din sanie.

- Mâncaţi prietenii mei, spuse el, împărţind câte o bucată de zahăr renilor săi. Ştiţi, sunt destul de supărat. Am ajuns la ultima casă şi încă nu am găsit cadoul potrivit pentru fetiţa care locuieşte aici. Numele ei este Maria şi mi-a cerut un cadou cu totul special... Doar atât mi-a spus! Of, ce încurcătură!

- Hapciu! strănută foarte tare un ren.

Moş Crăciun tresări şi întoarse capul. În acel moment zări o lumină ciudată care coboară din cer şi cădea pe pământ.

- Tu străluceşti aşa de puternic? o întrebă el pe steluţă.

Atunci ea lumină şi mai tare şi Moş Crăciun îl văzu, culcat în zăpadă, pe pisoiaşul nostru, ud tot şi pe jumătate mort de frig. Moşul se apropie şi-l ridică încet.

- Să mergem! spuse Moş Crăciun, acoperindu-l cu fularul. Nu  trebuie să-ţi mai fie frică.Eşti salvat.

Vântul începu din nou să bată şi luă pe sus lista cu numele tuturor copiilor pentru care Moşul pregătise cadouri, amintindu-i acestuia că nu-şi terminase încă treaba. Se scărpină în barbă. Ce îi mai rămase în sac? Un joc, o păpuşă...Nimic care să semene măcar la un cadou foarte special, aşa cum îi ceruse Maria. Steluţa îl lumină din nou pe pisoiaş, care se încălzise în fularul cel roşu.

- Sigur că da! exclamă bătrânul Moş Crăciun. Tu eşti cadoul special!

Tiptil, tiptil, Moş Crăciun se apropie de patul în care dormea, ca un înger, fetiţa cu numele Maria. Încet, puse pisoiaşul pe pernă şi dispăruse cu un zâmbet.

'' Ce fetiţă drăguţă'', se gândi pisoiaşul. Zări pe fereastră steluţa care strălucea pe cer. Îi spuse meunând:

- Mai rămâi puţin!

Chiar atunci, Maria se trezi. Când văzu pisoiul, chipul i se lumină!

- Cât eşti de drăguţ, cât eşti de dulce o să-ţi pun numele Bumbăcel!

Un nume! iată ceva ce pisoiaşul nostru nu avuse niciodată. Atunci avu acel sentiment că, totul va fi bine.

Încă nu s-a făcut dimineaţă... Ninge tot mai tare, dar într-un pat moale, dorm legănaţi de dragoste şi fără griji o fetiţă fericită şi un pisoiaş căruia i s-au îndeplinit dorinţele.

(traducere: Doina Medrea)