Vin sărbătorile - decembrie, luna cu multe surprize şi miracole

Vin sărbătorile, vin în grabă, vin cu viteza luminii, dar e cam trist afară, nu e zăpadă, nu cad fulgi. Haideţi să facem cunoştinţă cu Legenda Iernii, poate o să vină şi ea şi pe la noi...

LEGENDA IERNII

Noaptea era pe sfârşite, dar Sărbătoarea Perechilor era în toi. Îndrăgostiţii, prinşi în iureşul dansului, se roteau fericiţi. Ochii lor plini de lumină vorbeau despre dragostea ce-i purta pe aripile ei. Erau fericiţi pentru că reuşiră să se găsească unul pe altul. În zorii zilei, odată cu primele raze ale Soarelui, aceste perechi erau binecuvântate şi declarate soţ şi soţie.

Tinerii, care din anumite motive nu-şi găsiră perechea potrivită, urmau să se adune aici tocmai peste un an, când se deschideau Porţile Timpului, pentru a-şi încerca din nou norocul. Aşa era datina ţării şi o respectau cu sfinţenie toţi, de la opincă la vlădică.

Iarna ieşi în sala de dansuri pe neobservate. Tristă, cu ochii plini de lacrimi, ea deschise portiţa şi intră în grădină. Paşii o purtau spre copacul ei drag. Salcia o întâlni printr-un freamăt lin şi dulce, atingând fruntea înfierbântată a fetei. Din palat răzbăteau până aici melodiile de dans, glasurile vesele şi fericite ale tinerilor care-şi împărtăşeau zgomotos bucuria.

Iarna îşi ascunsese faţa în pletele salciei.

- Sunt cea mai nefericită fiinţă, rosti ea cu disperare. Al doilea an la rând nu-mi pot găsi perechea potrivită.

Salcia tăcea, lăsând-o pe fată să-şi descarce inima.

- Cele trei surori ale mele şi-au găsit ursiţii, iar eu nu am atras atenţia nimănui. Spune-mi, salcie, adevărul. Oare sunt atât de urâtă că nimeni nu mă poate îndrăgi?! Nu am şi eu calităţi? Ce-mi lipseşte?

Salcia îi răspunse cu înţelepciune:

- Fata mea, omul cât trăieşte de noroc se plânge, dar norocul nu stă în drum să se împiedice de el oricine.

- Şi pe unde o fi umblând el, ca să-i ies şi eu în cale?

- Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, pentru că El fiecăruia îii dăruieşte după harurile sale.

- Şi anul trecut mi-ai vorbit să rabd şi să sper.

- Adevărat, aşa ţi-am spus. Trebuie să ştii: când vrea norocul să-şi schimbe pasul, nu aduce anul ce aduce ceasul. Se vede că încă nu a sosit ceasul tău. Fii sigură, ce-i al tău, e pus de-o parte, pentru că tot paiul are umbra lui. Lipeşte-ţi fruntea de tulpina mea şi lasă gândurile să se liniştească. Coroana mea a adunat energie benefică din înaltul cerului, iar rădăcinile mele au acumulat energie din adâncul pământului. Îmbrăţişează-mă şi stai aşa nemişcată. Respiră rar, adânc şi gândeşte la ursitul tău. Imaginează-ţi că el vine spre tine.

- Mă sperie gândul că va trebui să rămân încă un an în împărăţia părinţilor mei şi voi fi singură-cuc. Surorile mele, ca şi prietenele, vor pleca cu aleşii lor, vor începe o viaţă nouă, interesantă, iar eu voi muri de tristeţe şi de plictiseală. Oare nu am şi eu dreptul la fericire?

- Câmpul meu electromagnetic şi infomaţional îmi dă de ştire că foarte curând problema care te frământă va fi soluţionată. Relaxează-te, calmează-te şi crede puterilor tale interioare, îi şopti salcia.

- Dar dacă...

- Taci. Se apropie cineva de noi.

Iarna tăcu, pentru că observă şi ea două umbre care veneau spre ea. Erau doi bărbaţi, unul în vârstă, iar celălalt mai tânăr.

- Ce-i cu tine, băiete? îl întrebă bărbatul în vârstă pe cel tânăr cu dojană în glas. Mi-ai spulberat toate speranţele şi mi-ai răsturnat peste cap toate planurile ce mi le făcusem cu migală. Atâtea fete frumoase şi de neam ales au venit la această sărbătoare şi tu nu ai putut să-ţi alegi una dintre ele?

- Tocmai de aceea şi era greu să fac o aleger cprectă, tată. Şi apoi nu tu m-ai învăţat că nu întotdeauna un chip frumos ascunde şi un suflet pe potrivă?

Tatăl, preocupat de gândurile sale, păru să nu audă întrebarea fiului.

- Eram sigur că o să-ţi placă una din fiicele Anului. Ai văzut cât de gingaşă şi de frumoasă, cât de fină şi de elegantă era fiica lui mai mare, Primăvara?

- Am văzut-o, tată, dar inima meaa rămas rece la frumuseţea ei sclipitoare. Nu se potriveşte cu mine. E prea plăpândă şi timidă.

- Dar Vara, o brunetă atrăgătoare, cu ochii aruncând săgeţi în toate părţile, veselă, a geră şi iute ca o sfârlugă?

Gusturile noastre nu se potrivesc, tată. Vara e prea zănatică şi umblă ca argintul viu. Mie mi-s dragi fetele cuminţi, statornice şi echilibrate.

- Bine, bine, dar nu cred că nu ţi-a plăcut Toamna. E voinică, bine făcută, cu părul blond şi lung până la glezne.

- Frumoasă şi ea, dar nu mi-a plăcut ochii ei cu ape schimbătoare. Înseamnă că şi inima fetei poate fi al fel.

- Atunci nu ştiu ce să mai zic, fiule. Cred că nu există fată căreia tu să nu-i găseşti cusur!

- Ba există o asemenea fată, tată. Am încercat de câteva ori să mă apropii de ea, dar parcă era un făcut. Numaidecât intervenea ceva şi fata dispărea din preajma mea.

- Şi cum arăta acea domnişoară? întrebă tatăl curios.

- Mie mi s-a părut cea mai frumoasă. Inima mi-a zvâcnit de cum am văzut-o. Purta o rochie albă, simplă, care părea turnată pe dânsa, evidenţiindu-i figura perfectă. Pe faţa palidă străluceau doi ochi mari, albaştri, plini de înţelepciune şi de tristeţe. Părea străină în mulţimea aceea agitată şi am înţeles că este, ca şi mine, retrasă, şi nu-i plac petrecerile zgomotoase.

- Ai aflat cine este fata?

- Nu, tată. Am observat că avea la gât un diamant, asemenea unui fulg de nea, ce scânteia în toate culorile.

- Este Iarna! strigă bătrânul. E fiica cea mică a Anului. Fulgul de la gât i l-am dăruit eu de ziua naşterii, cu un an în urmă. E fată înţeleaptă şi deşteaptă. Aleargă în palat! Caut-o! Au rămas clipe numărate până la răsăritu lSoarelui, când se vor închide Porţile Timpului.

- Oricât aş alerga de repede, nu mai reuşesc, şopti tânărul c uglas stins şi resemnat. Zarea de unde trebuie să apară Soarele este trandafierie, semn că îndată vor răsări primele lui raze. Aşa e de când lumea: dacă nu-ţi merge de dimineaţă, să ştii că nu-ţi merge toată ziua.

Bătrânul porni spre palat, iar tânărul rămase nemişcat.

Salcia îşi fremătă agitată pletele şi o împinse pe fătă spre tânărul care parcă prinsese rădăcini în dreptul copacului.

- Fiecare cu norocul lui trăieşte, rosti Iarna, oprindu-se sfioasă în faţa tânărului.

- Domniţă Iarnă! strigă plin de uimire tânărul. Destinul mi te-a scos în cale tocmai când pierdusem orice speranţă.

- Eram sub salcie şi fără să vreau am auzit discuţia cu tatăl tău.

- Atunci nu am ce ascunde. Îmi eşti dragă şi îţi cer mâna şi inima. Însă, înainte de a-mi răspunde, vreau să ştii: sunt Crivăţul, fiul mai mare a l Gerului. Împărăţia noastră se află la marginea lumii. Anul împrejur la noi e frig. Sunt geruri mari şi viscole puternice. Omătul, aşezat în troiene uriaşe, nu se topeşte niciodată. Uimitor de albă, zăpada străluceşte în mii de culori. Aerul străveziu şi rece te întremează, îţi dă sănătate şi îţi păstrează tinereţea şi vigoarea. Dintr-o zare în cealaltă totul este alb, alb.

Ţi-ar fi frică să-ţi schimbi modul de viaţă?

- Înţeleg că trăiţi într-o ţară minunată. Dumneata ai inima fierbine şi plină de dragoste. Eşti onest şi drept. Ai suflet bun. Nu umbli cu amăgeli şi şiretlicrui. Nu mi-ar  fi frică să te urmez. Recunosc, mi-ai atras atenţia de la începutul sărbătorii, dar nu îndrăzneam să mă apropii. Mi se părea că-mi poţi citi gândurile şi... Sunt sigură că voi îndrăgi ţara ta. Atât că o să-mi fie dor de părinţi, de surori şi de salcia mea, căreia îi destăinuiam toate necazurile şi bucuriile.

- Nu-ţi face nici o grijă. Îţi promit că în fiecare an vom reveni la baştina ta şi trei luni de zile îţi vei petrece vacanţa aici, între cei dragi inimii tale.

Crivăţul întinse mâna şi Iarna i-o întinse pe a sa. Primele raze ale Soarelui mângâiară chipurile fericite ale celor doi tineri, binecuvântându-i.

-V-aţi întâlnit, totuşi, auziră ei vocea de bas a Gerului. S-a împlinit voia Domnului, copiii mei! Sunt fericit pentru voi. Am cui încredinţa tronul ţării. Tu, copila mea, se întoarse bătrânul spre Iarnă, vei fi mâna dreaptă a Crivăţului. Vei stăpâni cele patru vânturi şi vei avea putere asupra gerurilor şi a viscolelor.

Bătrânul scoase o baghetă aurie şi o atinse pe Iarnă în creştet. El rosti câteva fraze într-o limbă necunoscută, desenă în jurul Iernii un cerc pe pământ şi îşi aruncă ochii cu evlavie spre cer.

- Te binecuvântez în numele Creatorului şi îţi transmit din puterea şi energia mea!

Iarna simţi un val fierbinte trecându-i prin corp, asemeni unuio fulger puternic, ce osăgetă din cap până în tălpile picioarelor. I se făcu negru în ochi. Picioarele i se muiară şi ar fi căzut, dacă Crivăţul nu ar fi prins-o în braţe.

- Nu-ţi fie frică, şopti tânărul, mângâind-o. Tata, prin voia Celui de Sus, ţi-a dăruit nemurirea. Din această clipă eşti regina Ţării Albe. Să mergem. Trebuie să vorbim cu părinţii tăi, să cerem şi binecuvântarea lor.

Soarele zăbovi câteva clipe. El smulse două raze aurii din pletele sale şi le trimise celor doi tineri.

- Să vă însoţească de-a lungul vieţii voastre şi să vă aducă fericire şi noroc!

Uite asta e Legenda Iernii, va plăcut?