Isprăvile lui Păcală

     Toţi îl cunoaştem pe Păcală. Este unul dintre cei mai iubiţi eroi ai snoavelor populare

româneşti. Păcală este inteligent, sincer, isteţ, liber ca pasărea cerului, un justiţiar iubitor de adevăr şi dreptate, şugubăţ nevoie mare şi amuzant până peste poate. Cu vorbele lui în doi peri, făcând pe prostul şi ascunzându-se sub o mască de naivitate și simplitate, el găseşte ac de cojoc oricui. Păcală ştie foarte bine cine este şi care este rostul lui pe lume. Pentru el, lucrurile sunt foarte clare: nu suportă urâtul, prostia şi nedreptatea. Folosind umorul, farsele şi păcălelile, el îi pedepseşte pe cei certaţi cu legile omeniei şi îi altoieşte zdravăn ca să-şi înveţe lecţia şi să n-o mai uite câte zile vor avea.

    Doriţi să aflaţi cum Păcală a vândut vaca unui stejar, şi cum acesta i-a venit de hac preotului, Centrul Academic Eminescu, vă propune să citiţi volumul de carte Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu. Cartea face parte din colecţia Biblioteca Şcolarului, editată de către Litera Internaţional şi conţine 352 de pagini.

În acest volum veţi afla cum Păcală a moştenit avere, de la tatăl său:

 Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, apă-a curs pe Olt cam multă!

 (Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)

 Undeva p-aci, sub cerul scumpei noastre Românii,

Într-un sat trăia — se zice — un moşneag, ce-avea trei fii.

Cei mai vîrstnici, de! ca lumea! cînd mai buni şi cînd mai răi,

 Cînd mai dezgheţaţi la minte, cînd mai proşti, sărman de ei.

 Cel mic însă... altă fire! Suflet bun, dar mult poznaş...

 Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuieşte... aş!...

 Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai...

Un nătîng, un gură-cască îţi părea — cînd îl vedeai.

Ii ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat,

 Că, de fapta-i săvîrşită, locului stăteai mirat. 

O plăcere-avea: de lacomi, de neghiobi, să-şi rîză-n lege!

Şi, ca el, la gard prostia cine mai ştia s-o lege?...

 —  Năzdrăvan! ziceau o seamă. Alţii: — Ba e un ţicnit!

 Iar la urmă, toţi, „Păcală" oamenii l-au poreclit.

Intr-o zi, bâtrînu-şi cheamă fiii lîngă pat: — Mi-e rău!

 Mj-a sosit pesemne ceasul!... Rămîneţi cu Dumnezeu!

 Aş fi vrut-, la despărţire, să vă las ceva strînsură;

 Că eu ştiu, vai, sărăcimea în viaţă cîte-ndură.

 Dar în lume... nu-i pe vrute... faci atît cît ţi-e puterea...

După ani de străiduinţă, doar o vacă mi-e averea

Stăpîniţi-o pe Joiana, voi, băieţi, cînd n-oi mai fi;

Intre voi, ca fraţi de-un tată, împărţiţi-o cum veţi şti!...,

şi vroia-nainte să-şi urmeze cuvîntarea...

 Nemiloasa moarte însă i-a curmat pe veci suflarea.

După ce l-au dus la groapă, băietanii... ce să facă?

Intre dînşii cum să-mpartă, trei feciori, o biată vacă?...

Cel mai mare —  una, două: stăruia că numai lui,

 Lui i se cuvine vaca şi că n-o dă nimănui;

Fiindcă el doar a-ngrijit-o, de pe cînd era viţea!

 -Ba să fie cu iertare! mijlociu-i răspundea,

Drept la vacă, eu am singur, scumpe frate!... mă-nţelegi?...

Că de treburile casei eu văzut-am ani întregi!...

Şi pe bietul tata, cine — cît zăcu bolnav în pat,

Pînă cînd închise ochii — nu tot eu l-am căutat?

D-alde-acestea multe încă, cei doi fraţi îşi tot spuneau;

Iar Păcală?... sta deoparte, i-asculta cum se sfădeau

 -Ho! grăi-n sfîrşit ăl mare, că s-adună lumea-n drum! Ia să ne-mpăcăm mai bine.

  — De! să ne'mpăcăm! Dar cum?

 Lesne!... Pin' să vie vaca de pe cîmp, de la mîncare,

Hai cîte-un ocol în curte să ne facem fiecare.

Şi-ntr-al cui ocol va pune dînsa mai întîi piciorul,

Din noi trei, acela singur îi va fi stăpînitorul!

Haidem! zise mijlociul. Zău, cuminte socoteală! Unde i-o plăcea Joianei!...

Dar tu, ce zici, măi Păcală?

 -Ce să zic? răspunse-acesta. Fie cum aţi chibzuit!

„Bun de tot! (cel mai în vîrstă îşi zicea-n gînd mulţumit)

Eu o să-mi aşez ocolul... lîngă poartă chiar, colea...

Las'că ştiu eu pe Joiana cum s-o trag în partea mea!..."

Mijlociul tot cam astfel se gîndea şi el să facă.

Şi-amîndoi, c-un „Doamne-ajută" grabnic în pădure pleacă,

Taie, cară la spinare: fagi mai tineri şi stejari;

 Din stejari, din fagi, cu barda, laţi îşi făuresc şi pari...

-nspre sear-aveau în curte amîndoi cîte-un ocol,

Chiar cum intri, lîngă poartă. He, dar cum? Ocolul gol?

Ce să cate-n el Joiana?... Fuga!... în ocoale pun

Şi nutreţ: otavă unul, altul: fîn de cel mai bun.

  — lac-aşa!... să-i placă vacii!... Iar Păcală, al lor frate?...

 Sub un plop în vremea asta s-odihnea trîntit pe spate.

 Numai cînd văzu că dînşii isprăvit-au munca grea,

Merse şi el deşi aduse, din hoceag, ce-i trebuia:

Ramuri tinere-nfrunzite, de răchită, de stejar;

Şi-njghebă din ele-acolo, pe-apucate, un frunzar.

Doar atîta... alt-nimica înăuntru n-a mai pus...           

Soarele-asfinţea departe, dup-o culme din apus...

Şi Jojana, iat-o, vine de la cîmp spre cas-alene...

A intrat pe poartă-n curte... Ei, acu-i acu', măi nene!

 Peste cine-o da norocul?... Fraţii, muţi, privesc la ea...

 „In ocolul meu intra-va..." cel mai mare se gîndea.

Tot aşa şi mijlociul... Aş! spre-ocoalele cu fîn

Ea se uită-abia în treacăt, mirosindu-le puţin.

 Apoi, haide... la frunzarul lui Păcală drept se duce,

 Intră veselă şi-ncepe frunze tinere să-mbuce.

 — Ha-ha-ha!-... vedeţi? Păcală începu rîzînd să zică,

 După prea mult cine-aleargă, se alege cu nimica.

 Fraţii-i tremurau de ciudă; însă... ce puteau să facă?...

 Şi-a rămas din ziua-aceea singur el stăpîn pe vacă.

          Vă aşteptăm !!!

F.M