IMN EMINESCULUI ÎN NOUĂSPREZECE CÂNTURI de VALERIU ANANIA

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

         

          La Centrul Academic Internaţional Eminescu, Rucsacul de vacanţă continuă să se umple cu noi lecturi, noi poveşti şi povestiri adevărate. Astăzi i-am avut ca vizitatori pe copiii de la Centrul Comunitar pentru Copii şi Tineret Orizont, însoţiţi de pedagogul lor, doamna  Raisa Rusu. Am citit împreună IMN EMINESCULUI în nouăsprezece cânturi de Valeriu Anania, din ciclul Eminescu şi Ortodoxia.

          Autorul face o retrospectivă a tuturor temelor abordate de scriitor, încercând să scoată în evidenţă stările de spirit pe care le avea poetul în momentele de meditaţie şi de creaţie, numindu-le stări şi trepte.

          Am discutat cu copiii despre cele mai preţioase lucruri pe pământ, cum ar fi: omul, viaţa sănătatea, familia, sufletul, credinţa - aici le-am amintit copiilor legenda  Darul lui Dumnezeu, pentru Eminescu, în care îngerul l-a binecuvântat de trei ori şi cu vocea stinsă ca de litanie, i-a citit cuvântul lui Dumnezeu: Ştiu cât de mare este sufletul tău. Ştiu că în el va încăpea o lume întreagă, ştiu că în el vei vrea să cupeinzi chiar nemărginirea  Mea. Ştiu că inima îţi va arde de iubire. Că îţi vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că îi vei iubi pe oameni până la sfârşit, că vei iubi toate frumuseţile făcute de Mine, că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Sfinţii Mei, pe Maica Mea; ştiu că mă vei iubi pe Mine. Şi pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ţie îţi dăruiesc darul Meu cel mai de preţ: îţi dăruiesc suferinţa. Întreaga ta viaţă va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Săbii, fulgere şi piroane vor trece prin sufletul tău. De la oameni vei primi biciuiri, loviri şi pietre. Toţi se vor lepăda de tine, îţi vor înjosi numele şi-l vor umili. Chiar şi cei apropiaţi ai tăi, când îţi va fi cel mai greu, îţi vor da să bei fiere şi otravă. Răni nevindecate şi nemângâiate vei purta în trup şi în suflet. Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat şi a citit mai departe:

          Din acest adânc de suferinţă va creşte un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile şi durerile neamului său. Va creşte un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca uşor cu suflet blând şi luminos, slobozit de toată suferinţa, în lumina falnicilor bolţi, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...

          Copiii au rămas profund impresionaţi de puterea Cuvântului spus de Dumnezeu, dar şi de om, deoarece cuvântul este materia primă cu care omul face ce vrea, face bune, dar poate face şi mai puţin bune. Cuvântul ne poate ridica în slăvi, dar ne poate arunca şi în străfunduri. Aceşti şcolari, care sunt abia în formare, în procesul comunicării îşi dezvăluie trăirile, sentimentele care îi frământă, iar noi, aici intervenim prin intermediul cărţilor şi încercăm să-i facem să citească, le recomandăm ce să citească ca să găsească răspunsuri...

POVEŞTILE - ÎNŢELEPCIUNE POPULARĂ. CE NE ÎNVAŢĂ POVEŞTILE?

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

         

          Pentru a provoca pe cineva la o discuţie/dezbatere trebuie să aduci  argumente plauzibile şi motive convingătoare. Aceasta facem noi la Centrul Academic Internaţional Eminescu. Astăzi i-am provocat la o discuţie/dezbatere pe cei de la grădiniţa nr. 40 (grupa mare şi pregătitoare), ghidaţi de educatoarea lor dragă, doamna Vera Prohorov.

          Am vorbit despre poveste, ca specie literară, despre care copiii ştiu aproape totul: pornind de la definiţie, personaje pozitive şi negative, despre faptul că în poveste binele întotdeauna biruie răul, cât şi despre formula de iniţiere şi încheiere a poveştii.

          Cartea pusă în discuţie a fost Povestea omului leneş scrisă de mult îndrăgitul scriitor Grigore Botezatu şi ilustrată cu atâta măiestrie şi dragoste de pictorul Igor Vieru.

          După ce le-am lecturat povestea, i-am provocat la discuţie, despre personajele cărţii, despre ce trebuia să facă şi nu a făcut omul leneş. Subiectul fiind epuizat, am creat împreună portretul unui om leneş şi a unui om harnic, luând ca bază motivele din povestea citită, dar şi experienţa copiilor. Bineînţeles că micuţilor le-a plăcut portretul omului harnic şi fiind întrebaţi cine este harnic toţi au ridicat mânuţele.

          Şi pentru că ei sunt vizitatorii noştri fideli i-am provocat să ne recite şi să ne cânte ceva, lucru pe care l-au făcut cu plăcere. Tematica poeziilor şi a cântecelor a fost estivală: despre vară, despre flori, despre fructe, despre vacanţa multaşteptată...

          

        Micuţilor le-a plăcut foarte mult întâlnirea noastră, a fost distractivă, interesantă şi utilă.

NE JUCĂM CU IDEILE

          

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

          Mai întâi a fost Cuvântul şi Cuvântul a fost Domnezeu, spune cartea sfântă. Tot ce vedem, tot ce ne înconjoară, astăzi, este o creaţie perpetuă. Omul este cea mai perfectă creaţie ivită vreodată şi omul la rându-i poate crea lucruri neverosimile. Astfel, dintr-o cocă o gospodină bună face mai multe bucate: pâine bună, plăcinte, dar şi prăjituri...

          Copilul este şi el o cocă care poate fi modelată diferit, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Este foarte important mediul, anturajul în care creşte şi se educă, învăţătorul şi mai ales talentul, aptitudinile creative. Copiii toţi sunt foarte  creativi şi e lesne ca cei maturi să observe la timp, capacităţile, aptitudinile copiilor şi să le dezvolte, încadrându-i în diferite ateliere, cercuri de creaţie, provocându-i să modeleze, să construiască, să deseneze, să coase, să brodeze.

          Graţie Rucsacului de vacanţă, una din zilele săptămânii este în totalitate dedicată creaţiei. Noi, cei de la Centrul Academic Internaţional Eminescu încercăm să găsim copii interesanţi, creativi. Imaginile ce urmează vorbesc despre aceasta. Spre exemplu Alexandru Sanduţa, confecţionează din hârtie Turnul Efel de la Paris, iar frăţiorul său Nicolae este pasionat de jocuri care dezvoltă memoria şi logica LEGO. În imagine vedem cum construieşte o Navă maritimă. O vedem şi pe Evelina Bobotrîn, care coase în mergele portretul unei fetiţe, este foarte concentrată şi interesată. Iar acest micuţ care are în faţa lui atâtea cărţi frumos ilustrate, a decis să facă o pictură avangardistă în baza lor.

ÎNCĂ O PERLĂ ÎN RUCSACUL DE VACANŢĂ

Larisa Arseni. Maestru în artă.

Colaboratoare la CAIE.

          O zi cu mult soare, multă lumină, deşi cu multe grade, totuşi frumoasă. Temperatura caniculară de afară păleşte în faţa copiiilor zglobii, fericiţi şi bucuroşi. Sunt în vacanţă, dar şi această perioadă o petrec cu folos. Astăzi am participat la un splendid spectacol, pregătit şi prezentat de copiii din tabăra Cireşarii, de la gimnaziul Nicolae Haralampie Costin. Aici s-au odihnit timp de trei săptămâni, mai mult de 70 de elevi, preponderent din clasele primare.

          Directoarea taberei, doamna Silvia Maslov împreună cu educatorii şi conducătorii de cercuri, doamnele, Lidia Dzeatcovchi (Centrul de creaţie Luceafărul, conducătoarea cercului dramatic), Nadejda Şigaeva, conductoarea cercului de dans clasic, de la acelaşi centru, Angela Cărăuş, actriţă la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, pedagog de arta vorbirii la gimnaziu şi alţii, în tot acest răstimp au fost foarte receptive cu noi colaboratorii Centrului Academic Internaţional Eminescu. Împreună cu copiii din tabără au participat la mai multe activităţi organizate de noi, începând cu eminesciana...

          Astăzi a fost spectacolul de încheiere. Programul a fost de o diversitate surprinzătoare, îmbinând mai multe genuri de artă. Recital de poezie din Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, etc., în formă de microspectacol. Multitudinea de fructe, ce s-au copt în această lună, au iscat în scenă O ceartă a fructelor, care sunt mai coapte, care-s mai gustoase şi care ne aduc mai mult folos pentru sănătate. Au mai  participat: şoricelul cel mic, vulpea cea şireată şi veveriţa, pe care Catincuţa, o fetiţă isteaţă, întâlnindu-le în pădure, le-a pus să strângă pomuşoare şi să recite câte o poezie.

          La un moment dat a apărut şi cucoana Chiriţa, povestind tuturor cum a fost ea la Parij. Numerele artistice se perindau unul după altul, iar spectatorii: elevi, profesori, părinţi, bunici... aplaudau frenetic.

          Doamna Larisa Arseni de la CAIE, la fine le-a mulţumit pentru colaborare, pentru artistism şi i-a îndemnat să vină la bibliotecă, să-şi citească toate cărţile recomandate de învăţători şi profesori pentru vară, până la sfârşitul vacanţei.

          Credem, că aceste trei săptămâni, cât s-au aflat în tabără copiii au învăţat multe lucruri noi, dar şi s-au odihnit pe potrivă. Le urăm vacanţă plăcută în continuare şi-i aşteptăm la bibliotecă, unde-i aşteaptă în Rucsacul de vacanţă lucruri la fel de distractive, dar şi instructive.

CONCURSUL BĂTĂLIA CĂRŢILOR CONTINUĂ!!!

Centrul Academic Internaţional Eminescu îţi propune spre lecturare cele mai interesante cărţi din acest concurs. Astăzi îţi recomandăm următoarea carte. Vă aşteptăm cu drag!!!

Publicat: B. Olesea

RUCSACUL DE VACANȚĂ

INVITAȚIE

10 IUNIE...

Șarpele Aliodor de Vasile Voiculescu

Anul, grozav de econom în ploi, se sfârșise și mai zgârcit în zăpezi. Era iarnă plină, dar numai cu îngheț. Vremuise la început un pospai de zăpadă, pe care vântul o măcinase, zvârlind-o de colo-colo. Și oamenii se îndreptau îngrijorați către un Crăciun negru și uscat, semn rău pentru sămănături, ca și dinspre partea sănătății.

Cei mai necăjiți erau copiii. În loc să zburde cu sania pe dărdăușuri, ei trebuiau să care acasă, cu spinarea, crosnii de crengi și vreascuri. Noroc că în privința lemnelor satul era liniștit. Nu avea nevoie să pornească la păduri îndepărtate. Se încălzea aproape numai cu uscăturile ce-i dau petecuțele de cring, rămase co devălmășie din falnicul codru sub care odinioară se cuibărise cel dintâi strămoș.

Copiii gospodarilor foloseau prilejul ca uscăturile nu erau troienite de zăpezi și se întreceau să aducă acasă sarcini întregi, pe care le trânteau lângă vetrele duduind încinse. Când nu mai încăpeau acolo le îngrămădeau, la îndemână, prin tindele întunecoase.

Într-o zi, copilașul cel mai mic al lui Pades sta la vatră și se juca zvârlind în foc gateje, ca să le privească cum țiuie și se zvârcolesc, vii ca niște șerpișori luminoși. Umblând astfel cu mâna prin vreascuri să le aleagă, dete de o ramură mai moale și mai cărnoasă, pe care încerca zădarnic să o rupă: vreascul, negru și alunecos, se mlădia sub mânuțele lui în toate părțile. Tocmai se pregătea să-l arunce în jar așa întreg, când intrară pe ușă cei doi frați ai lui mai mărișori. Copilul Ie arătă creanga ciudată, pe care numaidecât cel mare i-o smulse.

- E o curea, strigă el bucuros, ia să vedeți cum mă încing eu cu ea!

Și-și încolăci brâul subțirel, peste cămașă, cu mlădița ce se supunea ascultătoare ca o cordea, plimbându-se așa, mândru, prin odaie. Mijlociul ceru să încerce și el curelușa, că și el cărase crengile, unde fusese găsită. Nu putea să se facă numai unul singur stăpân pe ea. Fratele mai mare se împotrivi cu hotărâre sa i-o împrumute. Celălalt puse mâna sa i-o smulgă. De unde harta și încăierare. Cel mic, năpăstuit, se porni să plângă și să strige că dacă e pe bună dreptate, cureaua e a lui, că el a găsit-o întâi..

În toiul gâlcevei, când  trăgeau de cureaua buclucașă, se ivi sora mai mare sărind să-i împace. Și, cu autoritatea palmei ridicate, luă vreascul din mâinile celui mai arțăgos. Dar numaidecât îl azvârli, înspăimântată, țipând ca luată de ele:

- E șarpe Șarpele! Nu vă atingeți!

Cei doi copii mai mărișori se deteră câțiva pași îndărăt și încremeniră. Mezinul, neștiutor, prinse prilejul și-și luă odorul înapoi, vârându-l repede în sân. Nimeni nu mai îndrăznea acum să se apropie de el. Era tabu.

La țipetele înverșunate ale fetei, alergă speriată mama, crezând ca s-a aprins casa. La început nu pricepu nimic. Vorbele se îmbulzeau și se încâlceau învolburate la gurile băieților, încă fier-bântați de sfadă. Fata, îngălbenită și amețită de spaimă, tremura toată și se freca de zor cu scuipat pe degetele cu care apucase jigadina, târa să poată descleșta gura. Numai Prâslea sta liniștit, cu mâna în sân strânsă pe prețuita curelușă.

- Mama, șarpele, șarpele! țipară în sfârșit cei trei.

- Ce șarpe? Unde? întreba femeia.

- În sân la Ionică arătara ei înfiorați.

- Spune, ce e, Mărioară? Nu te mai face! porunci mama.

Fata se dezmetici și spuse întâmplarea. Cum printre vreascuri copiii aduseseră din crâng un șarpe degerat, pe care îl ținea ascuns în sân Ionică. Mama nu credea.

- Cum un șarpe? Că am auzit ceartă.

Totuși, temătoare, porunci copilului să scoată și să arate ce a pitit în sân.

Ionică nu vru. Maică-sa cerca să-l sperie. Dar mâna lui mângâia cu plăcere prada jinduită de frați. O simțea cum la căldura trupului său dulce ca o zi de aprilie curelușa se dezmorțea încet.

Femeia nu știa ce să facă. Nu cuteza să apuce pe copil și să-l caute în sân cu sila. Se temea de misterioasa jivină ascunsă acolo. Așa că nimeni nu mai îndrăznea să se apropie și să brutalizeze copilul, care acum se afla sub protecția șarpelui. Ea trebui să iasă și să cheme bărbatul.

Gospodarul se hotărî cu greu să-și lase treburile pentru o ceartă a copiilor. Numai la strigătele nefirești ale nevestei și fetei se îndura să zvârle toporul și intră cu ele odată.

Ascultă și el întâmplarea și nu crezu.

- Vi se năzare vouă, fricoaselor. Ia să vedem. Ionică, ce ai tu acolo? Dar Ionică nu se indupleca nici la cererea tatălui.

- A! Nu te supui? Stai tu, că-ți arăt eu și vru să-l prindă, ca să-l caute.

Dar copilul zvâcni în fundul sub-patului, unde se ghemui cu neprețuita comoară la el, în cuibarul pisicilor. Nici amenintările, nici rugămintile nu l-au înduplecat să iasă.

-Am sa te las acolo nemâncat, îl procitea maică-sa. Să-ți dea mâtîle să sugi!

Părinții, după oarecări opinteli zădarnice să-l scoată, se liniștiră. Copilului nu i s-a întîmplat nici un rău. Ceilalți frați, pizmași, îl iscodeau, pleeindu-se la început temători, apoi tot mai îndrăzneți sub marginea patului. Cu ochii lor ageri, zăreau acolo ca într-o taină pe Ionică înfașurând și desfășurând curelușa minunată, cu care le făcea în ciudă.

În sfârșit, după multe ademeneli și făgăduieli, că nu-i ia nimeni curelușa, care rămâne a lui, numai să le-o arate, copilul ieși din ascunzătoare. Însă, neîncrezător, vârâse iar odorul la loc, sub cămașa.

La urma se învoi să-l scoată, pentru un briceguț și întinse pe pat sub ochii speriați ai gospodinei un șarpe, lung ca de un cot, negru pe spate și ceva mai deschis pe pântece, cu capul mic și rotunjor, pe laturile căruia sclipeau două mărgeluțe de sticlă roșie, ochii fără pleoape. Numai coada subțire și ascutită tresărea ușor, încolo, zăcea inert, dar se simțea că pâlpâie în el un firișor palid de viață.

Gospodarul cunoscu numaidecât că e vorba de un șarpe neveninos, un biet șarpe nevinovat de pădure, care nu poate face nici un rău.

Femeia ceru totuși și stărui cu încăpățânare să-l arunce în foc. Omul nu se învoi. EI se pregătea sa-l ia cu două bețișoare, să-l scoată și să-l zvârle undeva departe, ce-o vrea Dumnezeu,cu el, dar Ionică se repezi ca un uliu și-l vârî din nou în sân.
Acum toți copiii săriră și luară într-un suflet apărarea sărmanei jivine. Plânseră, se rugară, țipară că au să vadă de el și au să-l îngrijească numai să li-l lase tovarăș de joacă. Și gospodarul, milos, se învoi să-l oprească în casa lui. Numai femeia, înverșunată, cerea alungarea șarpelui, certându-i și ocarându-i cu ce-i venea la gură. După multă târguială, pacea s-a făcut. Șarpele rămase între copii. Aveau voie să se joace fiecare, pe rând, cu el fără să se certe. La cel mai mic semn de neînțelegere, lighioana are să fie zvârlită pe apă. Rămânea însă statornicit că era al lui Ionică, singurul lui stăpân, care se îndatora să-l împrumute și fraților săi.

Ziua, fiara se dezmortea linga vatra si blinda se incolacea fie de brat, fie, ca un colan, de gi-tul fratinilor de joc. Dar ii placea mai ales in sin, pe pielea calda, cingatoare in jurul mijlocului ori covrig in fundul camasii la spate.

incepuse sa-si cunoasca prietenii, care nu se mai dezlipeau de el, era bun si dragastos indeosebi cu Ionica, pe pieptul caruia dormea invirtit ca un colac. Copiii il faceau sau bratara cu spiralele ureind de la cot pina la git, unde capsorul lui cu limbi ascutite juca ager sub barbia baiatului. Ori si-l impleteau cununa pe cap, lant de picior, sau ce li se nazarea lor, si sarpele se supunea la toate jocurile. Se domesticise de-a binelea.

Copiii il botezara Aliodor, dupa numele unui viteaz din basme, si se parea ca sarpele raspundea cind e chemat pe nume. Venea mai ales cind era suierat usor pe limba lui cum numai Ionica stia s-o faca.

Ii puneau regulat sub pat un blid cu lapte dulce, pe care-l gaseau totdeauna golit, nu se stie, de sarpe sau de mite.

La inceput a fost foarte greu cu el in odaie indata ce-l lasau jos, unde era frig, amortea. Atunci il putea calca si strivi oricine intra. Trebuia sa-l pazeasca toti ca pe ochii din cap Ionica il culca totdeauna seara cu el. Iar noaptea, cind adormea el, i-l luau de pe piept si il aruncau sub pat, unde sta intepenit pina a doua zi, cind iar il scoteau la joaca.

Numai femeia nu se deprindea cu el. il privea mereu cu spaima si nu suferea cu nici un chip sa se atinga de ea.

Au trecut asa iarna si primavara, ca in basmele cu serpi vrajiti, in pielea carora se ascund geniile binelui sau ale raului. Ajunsesera sa creada ca poate era un pui ratacit de-al imparatului serpilor, care, cind o afla unde se gaseste feciorul, are sa vie si sa-l rascumpere de la cei ce l-au primit si ingrijit, cu o banita de aur si de nestemate.

Cind a dat caldura sarpele a inceput sa se miste mai slobod prin casa. Nu mai sta cuminte sub pat sau unde il puneau. Umbla mereu, se strecura, nesimtit, de colo pina colo. Era foarte curios sa stie tot. ii placea sa cerceteze si sa se vire in locurile cele mai ascunse. il gaseau cind in coltarul cu blide, cind in dulapul cu haine, mai des dupa cotlon. Altadata, la cald, in cuibarul clostelor, care sareau spaimintate de pe oua. De citeva ori l-au descoperit in vatra cu cenusa, unde fusese gata sa-l coaca de-a binelea. Odata s-a plimbat citava vreme in buzunarul lui Pades. Noaptea parasea copiii si vizita pe ceilalti membri ai familiei. Gospodarul nu spunea nimic, doar punea mina pe el si-l zvirlea cit colo. Dar gospodina, iesita din minti, cum il simtea, tipa de scula toata casa. Trebuia sa sara altcineva, de obicei Ionica, si sa i-l culeaga. Femeia ocara si blestema pina ce adormea iar, tirziu.

Trebuia sa se faca insa la un fel. Nu se indurau sa-l ucida. Nu atit de mila sau de hatirul copiilor, cit de teama. S-ar putea ca un sarpe, venit asa din senin la casa lor, sa fie un semn trimis de pricopseala. Ar fi fost sa-si ucida norocul.

Acum inadins ii lasau mereu usa deschisa si-l inlesneau sa plece. Sarpele iesa, se plimba pe unde-i placea si se intorcea iar statornic la caminul lui. Uneori, cind copiii zburdau pe afara, se lua si se tinea, tiptil, dupa ei, alunecind voios prin iarba umeda sub prunii incarcati de rod.

Caci faptul vrednic de luat aminte, dintre toate, numai livada lui Pades nu fusese atinsa de un inghet venit fara veste peste flori si isi pastrase roadele toate. Si inca un lucru bagasera de seama. De cind sarpele intrase in casa, se stirpisera toti soarecii si gindacii stricatori. E drept ca din cind in cind pierea si cite un puisor de closca. Femeia invinuia inviersunata sarpele. Dar nimeni nu-I prinsese. Si pina arunci raminea doar un ponos pe capul blindului tovaras.

intimplarea facuse inconjurul satului, care lua parte cu insufletire la peripetiile casei unde se aciuase lighioana. Cei mai multi erau de partea sarpelui si-l socoteau piaza buna. Altii, dimpotriva, il tineau drept un semn rau si sfatuiau sa se arunce din casa spurcaciunea, care nu putea fi decit unealta diavolului. Daca-l mai tin, are sa le aduca nenorocire. O sa muste vitele, are sa apuce vaca de uger. O sa sugrume copiii, stringindu-se ca o fringhie de gitul lor.

Mai ales vecina Dobra era dusmana neinduplecata a bietei tiritoare.

- Nu-l mai tine, surata, pe linga casa. Asta iti intra o data pe git si nu-l mai poti scoate cu nici un chip din pintece. Nu stii ce-a patit Maranda?

Si-i baga a zecea oara in cap femeii povestea Marandei, care dormise in cimp si un sarpe ii patrunsese prin gura in burta. A chinuit-o multi ani. Numai cu fum de argint viu l-a scos afara. L-a varsat bucati-bucati, amestecat cu cheaguri de singe.

Si povesti de-astea cu serpi oplositi in pintecele oamenilor impuiau zilnic mintile bietei gospodine, care incepuse sa intre la griji si sa slabeasca vazind cu ochii.

intr-o zi a gasit sarpele in putineiul cu putin lapte pe fund, din care mincasera toti. Din acel ceas femeia a inceput sa bage de seama ca o doare si o arde in capul pieptului, la lingurica, acolo unde ajunsese mincarea spurcata de lighioana. isi simtise stomacul intors, razvratit ca de o buba. Si sanatatea ei porni sa mearga la vale, din rau in mai rau.

intr-o noapte, era acum vara, dormeau toti, afara, pe prispa. Deodata, femeia incepu sa geama si sa se zbata. Sarpele se urcase pe pieptul ei si se tirise pina la gura. ii mirosise a lapte dulce. Ea se lupta, dar cu toate opintelile nu-l putea dezlipi. Sarpele se furisa ca pe o gaura pe gitlejul ei in spasme, pina la pintece, unde se intinse, coarda si ramase cu dintii infipti in rinza ei.

Gospodarul, trezit de tipetele si zvircolirile nevestei, o zgiltii si o destepta.

- Ce visezi, femeie? o intreba el. *

- Nici un vis, striga innebunita femeia. A intrat sarpele in mine. De acuma mor.

Si, cu miinile inclestate pe pintece, se framinta in dureri grozave. De atunci a fost cu neputinta s-o mai linisteasca cineva.

Si lucru ciudat, care ii intarea spusele. Chiar din noaptea aceea sarpele a pierit si nu s-a mai gasit. L-au cautat pretutindeni, l-au chemat, l-au suierat copiii.

- Parca a intrat in pamint, spunea Pades.

— Nu in pamint, ci in pintecele meu, tinea una, vaicarindu-se, femeia. Si se apasa cu pumnul sub furca pieptului, unde o vina incordata se zbatea, neastimparata si dureroasa, gata sa crape parca.

Satul acum era, tot, impotriva sarpelui si olicaia pe biata femeie: ca intotdeauna, lighioanei ii mirosise a lapte si se strecurase pe gura, ca de acolo sa alunece mai departe in stomac, ca in-ir-o scorbura, unde coada i se zbatea fara de ragaz.

I s-au facut bolnavei deseintece. A dormit nopti multe cu o strachina de lapte dulce la gura, ca sa ademeneasca jivina sa iasa afara. Sarpele venea pina la inghititoare si nu vrea sa urce mai departe. Sta pindind acolo. Bolnava baga degetele pe git sa-l apuce si nu-l ajungea. Spurcaciunea se cobora iar repede in rinza rascolita de varsaturi acre si galbene ca veninul.

Au afumat-o iar, au otravit-o cu buruieni, pina ce, in sfirsit, Pades a chemat doctorul plasii in treacat pe la primarie.

Acesta a ascultat, a intrebat, a pipait si a spus ca e o boala de stomac pricinuita de prea mult rachiu baut pe inima goala si de prea multa mincare de ceapa si otet.

— Dar drugul care se zbate aici? spunea femeia pierduta. Si plimba mina uscata pe umflatura dureroasa de deasupra buricului.

— E o vina mare, plina cu singe, o lamuri doctorul. Asa zvicneste la oamenii slabi si nervosi. Si pleca, lasind o hirtie cu citeva slove incilcite, pe care nu le putu citi nimeni.

Dar cine s-a potrivit doctorului? Aici, isi dadeau seama toti, trebuiau deseintece tari, de vraci dibaci si puternici.

Si s-au perindat fel si chip de babe si mosi, de tiganci vrajitoare si preoti buni la Dumnezeu, fara sa-i brodeasca unul leacul. Sarpele crestea si se umfla, caci tot ce inghitea bolnava ii-pria numai lui.

Vilva cu femeia care a inghitit un sarpe a facut astfel ocolul satului, al plasii, al judetului si a ajuns inflorita de atitea guri in oraselul de resedinta. O gazeta locala a gasit bun prilej pentru un articol senzational in care sfichiuia autoritatile vitrege cu sanatatea si igiena satenilor de sub obladuirea lor.

Prefectul, suparat, a dat ordin pretorului sa faca numaidecit o cercetare si sa raporteze de urgenta. Pretorul a ordonat la rindul lui primarului, care, nestiind ce sa faca si ce sa raspunda, a urcat cu sila pe bolnava in caruta si impreuna cu barbatul i-a inaintat pesches spitalului din oras, cum facea cu muscatii de dini turbati.

Aici au venit in pelerinaj la patul femeii sa se intereseze prefectul judetului, primarul urbei, procurorul, directorul gazetei si alti multi. Toti au cules chiar din gura pacientei, al carei chip impodobea cu uritenia lui pagina intiia a gazetei, istoria cu sarpele cuibarit in maruntaiele ei. Si arata la toti, fara nici o stinjenire, pintecele galben, umflat si zvicnitor.

In cancelaria spitalului medicul le-a explicat ca nu poate fi vorba de sarpe. E probabil un ulcer stomacal sau mai degraba un cancer foarte repede crescut si inoperabil.

Dar la insistentele prefectului, fiu al poporului, care auzise si el acolo in satul copilariei multe asemenea povesti, medicul se invoi sa faca o operatie de explorare. Si cum era un tinar nu numai cu stiinta, dar si cu suflet, se hotari sa purceada la o indoita operatie: una asupra stomacului si in acelasi timp alta asupra inchipuirii, asupra moralului bonavei, obsedata de gindul sarpelui. Era el insusi foarte curios de rezultat.

A cautat, deci, si a procurat de la farmacist un sarpe din aceia tinuti in borcane cu spirt la ferestrele spitariilor, pe care l-a pastrat la indemina.

La operatie, a gasit, cum era de asteptat, un cancer.

insa, un lucru staniu. Tumora nu avea forma obisnuita de ciuperca inflorita sau de rac. Ci inchipuia aidoma un sarpe. O cordea crunta, care, dupa ce isi infipsese capatul mai rotund in stomac, se rasucea peste el si, incolacindu-l, isi aducea coada subtire pina la ficatul luat in pleasna. Sub el aorta se zbatea deznadajduita.

Medicul, infiorat de infricosatele puteri ale inchipuirii, a cusut fara sa se atinga de maruntaie pintecele la loc. Dar cind femeia s-a desteptat el i-a aratat triumfator sarpele din borcan.

- Iata! L-am gasit si ti l-am scos, ii striga el. De acum trebuie sa te faci repede bine.

Si cauta sa-i altoiasca adinc gindul insanatosirii pe amagirea cu sarpele strain. Era o incercare care merita osteneala. Va avea spiritul, imaginatia, din nou putere asupra materiei, care macar sa usureze, daca nu mai putea sa vindece, ravagiile cumplite ale bolii pe care o stirnise?

Femeia, dupa ce iesi din amorteala, lua de data asta fara nici o sila sarpele in mina si-l privi cu luare-aminte. Dar in loc sa se bucure intoarse cu amaraciune capul, care se balaganea de gi-tul subtire ca o tartacuta pe vrej.

- Nu ma minti dumneata pe mine, facu ea semn cu privirile. Asta nu e sarpele meu.

- Cum nu e sarpele tau? Dar al cui e?

-Al meu e negru, mai mic si mai subtire. Asta e pestritat cu galben.

- Este el, spuse medicul incurcat. A mai crescut, si, stind acolo in zemurile acre ale pinte-celui, si-a schimbat culoarea. S-a ingalbenit de fierea pe care a supt-o.

Femeia da cu indaratnicie din cap in semn ca nu e asa. Si nu vrea sa iasa din ale ei.

- S-apoi asta miroase a spirt. Si eu n-am pus in gura de-o luna macar o picatura.

Planul si viclenia medicului erau astfel date peste cap. inchipuirea putuse sa inlesneasca zbucnirea cancerului si sa-i inteteasca cresterea. Dar putere ca sa lucreze acum de-a-ndoaselea nu mai avea.

Femeia-a fost luata acasa, unde dupa citeva zile a murit.

inmormintarea, cu marea ei petrecere, a pus in fierbere toate satele dimprejur, adunate sa insoteasca la groapa victima sarpelui fabulos. Toata vina cadea pe copiii care oprisera dihania in casa, si mai ales pe bietul Ionica. Oropsiti si huiduiti, ei plingeau singuri si razleti, nemingiiati de nimeni.

Dupa inmormintare lumea s-a intors la casa moartei, unde gospodarul, miscat si mindru de atita cinste, a poftit pe toti la praznicul ritual, dezlantuit dupa vechile datine cu belsug de bautura si mincare, cu risete, glume si veselie de-a lungul a cinci mese intinse in batatura.

S-a cerut si s-a baut mai ales multa tuica, facuta chiar de vaduv din livezile lui. incit repede balerca din pivnita se goli, asa ca trebui sa o rastoarne cu vrana in jos, ca s-o poata stoarce de cele din urma picaturi.

Cind cei trei oameni voinici, cirmuiti de Pades, o detera peste cap, ceva suna acolo inlaun-trul gol al vasului.

il clatinara din nou cu putere. Se lovea incoace si incolo de pereti un lucru tare, cazut inauntru.

Unul puse ochiul la preduf si privi in pintecul balercii. Nu se putea deosebi nimic. intoarsera din nou butoiul si il potrivira cu gura in jos, smucindu-l usor si cu mestesug, asa ca lucrul strain sa ajunga si sa vie la gura vranei. Si-l trasera afara.

Iesi de acolo, teapan si usor zbircit de alcoolul in care se pastrase neatins, Aliodor, puiul imparatului serpilor, nevinovatul tovaras de joc al copiilor. Tot asa de negru, de subtire si nevatamator cum era inainte de a-l duce la pieire neastimparata lui curiozitate si naravul de a-si viri capsorul peste tot.

Oamenii incepura sa strige si scoasera sarpele mort in mijlocul curtii, unde multimea bea si se inveselea, ocarind pomenirea lui spurcata. Dar acum se adeverea ca nu era el cel vinovat.

Copiii sarira cei dintii si se jeluira dupa Aliodor mai abitir decit dupa maica lor.

O femeie care bause cam multa tuica din balerca unde se plamadise sarpele, privindu-l, simti greata si incepu sa verse. Alta, catind sa-i vie in ajutor, se porni si ea pe acelasi lucru. Si in urma lor alte zece. Care cum afla de ce e vorba, nu mai astepta, se punea pe icnit.

Apoi se urnira la treaba asta barbatii cu duiumul.

O adevarata molima dase in toti citi gustasera din grozava tuica, a carei tarie, sa-ti sparga gura, li se parea ca era opera jigadinei.

Si nu azvirleau din ei numai ce mincasera atunci la pomana, ci tot ce dusesera in gura cu o zi inainte. Doar maruntaiele din ei nu le-au dat afara.

Praznic de pomina. Asta a fost razbunarea lui Aliodor, napastuit pe nedrept de oameni.

Folosindu-se de vaicarelile si icniturile obstesti, Ionica a ridicat sarpele din tarina si, strin-gindu-l ca odinioara la piept, a fugit cu el in fundul ograzii. Acolo i-a sapat o groapa si bocindu-l l-a inmormintat, asa cum vazuse ca au facut cu biata maica-sa.

Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu

Accesați: https://www.scribd.com/doc/27064466/Dumbrava-minunata-M-Sadoveanu

Ciobănilă de Vasile Voiculescu

Bolea dus, cu arsuri, trintit in niste paie sub sopron: parea mort. Doar cosul pieptului i se misca, slab, a rasuflare, si pielea i se infiora scuturata de friguri, cind crestinul care venea uneori sa-l vada ii turna o oala cu apa rece in cap. Dupa citeva zile de nesimtire s-a trezit din noaptea zacerii, a deschis ochii si a dat sa se scoale. Dar miscarea a savirsit-o mai mult in gind; trupul nu l-a ascultat: i-a bitiit numai un picior, i s-a rinjit o buza si a icnit o spuma verzuie Istovit, s-a culcat tot in gind, la loc, in bezna creierului oblonit. Somnul insa i-a fost de aici inainte mai linistit, fara spasme, dind pas intremarilor launtrice sa urce din adincuri.
Pe urma s-a desteptat intreg si de-a binelea. A incordat grumazul deztepenit, si gitul ascultator i-a inaltat capul de pe pamint, cit ochii sa poata privi imprejur. Mai tirziu picioarele nu s-au mai flescait sub el, ci l-au ridicat si l-au tinut in sus.
Bucuros, omul care-l priveghea i-a pus dinainte o strachina cu lapte si o felie de mamaliga. El intii le-a mirosit: izul lor i-a inviorat narile si i-a chemat, ca dintr-o departare neagra, sovaitoare aduceri-aminte A limpit cu ragazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri si zabave Plecat apoi asupra mamaligii, a dat numai din coada la ea, s-a tras inapoi si iar s-a trintit Asa a min-cat din mina omului si a adormit adinc alte zile, pina s-a sculat deplin sanatos, cum fusese mai inainte mare, voinic si flocos, ciine ciobanesc alb, coborit de la stina, de-a dreptul din munte.
Atunci omul l-a strigat poruncitor pe numele ce-i lasase pastorii, cind l-au tras aproape mort din dasaga de pe spatele magarului si i-l dasera in primire.
-Samson, vin aici
Dulaul nu l-a cunoscut insa de stapin, glasul nu i-a mers deloc la inima si nu s-a clintit. A miscat usurel motul cozii si i-a zimbit oleaca, trist, din priviri. Astfel, de la inceput s-a pus o rece departare launtrica intre om si animal, care s-a talmacit numaidecit intr-o plecare a ciinelui spre poarta. Omul a alergat dupa el, l-a ajuns; cu oarecare sfiala, l-a mingiiat pe cap, la radacina urechilor, i-a petrecut pe nesimtite cureaua cu lant pe dupa git, l-a adus cu vorbe bune inapoi si l-a legat de un stilp al sopronului unde zacuse. I-a pus in fata bucate, pe plac: dinele n-a vrut sa mai manince
- Da-i drumul sa se duca, daca asa ii este voia, dupa turma lui, ii zicea nevasta gospodarului. Astia stiu urma urmele si poate isi gaseste stapinii.
- D-apoi baciul insusi mi l-a incredintat si m-a rugat sa i-l ingrijesc, si daca traieste sa i-l pastrez pina-n primavara, cind urca iar pe Foisag. Mi-a dat doar arvuna putinica de brinza si •n-am legat. Si apoi ne pazeste casa, ca tot n-avem o javra sa latre macar la calatorii de pe drum.
Dar Samson nu stia tocmeala baciului, nici de grozava boala ce-l lovise cind coborau Valea Urseiului, de zacerea lui in dasaga in care-l purtase poste intregi asinul. Pina ce, neputind sa-l mai care cu ei, nici sa-l ingrijeasca cum se cade, ciobanii, in drum spre balta, il dasera in seama celui dintii gospodar intilnit in cale, cu rugamintea sa-l adaposteasca, pina s-o alege: „au moare, au scapa".
- E jigodie, spuse gazda, primindu-l: uite cum ii frige botul si i se urdurosesc ochii. Nu tuseste?
- Ba si tuseste, spuse cu mila baciul. Mi-e scump ca un copil, urma el, ca-i vrednic si mintos, minune mare! Aduna oile risipite si le vegheaza mai dihai ca unul din noi. Nu stie ce-i lenea ori lasarea De cind il avem nu se mai staveste lup in preajma stinii. Sa-I Iapad, mi se rupe inima, ca l-am crescut chiar eu de cind era de-o schioapa. Adica se cheama ca nu-l lapad, o intoarse el, sporovaind inainte, ca unul ce era lacom de vorba, de care postise atit amar de vreme acolo sus, unde nu-i iesea din gura decit: „hai, oaie, nea, oaie bir, oaie"
- Si uite, se porni el iar, ti—1 las dumitale, ca ne-au cuprins ploile, si pe el l-a facut leoarca. Mi-e sa nu prinza junghi.
Gospodarul, zapacit de-atita vorba, dete din cap ca asa este si ridica ochii la cerul din care tiriia fara contenire de o saptamina in sir o ploicica marunta si deasa, cu vint rece ca de munte.
- Ti-l las deci dumitale, o lua de la capat baciul guraliv, ca esti si te vezi gospodar cuprins iar pentru ingrijiri si hrana tine bcrbinta asta. La intoarcere, daca-l mai aflu, ti-oi face si altfel de plata, ca vindem, se cheama, brinzeturile. Si sa stii, adaose el intorcindu-se, ca numele lui este Samson, pentru ca-i voinic ca tizul lui din Scriptura. Si s-au urnit cu turme, cu pastori si tarhatul tot sa se mistuiasca in negurile ploilor.
Dar, cum spuneam, de tocmeala asta intre baci si gospodar Samson nu stia si nici nu vrea sa stie. Lui ii ardea sufletul de dorul ciobanilor si al turmei. Aici, in cuprinsul unui stinjen, cit ii ingaduia lantul sa se miste, gainile ii ciuguleau mamaliga de sub nas si niste purcei obraznici il guita necontenit navalindu-I, cit trebuie sa se apere de ei mursicindu-i de urechi ca pe oile neascultatoare - si n-a mai rabdat. intr-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls stilpul care putrezise si l-a tirit citiva pasi. Noroc ca lantul a iesit prin capatul lemnului si el a putut porni numai cu fierul de git. A sarit apoi peste poarta inalta si a fugit, nebun, dupa ai sai.
Chiar din poarta a pus botul in tarina noroioasa a drumului si a inceput a coteli, ici-colo. Aproape de casa si prin santul de alaturi si prin iarba imprejurimilor unde fusese popasul turmei, el putu deslusi urme invalmasite si citi izul lor cu nasul, ca pe niste slove intiparite cu mirosuri pe pamint. Dar mai la vale, merse din ce in ce mai anevoie, pina ce orice semn si miros pieri; ploile le spalase cu desavirsire Dar el tot a mers asa, in oibul locului, cu urechea si coada mereu mai pleostite, pina s-a oprit ratutit. Nu stia incotro sa mai apuce. S-a pus in sezut pe marginea drumului si a urlat lung spre murite si apoi catre ses: nu i-a raspuns nimeni. A pornit iar si a calcat pret de o posta, pina ce, istovit, s-a culcat intr-o porumbiste desnadajduit.
in zori a plecat iar, se inseninase. Si dimineata, cind soarele urcase de-o sulita, el intra intr-o margine de sat. A incetinit mersul si, cu bagare de seama, a trecut pe Iinga cea dintii casa, de-a lungul unor uluci de tambre, din dosul carora s-auzea o larma si niste zbierete parca de miei Prinse suflet: erau ai luiinainta si se opri in poarta deschisa. Adevarat: in ograda tarcuita ca o stina zburda un ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai multi albi: sareau, se zbenguiau, se luptau, alergau, cu mare ramat.
Canele, amagit, intra inauntru. Nimeni nu-l baga de seama. Mai in fund in fata lui o cladire tot alba, cu ferestre mari, cum nu mai vazuse in viata Iui. Deasupra pridvorului o tablie, pe care, daca ar fi invatat buchile, Samson ar fi citit: Scoala primara mixta a comunei Lunca-Frumoasa, catunul Poeni. Dar el nu stia carte si nici copii nu mai vazuse. Cunoscuse numai oameni mari, indeosebi pe baciul lui si pe pastori. Ceilalti cu care avusese de-a face nu-i placuse. I-ar fi muscat, dar la certarea stapinului se multumea sa-i miriie. Pe cind gigilicile astea saltarete de aici din tarc aduceau cu mieii despartiti de-a basca de oi, zbierind dupa mamele lor. Se apropie sa-i miroasa
Un copilas il zari si dete alarma. Ciinele cu blana vilvoi, terfelita de pulberi si noroaie, cu lantul tiris dupa el, se infatisa fioros. Si speriati fugira gramada in pridvorul scolii.
- Domnule, strigau, domnule, un ciine, un ciine turbat! Numaidecit se ivi din tirla un om voinic si mustacios cu o nuia in mina.
- Ce e neorinduiala asta, copii? striga el.
- Un ciine turbat! zbierara ei iar.
- Unde?
-Uite-l colo, domnule si copiii aratau cu miinile intinse spre el.
„Asta e baciul lor", isi zise Samson. Se ridica si se smeri, virind putin coada intre picioare.
invatatorul se uita de departe Ia el: era hid in adevar, dar nu parea primejdios. Sta linistit, fara nici un gind rau. Totusi, n-avea ce cauta la scoala. Facu citiva pasi, se pleca sa ia o piatra, o azvirli in el si-l huidui.
Samson, ca orice strein, nu mai astepta: se trase afara, si dascalul inchise poarta, multumin-du-se sa-l mai alunge cu un „huo" Dar ciinele nu se departa mult; il intriga noul soi de miei si stete locului: „tarcul o fi al baciului, dar drumul era slobod", si se puse in sezut, cu ochii la poarta.
Copiii se luasera dupa domnul lor si, cautind pietre, se bulucira la zabrele sa-l loveasca. invatatorul ii certa.
- Un ciine fugar, poate s-a ratacit Lasati-l in pace. Intrati in clasa. Copiii nu se-ndurau sa se dezlipeasca de la uluci.
- Uite, ma, ce cap mare are
- Vezi, e cu lantul de git.
- N-are ochii rosii, domnule, si nu-i curg bale, se facu firoscos un tinc.
- Cutu, cutu, na il striga citiva. Ciinele misca a multumire coada infoiata.
„Mieii astia, cind nu zbiara, vorbesc ca baciul meu", gindi el.
- Tata spune ca e a bine cind un ciine ratacit trage la o casa.
- Lasa, lasa, aici nu e casa, e scoala. Destul intrati in clasa. Si domnul abia ii putut umi cu nuiaua din urma, ca pe o turma, si-i viri in tirla.
- „Tot miei sint", hotari Samson.. Apucase el sa-i miroasa de aproape. Dar nu erau miei de si, desi straiele lor aveau iz de lina, erau miei de om Si astfel Samson isi dezlega singur nedumerirea. De acum incolo stia cu ce are de-a face. Se puse pe brinci, isi rezema botul pe labe, cu °chii tinta in ograda, sa vada ce se mai petrece cu ei. Cum era insa lihnit de foame si ostenit de alergatura, atipi, ceea ce nu i se intimpla altadata.
Il trezi larma cunoscuta, cu zbieretele de mielusei. Se ridica. Copiii ieseau voiosi din clasa si se risipira zburdind in curte, dornici dejoaca. Dar invatatorul se arata numaidecit cu nuiaua, ii strinse ca un baci si-i rindui doi cite doi, pornind spre poarta, o deschise si le dete drumul prin strunga ei. Apoi se intoarse si intra in tirla.
„Ce mai incoace si incolo: aidoma ca la stina!" Si Samson se bucura nu numai cu virful cozii, ci in el intreg. Gasise o farima de turma, cu baci De buna seama ca are sa fie nevoie si de ciine vrenic Mai ales in imprejurari ca cea de acum, cind ii trimite singuri la pasune Caci unde ar putea sa-i sloboada din tarc, afara?
Copiii iar il vazura. Unul mai indraznet iesi din rind catre el
- Fugi, ma, ca te musca, ii strigara toti.
- As, nu mi-e frica. Nu musca daca nu-i faci nimic si se cauta in traista de la sold. Samson ii urmarea orice miscare Baiatul scoase o halca de mamaliga intinsa cu brinza si
i-o zvirli. Ciinele o inhata din zbor: coltii albi ii lucira o clipa grozavi si cerul gurii se zari negru, ceea ce ii infiora pe toti si-i facu, de unde pornisera spre el, sa se sfiasca indarat. Dar ciinele da multumire din intreg stuful cozii, semn ca mai astepta alta halca. Baietelul ii arunca inca un cocolos, pe care Samson il prinse asijderi Atit le-a trebuit celorlalti Toti si-au scormonit trais-tioarele de dupa git si i-au pus dinainte care o frintura de azima, care un bot de brinza, unul o aschie de slanina, altul niste mere.
- Pai tu nu stii? Ciinii nu maninca poame
- Al meu maninca prune, mereu il bate mama si-l alunga din livada.
- Da' grozav e, ma, al tau! Se urca in pom
- Nu, ma prostule, le culege pe ale de pe jos.
- II tineti voi nemincat, sari altul. Ia sa-l saturi de mamaliga si sa-i mai zvirli si oase: sa vezi atunci ca nu mai strica porumb din lunca si poame din ograda.
Samson isi indestulase foamea si se desfata privindu-i cu ochii luminati de amintiri, lin-gusindu-si botul, si prinse sa-i iubeasca.
Unul mai marisor isi lua curaj, veni pana linga el, intinse mina si-l mingiie intii pe cap, apoi indrazni si pe spinare.
Ciinele scheuna si-i linse minuta. Numaidecit altii tabarira pe el sa-l atinga, sa-l scarpine si se ghiontira, se imbrincira galagiosi gata de bataie. Ciinele sta linistit, n-avea porunca de la baciul lor sa se amestece si sa puie rinduiala.
invatatorul auzi larma de la poarta, iesi, se supara, goni ciinele, ii aseza iar in sir, facindu-le vint pe drumul satului, si stete sa se uite dupa ei cu nuiaua in mina, pina se departara. Samson se dete dupa coltul zaplazului si se aseza pe asteptare, petreeindu-i cu ochii.
Dar numaidecit acolo pe drum zarva intre ei iar incepu.
- Ma, saracul, nu i-am dat apa, si i-o fi sete!
- Lasa, ca se duce el singur la piriu si bea, facu nepasator unul.
- Da' ce, ma, tie cind ti-e sete te duci la piriu?
- Daca n-am de unde bea, ma duc. Si harta era gata sa izbucneasca.
- Lasati, ma, ca-i aduc eu intr-o oala cum ajung acasa, ca stau aproape.
- Numai daca li-i mai gasi aici se ingrijora o fetita. Eu l-as lua acasa la mine.
- Fugi de-acolo vrei sa te bata ma-ta? Ea n-are mamaliga destula pentru tine
- Lasa, ca te spui eu mamii, se smiorcai ea. Si galagia calatori inainte spre inima satului.
Curind a sosit copilasul care fagaduise apa. Dar n-a pus vasul jos, ci, mindru, i l-a tinut chiar el la bot, asa ca Samson a limpit din mina lui. Prilej sa se grozaveasca povestindu-si celorlalti isprava.
Cind, dupa prinz, au venit la scoala, copiii au gasit ciinele la post, in poarta. Care cum trecea, il mingiia. El i-a numarat cum intrau unul dupa altul in stina, prin strunga imprejmuirii.
-Tii! am uitat sa-i aduc mincare, sejalui fruntasul clasei.
- Mai! Am eu niste nuci in buzunar, isi aduse unul aminte. Si ii zvirli un pumn plin. Samson mirosi una, o lua in gura si o sparse in dinti. Apoi, cu indeminare, alese miezul, care-i placu. Si se lua de alta. Daruitorul fu fericit.
- Vezi, ma, ca stie sa Ic manincc? E destept!
Cel cu apa, ca sa nu ramiie mai prejos, isi inflori isprava, precum ca ii dase sa bea apa chiar din pumnii lui, pe care si-i aduna, ca sa le arate, in chip de cupa.
Dupa ce copiii s-au mistuit in clasa, Samson s-a statornicit iar dupa colt, unde s-a culcat. Stia ca au sa-l scoale cu ramatul lor cind vor navali afara, in tarc.
Dupa alte ceasuri de asteptare, cirdul mieilor de om s-a vestit prin larma de zbierete, si ciinele s-a ivit sa-i primeasca. Vazu cum din nou baciul ii insiruie de plecare si le da drumul. Ciinele se mira. Nu pricepea: ii trimite la pasune acum scara? si singuri? Acolo sus la stina nu se obisnuia asa ceva: sa lasi miei, chiar cirlani mai marisori, de capul lor, sa-i manince lupii Si se lua dupa ei, citiva zeci de pasi in urma, apoi tot mai aproape in spatele cioporului, cu lantul tiris, si baga de seama ca unul cite unul se razneste si intra in tarcuri de tirle deosebite. Ciinii satului il simtira si harmalaia se deslantui Ca unul ce se socotea strein si tara drepturi, Samson se trase intcleptesle inapoi, prin mijlocul drumului, si se intoarse la scoala. Aici era oarecum daca nu la el, cel putin tolerat, macar la poarta, unde dormi.
In zori a facut cercetare amanuntita locului si imprejurimilor, gasi piriul, bau si intra cu labele sa Ie spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descilcit cu dintii de ciulinii prinsi in blana. Si s-a intors din nou ca la o datorie sa se intepeneasca in strunga prin care intra mieii Astia, mai tirzior au venit iar, fie unul cite unul, fie inhaitati doi-trei, strigindu-se, alergindu-se din urma. El i-a intim-pinat de data asta sculindu-se si iesindu-le mult inainte, cu clatinarea intregului maturoi al cozii.
- V-am spus eu ca n-are sa plece? Uite-l, ne-a asteptat.
- Pai mi-era ca-l gonesete domnul
- Dar ce are domnul cu el? Vede si dumnealui ca e ciine bun si destept.
- Mai destept ca tine: daca l-o primi in clasa, are sa te intreaca in aritmetica
Toti risera. Si darurile, brinza, oase, mamaliga, plouara dinaintea lui Samson. Iar mingiierile nu mai conteneau.
- Haideti, ma, ca am intirziat, se trezi unul.
Dar invatatorul le vazuse popasul si se ivi la poarta cu nuiaua.
- Iar va pierdeti vremea cu ciinele asta de pripas? se rasti el. Intrati repede in clasa. Si se pleca sa ia pietre sa-l alunge.
- Nu-l izgoniti, domnule, se ruga „manitorul", ca e bun sa pazeasca scoala si casa d-voastra. Adevarat: intr-o latura a curtii se mai aflau doua odaite, locuinta dascalului, cu o brazda de
flori uscate in fata si o pompa de apa intr-o latura. Asa ca de data asta domnul nu mai zise nimic. Cerceta doar lung cu ochii ciinele, care tinti drept in ochii lui o privire calda si credincioasa, cum isi privea baciul. Si, ciudat, invatatorul, parca mustrat, si-i pleca pe ai lui in jos. Renunta sa-l mai goneasca si-si mina tacut copiii in clasa.
Baietul care luase apararea ciinelui nu mai putea de bucurie ca izbutise.
La prinz, acelasi joc: alaiul mieilor omenesti defila iar pe dinaintea lui. Copiii din nou se oprira, il alintara, se hirjonira cu el, care primi cu bunavoie joaca, si se lasa bucuros la toti, ca si cum ar fi fost al tuturor.
invatatorul, miscat, ramasese locului sa-l spioneze. Cind sirul porni, Samson se lua dupa copii si-i petrecu o bucata Apoi se opri: n-avea porunca sa se ia la harta cu ciini streini Stete nedumerit in drum; apoi se intoarse la locul lui. invatatorul il astepta. Se gindise: era singur, nici nevasta, nici copil, nici catel ori purcel. Intrase in sat cu miinile goale Dupa ce plecau scolarii nu raminea un suflet linga el, in pustietatea asta de margine de sat unde era zvirlita scoala. I se facu mila si de el si de animal, asijderi lui, pierdut, raznit de-acasa, stingher. Cine stie, o fi avut si el un adapost, stapin bun, de vreme ce trage la oameni si iubeste copiii, si se hotari. il chema cu blindete in curte. Ciinele se apropie sfios, gudurindu-se: il poftea baciul la judecata.
- Vin aici! si-i tacu semn cu palma linga el. Samson i se asternu la picioare, tinguindu-se incet.
Dascalul se pleca, ii trecu mina peste blana, dete de cureaua care-i sugruma grumazul, o desfacu si lantul cazu. Ciinele se ridica, se scutura ca de o povara si-i linse mina: era mai mare si mai puternic decit ii paruse la inceput. ii placu si-l adopta. inchise poarta, il lua si-l pofti in pridvorul casei, unde impartira amindoi putina merinda.
- Tu ai sa ramii aici la mine, ii vorbi el.
Samson intelese, cit se cuvenea sa priceapa un ciine mintos, si se supuse. Dupa prinz copiii il aflara tot in poarta, dar in partea dinlauntru, de catre curte. Fara lant, slobod, el ii primi cu autoritate: baciul sta in spatele lui.
- Copii, le spuse invatatorul, m-am incredintat ca in adevar e un ciine bun Cine stie cum s-o fi pierdut il opresc aici, al scolii Sa aveti grija de el sa nu-l necajiti niciodata cu nimic. Cine stie de ce folos ne poate fi!
- il ingrijim, il ingrijim! strigara toti voiosi.
Astfel, Samson, uns ciine pazitor, intra in stapinirea scolii si a ograzii, cu tot ce se afla in ele: suflete si lucruri; dar mai ales mieii. La cea dintii recreactie a fost linga ei si intre ei. ii placu zburdul lor, lovirea berbeceasca in capete, fugarirea unul dupa altul. Dar nu mai ingadui sa se razneasca vreunul pe afara, pe laturile departate ale ocolului, sau sa se agate de uluci. Alerga numaidecit dupa bezmetic si-l abatea la loc, in cird.
invatatorul, uimit, ii urmarea tot timpul purtarea. Copiii faceau haz, ca de-o joaca a lui. La plecarea cirdului, ciinele iesit la poarta se uita rugator in ochiul baciului, cerind parca invoire sa-i insoteasca.
- Du-te, ii spuse intr-o doara invatatorul, si-i dete dezlegare cu mina intinsa dupa sirul elevilor. Si Samson isi lua slujba. De data asta nu mai pasi sfios in coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu raspundere, cind in frunte, cind pe laturi, cirmuindu-i grijuliu, cu invatatorul din ce in ce mai minunat, tinindu-se dupa ei. Din cind in cind, Samson intorcea la el capul, sa vada daca e multumit cum isi implineste datoria. inca raminea uluit cind se desfacea cite unul din cird, si nu stia ce sa faca si cata inapoi spre baci
- Lasa-l ii porunci dascalul, facindu-i semn cuvenit cu mina, lasa-l Mergi cu ceilalti mai departe
El pricepu si isi urma slujba, cind pe laturi, cind inainte, dupa cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia sa le stavileasca. Sarira ciinii satului, de care copiii aveau frica si se aparau cu pietre si ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. Samson lasa o clipa alaiul, se repezi in cel dintii zavod din cale, il chelfani bine si se intoarse linistit. Sarla pieri in curte, unde schelalai indelung. Si asa scarmana el in aceasta intiia zi de slujba o sumedenie de cotarle care sareau sa se dea la mieii lui. Cirdul se imputina. Cu invatatorul in urma lor, ajunsera la capatul ulitei mari. Mai ramasesera numai citiva copii, care se risipira prin ulitele laturalnice Samson vru sa-i duca si pe acestia, ca un paznic inimos si viteaz. Dar invatatorul il chema, si el veni ascultator si se intoarsera acasa.
- Bravo, il hiritisi baciul, mingiindu-l si Samson, fericit, scheuna de placere.
Cu aceasta, invatatorul se deslusi. Facuse experienta care-l incredinta de ceea ce banuise dimineata: ciinele venea de la o stina si era deprins cu disciplina oilor. II mai cerca apoi in cite-va dati si-l gasi la fel de viteaz si grijuliu; se putea bizui pe el. Rind pe rind, ciinii satului, mari si mici, atit de pe partea dreapta, cit si de pe cea stinga a ulitei isi incercara puterile si detera piept cu el: toti ii simtira adinc coltii si nu se mai aratara. Latrau miseii, de prin curti, la adapostul zaplazurilor. Daca vreun dulau mai trufas cutezase sa iasa afara din poarta, Samson numai cit se opintise in el si-l dase de-a berbeleacul, spre marea mindrie a copiilor.
Dupa citva timp, cind toti ii luasera spaima, era de ajuns ca el sa-si arate coltii - si nu pe toti - ci numai pe cei de sus, rinjind buza, ca nemernicii sa piara, chelalaind in fundul ograzilor. La urma, invatatorul il mai puse la o incercare. Se intelese cu un gospodar sa iasa cu o halca de carne si sa o zvirle inaintea ciinelui cit timp insoteste copiii. Vrea sa-l cerce: ce face paznicul in fata momelii. Zis si facut. Samson a mirosit-o din fuga si nu s-a oprit La inapoiere a gasit-o in acelasi loc si s-a plecat peste ea. Invatatorul, curios si oarecum clintit din incredere, a stat si el sa vada: ii parea rau de ciine, ca nu se tine tare pina la sfirsit.
Dar, oricum, nu-si parasise datoria. Acum, cind nu mai avea sarcina copiilor, i se ingaduia sa slabeasca. Samson, dupa ce mirosi carnea, se intoarse, ridica piciorul de dinapoi, urina cu dispret pe ea si porni dupa stapin invatatorul il imbratisa si-l saruta chiar acolo, in mijlocul drumului. Noroc ca era seara tirziu si ulita goala. De atunci nu l-a mai pus la nici o supraveghere si la nici o cercare.
Ajunsese mindria scolii. Se facuse din nou frumos. Ploile il spalasera si latele lui invoalte il imbracau intr-o sarica alba din crestet pina-n virful cozii. Dimineata cu dimineata, Samson isi primea mieii acolo, la intrare. Recreatie cu recreatie ii veghea, dind ocol horei lor. Se stia imputernicit de baci si se puse sa-si mustruluiasca mieii asa cum primise el predanie din batrinii ciini, mosi-stramosi ai stinelor.
Cind se stirnea o incaierare, intra voiniceste intre ei si-i despartea cu capul, cu lot trupul, dupa nevoie. Ba sarea pe cei mai neascultatori, ii punea jos cu labele si-i tinea astfel pina venea invatatorul, care-i da dreptate lui.
- Eu i-am dat porunca, spunea acesta, sa-mi prinda si sa-mi aduca pe toti cei neastimparati. Si ceilalati se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilasii mai slabi, cind erau incoltiti ori
batuti de cei mari, il strigau sa-i scape. El alerga numaidecit, potolea harta, aseza pacea. Nu mai incapea indoiala: ciinele nu era ca toti ciinii; era un ciine nazdravan. O spuse intr-o zi unul pe care Samson il trasese de sub un vrajmas calare pe el si care-l indesa de pumni.
- Asta te scoate si din ghearele Zmeului cum auzise el in basmul cu Fat-Frumos cu Greul pamintului si Usurelul vintului, si toti credeau la fel.
Asa ca nimeni nu se supara pe amestecul si faptele lui, cum nu se suparau de pedepsele „domnului". Ciinele era acum peste ei, mintuitorul cel mare si aparatorul lor - acasa ii laudau grozav ispravile.
- Ia, a innebunit si dascalul vostru de atita singuratate, spuneau unii parinti. Aoplosit un ciine! in loc sa-si ia si el de nevasta o fata din sat: uite, de pilda. Ileana lui Cojoc, ori Mariuta noastra.
Chiar de la inceput se simtise nevoie de o porecla, ca sa stie si el cind il striga.
- Ce nume sa-i punem, copii? intreba invatatorul, ca la o lectie cu ascultare. Botezul incepu: se perindara tot soiul de numiri, care de care mai alandala:
- Ghiocel, domnule
- Ba nu, Brindusel, tipa altul.
- Tu nu vezi ca e alb, ma, ca ghiocelul!
- Eu zic Ursei, sari o fetita.
-Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi minitorul.
- Nu-i bine, ca ala a murit: sa-i spunem Duman.
- Stai, ma prostule, ca asta e nume de bou!
- Bujor, sa-i zicem Bujor, gasi de cuviinta un prichindel.
- Da'ce, e floare? asta e voinic ca un leu. Sa-i spunem Leul. Asa e, Leul!
Multi ramasera cu gurile cascate la cel ce iscodise un nume atit de nemerit, ciudosi ca nu gindisera ei mai intii. Si erau gata sa se invoiasca. Dar sarira altii mai invatati:
- Nu se poate, domnule, leul nu creste in tara noastra, se intoarsera acestia spre dascal.
- Ba Leul! racneau cei dintii.
invatatorul trebui sa puna capat cu nuiaua sfatului care ajunsese sfada. Ciinele, alaturi, astepta, cu ochii la toate miscarile lor, gata sa sara si el sa-i impace
-Uite ce zic eu, isi dete la urma cu parerea dascalul, nemultumit de rezultatul dezbaterii, eu zic sa-l botezam Ciobanila.
Copiii se uimira.
- De ce?
- Pentru ca se poarta cu voi si va pazeste intocmai ca un cioban cu mieii stinei
- Ciobanila, Ciobanila! repetara cu mare insufletire toti.
Si Ciobanila fu noul nume al lui Samson. El il primi, bucuros ca s-a sfirsit cearta, il recunoscu ca al lui, si de aici inainte raspundea pe loc, ascultator, la orice chemare de Ciobanila.
Asa se trecu toamna indelungata cu ploi, inseninari si noroaie.
Numai un lucru nu-i placea lui Ciobanila: dumineca si sarbatorile Nu pricepea de ce in zilele astea mieii lui nu se intorc la tarc. El iesea in drum si ii astepta zadarnic Unii copii il zareau si-l strigau de departe. El alerga si incerca sa-i abata spre scoala. Dar se ivea baciul, care-i mina acum in alta parte, intr-o tirla unde el nu avea ingaduinta sa patrunda si de unde se auzeau rasunind cintece. Atunci, in zilele acelea uricioase, suna un clopot mare, cu vuiet adinc, nu mic si pitigait, ca cel de la gitul berbecului de la stina Clopotul asta chema pe mieluseii lui si pe baci acolo. Sunetele lui il patrundeau ca un vint sonor, ii intrau in blana si-l infiorau tot el se resemna si se proptea afara, dincolo de clopotnita, unde se punea cu botul pe labe Dupa ce se sfirsea ce se petrecea inauntru (nu stia ce: tuns de lina, mulsoare) se intorcea acasa numai cu invatatorul, amindoi posaci: mieii lor se amestecau in gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate.
- Lasa, Ciobanila, ca miine vin iar il mingiia dascalul.
Pe urma se asternu iarna, cu vifornite prin care trebui sa-si calauzeasca cioporul, si sosi Craciunul, cu vacanta. Scoala ramase pustie; ciinele si invatatorul - mihniti Ca sa-si treaca de urit, baciul se puse sa-i faca un adapost impotriva gerului, din niste scinduri alcatuite ca o cutie rasturnata cu fundul in sus, asternuta cu fin.
- Ai sa dormi tu aici, mai Ciobanila, imparateste, il indemna el dupa ce sfirsi. Si-l viri cam cu sila. Ciinele nu stete nici un minut. Iesi la zapada si nu se invoi in nici un chip cu capacul acela care-l inabusea Dimineata il gasi tot in pridvor, facut colac la usa.
- Hei, cu sarica ta miloasa, iti da mina sa mii afara si stapinul nu mai starui, il lasa in ale lui. Dar ciinele tinjea, se posomorise. Ca sa-l mai insenineze, il lua in ziua Nasterii Domnului la
biserica. Dupa iesirea de la slujba a fost o tavaleala prin zapada de-a valma, ciinele si mieii rostogoliti unii peste altii intr-o joaca nebuna, ca sta lumea si se uita ca Ia comedie. Ciobanila isi pierduse toata seriozitatea: facea nebunii mai rau ca un tinc fara minte. Atunci invatatorului ii veni in gind ceva. Strinse elevii si le vorbi astfel:
- Copii, lui Ciobanila i se uraste fara voi si va duce necontenit dorul. Eu zic sa treceti zilnic pe la scoala sa-l luati si pe el.
- Pai noi ne ducem cu colindul, domnule.
- Cu atit mai bine: il luati cu colindul, va insoteste cind mergeti cu sorcova si *u plugusorul Pretutindeni are sa va fie paza si tovaras.
Copiii strigara ura, zvirlindu-si caciulile in sus, spre marea bucurie a lui Ciobanila, care sari sa le adune de pe jos.
Astfel, ciinele isi lua loc si umbla intr-un cird de uratori pe la ferestrele gospodarilor, cu in-fruptare din covrigii, nucile si colacii de capatat. L-a inveselit nespus clopotelul de acioaie, in clinchetele caruia mieluseii lui cutreierara tirlele. S-a ridicat si a cerut sa-l miroasa. Avea iz bun, si el l-a lins usor. Asijderi a mirosit nuielusa impodobita a sorcovei: nu i-a placut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu cartile purtate de copii la subtioara, cind soseau la scoala si el sarea sa-i miroasa.
A fost si de Boboteaza cu cioporul intreg. E drept ca n-a intrat in biserica. Dar a mers cu alaiul pina la malul apei unde s-a sfintit crucea. I-a trebuit apoi multa cazna pina sa adune mieluseii lui, care se incurcau pe alunecusul de gheata. A fost nevoie sa-l ajute si baci invatator.
Urma apoi cealalta jumatate de iarna, de data asta cu zapezi inalte si troiene pina la briu. Dracii de copii se virau in ele si-l strigau sa-i gaseasca. El intra barbateste in omatul pufos, riciia cu labele, ii scormonea, ii inhata cu coltii de sumane si-i scotea din gauri in hazul tuturor. Acum se lasa intuneric devreme si cadea noaptea pina-i astimpara pe la casele lor.
Dar s-a dus si iarna. Curind, Pastele a luminat satul, gatit si varuit de sarbatoare. in toate zilele vacantei copiii au venit sa-l ia seara la denii, ziua la cimp, unde se jucau pe iarba proaspata. Copiii ii culegeau flori, i le faceau manunchi si i le dau in gura. El le lua intre dinti si umbla asa cu ele un timp, ca sa le faca placere. Dupa ce osteneau, se asezau jos si-l faceau pe Ciobanila domn invatator. El sta in sezut si-i asculta. Rind pe rind, treceau in fata lui si-i spuneau poezii ori alte lectii. Cind gresea unul sau se incurca, ceilalti faceau semn ciinelui, care ii punea prostului nota rea, adica ii da brinci cu capul si-l rostogolea in iarba. Rideau toti si ridea si el cu coada.
De Sf. Gheorghe un copil i-a adus sa vada o pereche de miei priori. Ciobanila i-a mirosit lung si amanuntit. Izul de oaie adevarata ii destepta afunde aduceri-amintc cu aleanuri adormite, care il tulburara. Se mai adauga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajisti, cu cer albastru ca muntii si izuri incilcite abatute din toate partile pamintului, care-l imboldeau cu ghesuri nedeslusite - fara pace - nu se schimba insa.
Ramase acelasi strajuitor credincios al tirlei si al mieilor omenesti, si mai ales al baciului nou. Atit ca aproape nu mai dormea noaptea. Sarea necontenit, iesea din curte, scruta bezna, ulma vintul si, plin de o mare neliniste, de o ciudata presimtire, nu se mai culca. Astepta Astepta ceva de dincolo de rosturile obisnuite ale zilelor de aici Mocnea in el o seinteioara de nadejde, necunoscuta, in jurul careia alergau si se gramadeau toate mintile in simtirile lui de pina atunci.
intr-un revarsat de zori i se nalucira zvonuri de talangi. Ascuti auzul Veneau de departe, de catre vale, si urcau. O unda de vint le sterse. Se puse jos: pamintul nu-i impartasi nici o veste din coaja lui. Iar se scula si se ciuli tot incorda pina la durere auzul, si prin clestarul vazduhului trezit de intiiele albe pilpiiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gitul lui Florin, berbecul trufas cu care avusese rica veche la stina. incremeni in ascultare: incet-incet, se slomneau si celelalte acioaie, una de la grumazul oii nazdravane, care scapase singura din gura lupului, alta de la gitul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea caruia il cocotase baciul cind, bolnav, nu-l mai tinuse picioarele. Mai astepta Un latrat: al lui Labus, starostele dinilor turmei Si nu se mai indoi; nu mai pregeta Era adevarat! Tot culcusul de amagiri in care pribegia il silise sa-si faca popas se spulbera Mieii cei noi, baciul lor, tirla cea mare si alba? Piedici, peste care sarexum a sarit cu lantul de git orice poarta ce i-a stat in cale spre ai lui Fara sa mai cate inapoi, o lua la goana inaintea lor, pe drumul asternut cu umbre de roua si lumini, si zbucni deodata, ca din pamint, drept in miezul turmei. Sari pe pieptul baciului si-si rezema capul de inima omului, care-I imbratisa si-l primi cu ospat mare, ca la praznicul intoarcerii fiului pierdut.