LEGENDA MĂRŢIŞORULUI

Pentru că peste câteva zile intrăm în luna de primăvară, în luna în care renaște natura, iar mărțișoarele ne mângâie sufletul și ne bucură ochii, am hotărât să vă delectez cu o frumoasă legendă a mărțișorului. Citește acum Legenda mărțișorului și bucură-te de venirea primăverii.

O legendă veche spune că o vrăjitoare rea de iarnă se lupta aprig şi nu voia deloc să cedeze primăverii. Însă frumoasa Primăvara cu dăruire de sine și-a tăiat degetul iar cateva picături de sânge au căzut pe zăpada albă care s-a topit. Iar mai apoi pe acel loc au crescut ghiocei, în aşa fel lupta a fost cîştigată de Primăvară şi iarna a cedat.

Pe meleagurile Moldavei sunt multe tradiţii şi obiceiuri, dar unele din ele au dispărut iar altele sunt uitate, de aceea nu se ştie exact semnificaţia lor. Se zice că prima zi de primăvară este ziua Babei Dochia (personajul principal în toate legendele de Primăvară), Baba Dochia este considerată ca zeiţă agrară, care pe 1 martie moare şi pe 9 martie renaşte.

Cât privește simbolul mărțișorului circulă mai multe legende. Una dintre ele povestește cum a fost o dată ca niciodata, o vreme în care Soarele întruchipat într-un bărbat chipeș obișnuia să coboare pe pamânt pentru a dansa hora în sate. Știind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmărit și într-una dintre aceste incursiuni pe pământ, l-a rapit și l-a aruncat într-un beci, în castelul său. Păsările au încetat să cânte iar copiii nu mai puteau să râdă, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe dragon. Într-una dintre zile, un tânăr curajos a decis să coboare în beci și să salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au însoțit, dându-i tânărului din puterea lor, pentru a reuși să învingă puternicul dragon.

Călătoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. La sfârșitul ultimului, tânărul a reușit să găsească castelul dragonului, unde era întemnițat Soarele. Și a început lupta, care a durat zile până când dragonul a fost înfrânt. Fără puteri și rănit, tânărul a eliberat Soarele, reușind să facă fericiți pe toți cei care-și puseseră ultimele speranțe in el. Natura a reînviat, oamenii au început să zâmbească din nou, doar flăcăul nu a mai apucat să vadă primăvara venind. Sangele cald din rănile sale cădea pe zăpadă. În timp ce zăpada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primăverii, răsăreau din pământul desțelenit. Când ultimul strop de sânge al tânărului s-a scurs pe zăpada imaculată, a murit fericit că viața sa a servit unui scop atât de nobil.

De atunci oamenii obișnuiesc să împletească doi ciucuri: unul alb și altul roșu. La începutul lunii

martie, bărbații oferă această amuletă, numită mărțișor, fetelor pe care le iubesc.

Culoarea roșie reprezintă dragostea pentru tot ceea ce e frumos și rămâne simbolul sângelui bravului tânăr. Albul simbolizează puritatea, sănătatea și ghiocelul, prima floare care apare primăvara.

Astfel, se poate spune că șnurul de care se agață mărțișorul este și el un simbol al trecerii de la iarna cea albă și rece, la primăvara mustind de viață ca focul și sângele.

Semnificația culorilor mai este tălmăcită și altfel în credința populară: se poate spune că roșul, dat de foc, sânge și soare, este atribuit vitalității femeii, iar albul, ca zăpada rece și pură, ca apele înspumate, semnifică înțelepciunea bărbatului. Șnurul mărțisorului este, astfel, simbolul împletirii inseparabile a celor două principii – o permanentă înnoire.

Pentru a respecta tradiția, mărțișorul trebuie legat la răsăritul soarelui, în prima zi a lunii martie. El se poartă de la 1 martie până când apar semnele de biruință ale primăverii: până ce înfloresc vișinii ori trandafirii, până se aude cucul cântând, până ce vin berzele sau rândunelele.

Sursa: http://www.cantecedecopii.com/legenda-martisorului/

 Material selectat: Diana Ţurcan

MĂRŢIŞORUL

        de Emilia Plugaru

Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât – unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?

        Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri – şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor – el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.

        Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?

        Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor – iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede – flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:

        Ghiocelul nu-i o floare,

        E un fulg de nea pe care

        Soarele l-a tot vrăjit

        Până fulgul a-nflorit.

        Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.

        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.

        Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.

        În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.

        - Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!

        - Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă.

        Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă.

        - În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.

        Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.

        - Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.

        Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.

        Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.

        - Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.

        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.

        Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?

        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde…

        - Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.

        De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…

UN MĂRŢIŞOR PENTRU EMINESCU

Ziua inimioarelor

     De ziua dragostei şi bunăvoinţei - Dragobete, echipa Centrului Academic Eminescu a organizat atelierul de creaţie: Fantezie, dibăcie creaţie, cu genericul Ziua inimioarelor. La atelier au participat: Stratan Mădălina, Galan Antonela, Doloşcan Nicoleta şi Mihaela, Aralchin Emilia, Mîndrescu Emilia şi Iachimovschi Nicoleta, coordonator Olesea Bobotrîn - colaboratoarea Centrului. Mai întâi de toate d-na Olesea, le-a citit legenda Dragobetelui şi semnificaţia sărbătorii, apoi am purces la lucru cu multă ardoare şi îndemânare. Participantelor li sau demonstrat câteva tehnici de lucru şi li sau prezentat câteva modele de lucrări realizate din inimioare apoi fiecare şi-a folosit propria imaginaţie pentru a confecţiona propria lucrare. După o oră de muncă asiduă, din mânuţele acestor fetiţe hărnicuţe au ieşit: felicitări dedicate persoanelor dragi, fluturaşi, broscuţe şi amulete toate confecţionate din inimioare. 

Publicat: Pleşca M.

Dragobete - ziua inimioarelor!

Fantezie, dibăcie, creaţie

Fiind întotdeauna copil în adâncul sufletului, Grigore Vieru este fără îndoială unul dintre cei mai mari poeţi pentru copiii din literatura română. Creaţia poetului este pătrunsă de învăţăminte, de sens purtând un vădit sens educativ. Vieru altoieşte în conştiinţa copiilor valori general -umane: respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie,limbă şi plaiul natal. Copiii de vârstă şcolară şi preşcolară învaţă cu plăcere versurile poetului fiind uşor de memorat datorită ludicului şi muzicalităţii din ele.

            Centrul Academic Eminescu, la data de 17 februarie a desfăşurat atelierul de creaţie: "Fantezie, dibăcie, creaţie", cu genericul Opera poetului Grigore Vieru în fantezia copiilor, coordonat de către d-na Olesea. Mai întâi de toate copiii au citit câte o poezie din volumul poetului: Soare, soare domn frumos, apoi fiecare după imaginaţia sa, a reprezentat subiectul prin desen. La activitate au participat zece copii, cu vârstele cuprinse între 5 şi 7 ani. Copiii sunt îndrăgostiţi de opera poetului, deoarece ea capătă proporţiile unei mari şcoli în care învaţă marele taine ale vieţii.

Publicat: Pleşca M.

Grigore Vieru - poetul simbol al neamului nostru

         Undeva printre aştri, în lumina palidă a unui răsărit, stau la sfat doi împătimiţi ai acestui neam, al acestui pământ: Mihai Eminescu şi Grigore Vieru. Grigore Vieru este considerat lacrima lui Mihai Eminescu, deopotrivă sensibili la freamătul inimii şi zbuciumul timpului.

        Zilele acestea în toată ţara, răsună versurile marelui poet Grigore Vieru, cel care şi-a iubit până la lacrimi mama, plaiul natal, limba şi neamul.  Ieri, 17 februarie, în semn de apreciere pentru versul eminescian şi vierean , copii de la Grădiniţa nr. 91, grupa a XI -a,  însoţiţi de doamna educatoare Ulteanu Aurelia şi directoarea instituţiei Rotaru Tatiana, au adus omagiu poetului printr-un spectacol muzical - poetic cu genericul: Grigore Vieru - copil al neamului nostru.  Poeziile şi muzica scrisă pe versurile marilor poeţi Grigore Vieru şi Mihai Eminescu au răsunat melodios în sala Centrului Academic Eminescu, din sufleţelele acestor micuţi: La steaua; Lacul; Codrule, codruţule; Somnoroase păsărele; Cu penelul ca sideful; Frumoasă-i casa  noastră; Mama; Omul lasă în câmp o boabă; Limba ta; etc. O adevărată surpriză, şi un elixir pentru auzul şi sufletele noastre au fost cântecele interpretate de copii pe versurile poeţilor: Răsai, O mamă, Puişorii.

            Nu au întârziat săi aducă omagii poetului,  nici micuţii de la Grădiniţa nr. 71, grupa a III-a şi a IX-a, însoţiţi de educatoarele: Horin Galina, Rusu Iulia, Cocoş Ala, Cliucinicov Angela şi Obadă Maria. Deoarece Grigore Vieru şi-a dedicat o parte din opera sa poeziei pentru copii, micuţii au venit pregătiţi  cu un frumos recital  poetic: Albinuţa; Cum se spală ariciorii; Ghiocelul; Pâinea; La şcoala iepuraşilor; Educatoarea; Mulţumim pentru pace; Puişorii; etc.

Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost şi rămâne sufletul Basarabiei, a cărui operă rămâne vie şi actuală pentru toate categoriile de cititori.  Creaţia lui  poetică va rămâne mereu veşnică alături de versul eminescian.

            A muncit din greu, osândit de povara talentului, a adunat cuvânt cu cuvânt, melodie la melodie, a semnalat cu un nerv poetic nemaipomenit orice mişcare istorică din viaţa poporului său./ Ion Druţă

Pleşca M.

Fantezie, dibăcie, creaţie!

Legenda Sfîntului Valentin

    Află cum a apărut această sărbătoare:

În sec.al III-lea în Roma Antică majoritatea timpului se petrecea în războaie, dar soldaţii oricum se îndrăgosteau, se însurau şi… renunţau la posturile de slujbă. Însă împăratul Claudius era împotriva refuzurilor bărbaţilor la înrolare şi a interzis logodnele şi nunţile în imperiul claudist. Un preot creştin, pe nume Valentin, în secret, a cununat perechile care au apelat la dânsul. Când împăratul Claudius a aflat de acest fapt, a întemniţat preotul, care a murit în închisoare pe data de 14 februarie, şi de atunci toţi îndrăgostiţii pe pământ se felicita unul pe altul, fericiţi că sunt împreună.

O alta versiune spune ca Valentin îi ajuta pe creştini în vremurile persecuţiei. El a fost prins şi băgat în închisoare, unde a devenit un propovăduitor. Tocmai de aceea a fost condamnat la moarte la data de 14 februarie-269. În timpul cât a stat în închisoare el trimitea mesaje de îmbărbătare prietenilor spunându-le “Amintiţi-vă de Valentin”.

În Republica Moldova, ziua îndrăgostiților sau Valentin și Valentina se sărbătorește de curînd, însă avem o altă sărbătoare națională a  românilor avînd sarginte dacică, dedicată tuturor inimilor îndrăgostite - Dragobete ~ 24 februarie.

Publicat : Pleșca M.

Dorința de a mă juca

 

,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară.  (Literatura și Arta)

     Grigore Vieru este cunoscut ca cel mai iubit poet de către copii, dar și de către maturi. O parte din opera poetului este dedicată copilăriei, de care din păcate a fost lipsit poetul din cauza războiului. Vă propunem să lecturați o mică povestioară despre copilăria marelui poet:

Dorința de a mă juca 

“Am avut o copilărie grea. Intram în apele Prutului nu ca să mă scald, ci ca să culeg scoici – singura cărniță a mea în anii foametei de după război. În copacii pădurii urcam nu pentru a mă legăna în vârful lor, ci ca să rup crengi uscate pentru foc. Aveam și o săniuță, dar ea mai mult lucra decât zbura la săniuș: căra lemne.Tare chinuită era și mama: ziua, lucra din greu la câmp, iar noaptea, până în zori, ședea la mașina de cusut. Se bucura însă că are un ajutor. Eram singurul ei ajutor la treburi mai bărbătești. Ea mă iubea mult pentru hărnicia mea. Cread că aveam vreo 10 anișori când mi-a cusut primul costumaș de lână. Bucuria mea nu avea margini – eram în rând cu toți copiii satului.

Dragostea pe care o port poeziei pentru copii este răzbunarea mea pe timpurile care mi-au furat copilăria. Ea este, într-un fel, dorința de a mă juca.”

Sursa: Revista Alunelul, iulie 2004

Publicat: Pleșca M.

Omagiu lui Petru Cărare

Petru Cărare, poet, prozator, dramaturg şi traducător..

Studii: Facultatea de Jurnalistică a Şcolii Centrale Comsomoliste din Moscova (1956); cursurile Superioare de Literatură ale Institutului „M. Gorki” (1969)

Petru Cărare este, pe bună dreptate, primul şi cel mai mare scriitor satiric şi umorist din spaţiul dintre Nistru şi Prut. S-a născut pe 13 februarie 1935 în Zaim, judeţul Tighina. A lucrat la diverse publicaţii periodice („Tinerimea Moldovei”, „Cultura Moldovei”, „Chipăruş” ş.a.), a fost redactor la Editura „Şcoala sovietică”; secretar literar la Teatrul „Luceafărul”; director al Biroului de propagare a literaturii de pe lângă Uniunea Scriitorilor din Moldova. Debutează editorial cu volumul de poezii umoristice „Soare cu dinţi” (1962), urmat de „Trandafir sălbatic” (1965), în care condamnă viciile sociale. Apariţia vijelioasă a parodistului zeflemitor care ia în ţepi regimul n-a convenit şi el este trimis „în surghiun” la Teleneşti; i-a fost suspendat spectacolul „Umbra Domnului” şi arestată cartea „Săgeţi”. Totuşi, a semnat volumele „Zodia musafirului”, „Oglinzi”, „Parodii şi epigrame”, „Peniţa şi bărdiţa”, „Săgeţi, carul cu proşti şi alte poeme”, „Fulgere basarabene”, precum şi cărţi pentru copii, traduceri din poezia rusă şi universală.

Cea mai scurtă lună din an

Cartea - un dar nepreţuit

Centrul Academic Eminescu, a primit astăzi în dar o cărţulie pentru adolescenţi, gen fantasy, de la cititorul nostru fidel Oleinic Nichita. Nichita ne-a dăruit acest volum de carte din colecţia prorie cu mare drag, pentru a fi citită şi de alţi copii. Îi mulţumim mult pentru cadou, deoarece "Cartea este un dar nepreţuit".

URSULA LE GUIN, una dintre cele mai importante scriitoare SF/Fantasy, s-a născut în 1929 în Berkeley, California.

Daruri, cartea întâi din seria Cronicile Ţinuturilor din Apus, a primit premiul PEN/SUA în anul 2005, reprezentând "o explorare extraordinară a puterii şi responsabilităţii privind darurile pe care le avem", dupa cum scrie Publishers Weekly.

ORREC este fiul brantorului de Caspromant, iar Gry este fiica brantorilor de Barre şi Rodd. Au crescut împreună în Tărâmurile de Sus, unde domeniile lor se învecinau.
            Oamenii acelor ţinuturi sunt precum pământurile pe care trăiesc: aspri, sălbatici şi mândri. Se războiesc permanent cu unul sau altul dintre vecinii lor, îşi mână vitele, îi iau prizonieri pe servi, îşi sporesc averile. Doar darurile mai pot menţine fragila pace dintre ei.
            Darurile sunt puteri date pentru a fi folosite la protejarea domeniilor: ele sunt lăsate moştenire de către tată fiilor săi şi de către mamă fiicelor sale.
            În Barre, darul constă în chemarea animalelor.Femeile din Cordemant au puterea de a lăsa pe cineva orb, surd sau mut. Darul celor din Rodd este puterea de a trimite un jungher vrăjit în inima unui bărbat sau de a-i tăia beregata cu el, ori să-l schilodească, după cum le este placul, dacă este în raza lor vizuală.
            Callemii pot mişca lucruri grele folosind numai cuvântul şi gestul — chiar şi clădiri, chiar şi dealuri.
            Darul brantorului de Drummant este irosirea înceată. Casprii au cel mai bun şi cel mai rău dintre daruri: des-fiinţarea… unei insecte, unui animal, unui loc.
Orrec şi Gry sunt moştenitorii domeniilor Caspro şi Barre.
Darul lui Gry se adevereşte, însă, spre deosebire de mama ei, ea nu va chema animalele pentru a le vâna. Şi Orrec are o problemă: darul lui este neîmblânzit — nu-l poate controla şi de-aceea ajunge să fie cel mai periculos dar posibil…

      Publicat: Pleşca M.