La mulţi ani - Vasile Romanciuc!!!

 

S-au grăbit să-l felicite pe Vasile Romanciuc şi elevii clasei a III-a ai Liceului Teoretic "Mihai Eminescu". Au dat dovadă că iubesc mult poezia, biblioteca, cartea. Prin poezie se simt poeţi, prin bibliotecă un bagaj de cunoştinţe iar prin carte un râu curgător de înţelepciune, cuvinte, dicţionar... Datorită colegei noastre Maria Chirilă, aceşti elevi au aflat despre faptul că Vasile Romanciuc este poetul cu aripi de carte, este însăşi cartea. Iar prietenia sinceră, adevărată nu dispare niciodată. Important e să ştii să-ţi alegi prietenii. Nu trebuie să aveţi mulţi prieteni, puţini dar buni care nu vă vor trăda niciodată. Planurile pe viitor ale poetului fiind: lucrează la moment la o cărţulie cu titlul " Ce nume frumos am". Fiecare poezie de aici va purta un nume de copil, ca de exemplu (Maria, Viorica, Elena, Mihai etc.). Poeziile pentru copii ocupă un loc foarte important în viaţa sa. Cel mai important lucru este că - citind cărţi omul devine om, care ştie carte are patru ochi. La care Vasile Romanciuc mai adaugă, important e să nu fie vrio unul dintre noi care să nu ştie ce să facă cu cei doi ochi pe care i-a dat Dumnezeu.

 Chiar dacă însăşi poetul nu a fost prezent, Centrul Academic Eminescu a dat dovadă totuşi de măestria de a-i face pe copii  să simtă că au fost aproape de poet cu sufletul şi găndul.
D.V.

La mulţi ani, poete - Vasile Romanciuc

Ninge, ninge cu fulgi măşcaţi, ninge la Centrul Academic Eminescu cu versurile lui Romanciuc...

Bine aţi venit dragi copii! Astfel au fost întâmpinaţi copii de la grădinţa nr. 40 grupa 7, la prima oră la Centrul Academic Internaţional Eminescu. Astăzi este o zi importantă, e ziua lui Vasile Romanciuc. Cu această ocazie Centrul Eminescu a hotărât să-l felicite, dar şi picii de la grădiniţă au venit cu o felicitare. Maria Chirilă le-a explicat de ce au fost invitaţi copiii la noi, invitaţi au fost pentru a-l felicita pe un poet al nostru Vasile Romanciuc, care a scris foarte multe poezii. Astăzi împlineşte o vârstă frumoasă de 65 de ani, să-i zicem La Mulţi Ani, să-i aducem un omagiu poetului.

Copiii au aflat despre poet că este unul foarte simplu, îndrăgostit de poezie şi cânt. Iar poezii a început să scrie de când s-a născut Florin, băiatul poetului. A început să scrie poezii, din dragoste faţă de copii. Poeziile lui sunt foarte uşoare, simple.

Una este să ai cărţi, alta este să ai carte, la această frază copiii au dat o explicaţie:

-         Cartea îţi dă cunoştinţe

-         Din cărţi înveţi foarte multe

-         Eşti pregătit pentru şcoală

-         Afli tot ce este scris în cărţi

-         Afli

-         O minte bogată

-         Cel care vrea să fie deştept trebuie să citească.

Uite aşa, poeziile poetului, nu numai că le sunt dragi copiilor, dar şi învaţă din ele. Suntem foarte bucuroşi că cresc aşa copii deştepţi şi frumoşi datorită poeziilor poetului Vasile Romanciuc.

La mulţi ani Vasile Romanciuc

D.V.

Ştiţi cine este Moş Nicolae?

Ziua Sfântului Nicolae este o zi festivă pentru copiii din cea mai mare parte a Europei. El vizitează satele, oraşele, şcolile şi casele să vadă dacă copiii au fost cuminţi, pentru a le da dulciuri, mai bine zis pentru a le lăsa în ghetuţe, semn că a trecut pe acolo.

Haideţi acum să facem cunoştinţă în mai deaproape cu acest Moş Nicolae, să vedem în alte ţări când se sărbătoreşte, dar să nu uităm că la noi Moş Nicolae vine pe 19 decembrie, aşa că fiţi cuminţi poate moşul vine şi pe la voi...

Sfântul Nicolae s-a născut în secolul al III-lea în Patara, un sat din Turcia. Sfântul Nicolae este cunoscut pentru darurile şi donaţiile pe care le-a făcut în timpul vieţii. Şi-a dedicat întreaga viaţă copiilor şi oamenilor nevoiaşi. Este cunoscut şi ca protector al marinarilor, al brutarilor şi  al fetelor fără zestre. Mai este numit şi “Făcătorul de Minuni”. În Transilvania, Sfântul Nicolae este cunoscut sub numele de San Nicoara şi este cel mai popular sfânt din Ardeal.
În timpul împăratului romana Diocleţian, Sfântul Nicolae a fost trimis în exil şi apoi la închisoare. A murit pe 6 decembrie şi a fost înmormantat în catedrala ce îi poartă numele din Mira. Aniversarea morţii sale a devenit o sărbatoare. Sfântul Nicolae este patronul Greciei, Rusiei precum şi al multor oraşe din Apusul Europei şi  este unul din cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii.
Sfântul Nicolae provenea dintr-o familie instarita. Dupa moartea parintilor sai, a devenit preot si a daruit intreaga avere saracilor si a plecat in pelerinaj. La intoarcerea acasa a devenit arhiepiscop de Mira.
Sfântul Nicolae a fost cunoscut pentru numeroasele sale minuni: readucerea la viaţă a unui corabier căzut de pe catarg sau oprirea, prin rugăciune şi post, a furtunilor de pe mare.  După moartea sa cei care veneau în pelerinaj la biserica sfântul Nicoale din Constantinopol se vindecau de boli incurbaile.
Din veacul al XIX-lea, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se păstreaza la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se găseşte şi mormântul Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi. Numeroase biserici din ţară şi mai ales din Ardeal au hramul Sfâtului Nicolae.
Mos Nicolae în jurul lumii
În Austria, Sfântul Nicolae este celebrat de toată lumea. Se spune că Dumnezeu a răsplătit generozitatea Sfântului Nicolae şi i-a permis să se întoarcă în fiecare an şi să aducă cadouri copiilor. Sfântul Nicolae, Nicolo sau Niklaus vine de obicei în seara de 5 decembrie sau în dimineaţa zilei de 6 decembrie. Este însoţit de îngeri care scriu într-un caiet faptele bune şi rele ale copiilor. În Austria, pe lângă îngeri un alt personaj îl însoţeşte pe Sfântul Nicolae. Krampus este un drac care îi pedepseşte pe copiii care nu au fost cuminţi sau care nu şi-au făcut temele. Dacă copiii promit că vor fi cuminţi, Moş Nicolae îi răsplăteşte cu dulciuri.
În Franţa, Sfântul Nicolae este aşteptat de toată familia, pe 6 decembrie, când bunicii le spun copiilor poveşti cu moşul cel darnic. Una dintre cele mai cunoscute poveşti este cea despre trei fraţi care s-au rătăcit. Un măcelar îi ademeneşte şi încearcă să îi omoare. Intervine însă Sfântul Nicolae care îi duce pe copii la familiile lor. Această poveste face ca Sfântul Nicolae să fie recunoscut ca protector al copiilor.
Acest eveniment este reprezentat în Franţa prin statuete şi picturi care îl arată pe Sfântul Nicolae înconjurat de copii. În ajunul zilei de 6 decembrie, copiii îşi lasă ghetuţele în faţa şemineului şi îi cântă moşului diverse cântece înainte de a merge la culcare. Dimineaţa, copiii găsesc ghetuţele pline cu ciocolată şi prăjiturele speciale. Pe lângă dulciuri, moşul lasă pentru toata lumea câteva nuiele. Chiar şi cei buni pot face o faptă urâtă într-o bună zi!
În Germania copiii îşi lustruiesc ghetuţele şi îşi ajută părinţii la curăţenia în casă. În seara de dinainte de venirea moşului, copiii lasă la fereastră scrisori cu lista a ce îşi doresc să primească. Pe lângă scrisoare, ei mai lasă şi morcovi pentru caii moşului. Moş Nicolae vine la miezul nopţii şi împarte dulciuri, fructe şi nuci copiilor cuminţi. Ceilalţi primesc câte o nuieluşă şi cartofi. Toate faptele copiilor sunt trecute într-un caiet şi mosul le va aduna pentru anul viitor.
Ajunul Sfântului Nicolae este o sărbătoare pentru întreaga familie. Se spun poezii, se cântă şi se colindă şi vecinii participă şi ei la sărbătoarea întregii comunităţi. În unele regiuni, copiii se costumează în moş Nicolae şi merg la colindat din casă în casă de unde primesc dulciuri.
În Ungaria, Moş Nicolae vine însoţit de un înger care împarte daruri copiilor cuminţi şi de Krampus care le lasă copiilor răi câte o nuieluşă. Sfântul Nicolae este celebrat în şcoli şi grădiniţe unde se organizează serbări.
În Italia, în ajunul Sfântului Nicolae, copiii pun pe o farfurie o listă cu cadourile pe care le doresc dar şi promisiunea că vor fi mai buni în anul care va veni. În timpul noptii, San Nicola îndeplineşte majoritatea rugăminţilor copiilor şi umple farfuriile copiilor cu  ciocolată, bomboane şi prăjituri. Această nopate este una magică pentru copiii care se trezesc entuziasmaţi a doua zi care continuă cu cântece şi poezii pentru Sfântul Nicolae.
În Olanda, la sfârşitul lui noiembrie, televiziunile anunţă venirea în oraş a Sfântului Nicolae. Sinterklaas intră în oraş pe un cal alb şi este primit de primar. Tot acum începe parada şi Sfântul Nicolae este plimbat prin tot oraşul. Cu o săptămână înainte de 6 decembrie, Sfântul Nicolae vizitează copiii din şcoli, grădiniţe şi spitale. Tot acum patiseriile şi brutăriile pregătesc o prăjitură  tradiţională  care îl reprezintă pe Sfântul Nicolae. Copii îşi lasă la geam sau la uşă ghetuţele şi darurile pentru caii moşului: morcovi, fân şi apă. În schimb primesc ciocolată şi bomboane.
La sărbătoare Sfântului Nicolae participă întreaga familie şi chiar şi adulţii primesc daruri. Acestea sunt împachetate în cutii imense sau sunt lăsate indicii pentru găsirea  darului. Cadourile sunt împachetate frumos, în hârtie colorată ce îl  reprezintă pe sfântul Nicolae. Toate darurile conţin şi o mică  poezie, care să se potrivească destinatarului.
Cine călătoreşte cu Moş Nicolae? Tradiţiile legate de Sfântul Nicolae variază de la regiune la regiune. Aceste lucru este evident atunci când vedem cine îl însoţeşte la împărţirea darurilor pentru copii. Aceste obiceiuri îşi au rădăcina în Evul Mediu. Sfântul Nicolae reprezintă binele, însă, de cele mai multe ori este însoţit de alte personaje ce semnifică răul. Aceste personaje sunt înfricoşătoare însă se află sub controlul Sfântului Nicolae.
În Olanda, Sinterklaas vine pe un cal alb uriaş. Sfântul Nicolae călătoreşte astfel în întreaga ţară şi vizitează şcolile şi casele copiilor. Tot pe un cal alb moşul vine şi în Belgia, Germania şi Polonia.
În Franţa, Belgia, Luxemburg şi Suedia Sfântul Nicolae vine cu un măgar încărcat cu jucării pentru copii. În Belgia, Germania, Polonia, Ucraina şi Austria îngerii sunt însoţitorii lui Moş Nicolae. Aceştia ţin evidenţa comportamentului copiilor şi îl ajuta pe moş la împărţirea cadourilor. În Cehia îngerii îi protejează pe cei mici de spiritele malefice.
Krampus este un personaj rău care îl însoţeşte pe Sfântul Nicolae în Austria şi Germania. De cele mai multe ori Krampus este înlănţuit ca să arate copiilor că nu le va face nici un rău însă faptele lor vor fi trecute într-un caiet.

Citeste mai mult pe: http://timp-liber.acasa.ro/evenimente-14/cine-este-mos-nicolae-4447.html#ixzz2EAaTeu63

Primii fulgi întâmpinaţi de Centrul Eminescu alături de copiii de la Grădiniţa nr. 40

Fulgi de nea, primii fulgi din aceasta iarnă. 6 decembrie, pentru unii e o zi importantă, pentru alţii una obişnuită, pentru Centrul Academic Internaţional Eminescu a fost una mai puţin obişnuită. Am fost vizitaţi la orele dimineţii, pe când începem  Ora Poveştilor, de către copiii de la Grădiniţa 40, copii frumoşi, cuminţi şi dornici de a asculta şi viziona poveşti. Şi cum afară ningea le-am propus ca mai întâi de a trece la poveste să deseneze iarna în viziunea lor, nu am reuşit să pozeze procesu lde lucru, dar pot să vă arăt ce a ieşit. După aceea am vizionat Capra cu trei iezi şi am făcut discuţii pe marginea poveştii, a fost foarte interesant...

D.V.

Vin sărbătorile - decembrie, luna cu multe surprize şi miracole

Vin sărbătorile, vin în grabă, vin cu viteza luminii, dar e cam trist afară, nu e zăpadă, nu cad fulgi. Haideţi să facem cunoştinţă cu Legenda Iernii, poate o să vină şi ea şi pe la noi...

LEGENDA IERNII

Noaptea era pe sfârşite, dar Sărbătoarea Perechilor era în toi. Îndrăgostiţii, prinşi în iureşul dansului, se roteau fericiţi. Ochii lor plini de lumină vorbeau despre dragostea ce-i purta pe aripile ei. Erau fericiţi pentru că reuşiră să se găsească unul pe altul. În zorii zilei, odată cu primele raze ale Soarelui, aceste perechi erau binecuvântate şi declarate soţ şi soţie.

Tinerii, care din anumite motive nu-şi găsiră perechea potrivită, urmau să se adune aici tocmai peste un an, când se deschideau Porţile Timpului, pentru a-şi încerca din nou norocul. Aşa era datina ţării şi o respectau cu sfinţenie toţi, de la opincă la vlădică.

Iarna ieşi în sala de dansuri pe neobservate. Tristă, cu ochii plini de lacrimi, ea deschise portiţa şi intră în grădină. Paşii o purtau spre copacul ei drag. Salcia o întâlni printr-un freamăt lin şi dulce, atingând fruntea înfierbântată a fetei. Din palat răzbăteau până aici melodiile de dans, glasurile vesele şi fericite ale tinerilor care-şi împărtăşeau zgomotos bucuria.

Iarna îşi ascunsese faţa în pletele salciei.

- Sunt cea mai nefericită fiinţă, rosti ea cu disperare. Al doilea an la rând nu-mi pot găsi perechea potrivită.

Salcia tăcea, lăsând-o pe fată să-şi descarce inima.

- Cele trei surori ale mele şi-au găsit ursiţii, iar eu nu am atras atenţia nimănui. Spune-mi, salcie, adevărul. Oare sunt atât de urâtă că nimeni nu mă poate îndrăgi?! Nu am şi eu calităţi? Ce-mi lipseşte?

Salcia îi răspunse cu înţelepciune:

- Fata mea, omul cât trăieşte de noroc se plânge, dar norocul nu stă în drum să se împiedice de el oricine.

- Şi pe unde o fi umblând el, ca să-i ies şi eu în cale?

- Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, pentru că El fiecăruia îii dăruieşte după harurile sale.

- Şi anul trecut mi-ai vorbit să rabd şi să sper.

- Adevărat, aşa ţi-am spus. Trebuie să ştii: când vrea norocul să-şi schimbe pasul, nu aduce anul ce aduce ceasul. Se vede că încă nu a sosit ceasul tău. Fii sigură, ce-i al tău, e pus de-o parte, pentru că tot paiul are umbra lui. Lipeşte-ţi fruntea de tulpina mea şi lasă gândurile să se liniştească. Coroana mea a adunat energie benefică din înaltul cerului, iar rădăcinile mele au acumulat energie din adâncul pământului. Îmbrăţişează-mă şi stai aşa nemişcată. Respiră rar, adânc şi gândeşte la ursitul tău. Imaginează-ţi că el vine spre tine.

- Mă sperie gândul că va trebui să rămân încă un an în împărăţia părinţilor mei şi voi fi singură-cuc. Surorile mele, ca şi prietenele, vor pleca cu aleşii lor, vor începe o viaţă nouă, interesantă, iar eu voi muri de tristeţe şi de plictiseală. Oare nu am şi eu dreptul la fericire?

- Câmpul meu electromagnetic şi infomaţional îmi dă de ştire că foarte curând problema care te frământă va fi soluţionată. Relaxează-te, calmează-te şi crede puterilor tale interioare, îi şopti salcia.

- Dar dacă...

- Taci. Se apropie cineva de noi.

Iarna tăcu, pentru că observă şi ea două umbre care veneau spre ea. Erau doi bărbaţi, unul în vârstă, iar celălalt mai tânăr.

- Ce-i cu tine, băiete? îl întrebă bărbatul în vârstă pe cel tânăr cu dojană în glas. Mi-ai spulberat toate speranţele şi mi-ai răsturnat peste cap toate planurile ce mi le făcusem cu migală. Atâtea fete frumoase şi de neam ales au venit la această sărbătoare şi tu nu ai putut să-ţi alegi una dintre ele?

- Tocmai de aceea şi era greu să fac o aleger cprectă, tată. Şi apoi nu tu m-ai învăţat că nu întotdeauna un chip frumos ascunde şi un suflet pe potrivă?

Tatăl, preocupat de gândurile sale, păru să nu audă întrebarea fiului.

- Eram sigur că o să-ţi placă una din fiicele Anului. Ai văzut cât de gingaşă şi de frumoasă, cât de fină şi de elegantă era fiica lui mai mare, Primăvara?

- Am văzut-o, tată, dar inima meaa rămas rece la frumuseţea ei sclipitoare. Nu se potriveşte cu mine. E prea plăpândă şi timidă.

- Dar Vara, o brunetă atrăgătoare, cu ochii aruncând săgeţi în toate părţile, veselă, a geră şi iute ca o sfârlugă?

Gusturile noastre nu se potrivesc, tată. Vara e prea zănatică şi umblă ca argintul viu. Mie mi-s dragi fetele cuminţi, statornice şi echilibrate.

- Bine, bine, dar nu cred că nu ţi-a plăcut Toamna. E voinică, bine făcută, cu părul blond şi lung până la glezne.

- Frumoasă şi ea, dar nu mi-a plăcut ochii ei cu ape schimbătoare. Înseamnă că şi inima fetei poate fi al fel.

- Atunci nu ştiu ce să mai zic, fiule. Cred că nu există fată căreia tu să nu-i găseşti cusur!

- Ba există o asemenea fată, tată. Am încercat de câteva ori să mă apropii de ea, dar parcă era un făcut. Numaidecât intervenea ceva şi fata dispărea din preajma mea.

- Şi cum arăta acea domnişoară? întrebă tatăl curios.

- Mie mi s-a părut cea mai frumoasă. Inima mi-a zvâcnit de cum am văzut-o. Purta o rochie albă, simplă, care părea turnată pe dânsa, evidenţiindu-i figura perfectă. Pe faţa palidă străluceau doi ochi mari, albaştri, plini de înţelepciune şi de tristeţe. Părea străină în mulţimea aceea agitată şi am înţeles că este, ca şi mine, retrasă, şi nu-i plac petrecerile zgomotoase.

- Ai aflat cine este fata?

- Nu, tată. Am observat că avea la gât un diamant, asemenea unui fulg de nea, ce scânteia în toate culorile.

- Este Iarna! strigă bătrânul. E fiica cea mică a Anului. Fulgul de la gât i l-am dăruit eu de ziua naşterii, cu un an în urmă. E fată înţeleaptă şi deşteaptă. Aleargă în palat! Caut-o! Au rămas clipe numărate până la răsăritu lSoarelui, când se vor închide Porţile Timpului.

- Oricât aş alerga de repede, nu mai reuşesc, şopti tânărul c uglas stins şi resemnat. Zarea de unde trebuie să apară Soarele este trandafierie, semn că îndată vor răsări primele lui raze. Aşa e de când lumea: dacă nu-ţi merge de dimineaţă, să ştii că nu-ţi merge toată ziua.

Bătrânul porni spre palat, iar tânărul rămase nemişcat.

Salcia îşi fremătă agitată pletele şi o împinse pe fătă spre tânărul care parcă prinsese rădăcini în dreptul copacului.

- Fiecare cu norocul lui trăieşte, rosti Iarna, oprindu-se sfioasă în faţa tânărului.

- Domniţă Iarnă! strigă plin de uimire tânărul. Destinul mi te-a scos în cale tocmai când pierdusem orice speranţă.

- Eram sub salcie şi fără să vreau am auzit discuţia cu tatăl tău.

- Atunci nu am ce ascunde. Îmi eşti dragă şi îţi cer mâna şi inima. Însă, înainte de a-mi răspunde, vreau să ştii: sunt Crivăţul, fiul mai mare a l Gerului. Împărăţia noastră se află la marginea lumii. Anul împrejur la noi e frig. Sunt geruri mari şi viscole puternice. Omătul, aşezat în troiene uriaşe, nu se topeşte niciodată. Uimitor de albă, zăpada străluceşte în mii de culori. Aerul străveziu şi rece te întremează, îţi dă sănătate şi îţi păstrează tinereţea şi vigoarea. Dintr-o zare în cealaltă totul este alb, alb.

Ţi-ar fi frică să-ţi schimbi modul de viaţă?

- Înţeleg că trăiţi într-o ţară minunată. Dumneata ai inima fierbine şi plină de dragoste. Eşti onest şi drept. Ai suflet bun. Nu umbli cu amăgeli şi şiretlicrui. Nu mi-ar  fi frică să te urmez. Recunosc, mi-ai atras atenţia de la începutul sărbătorii, dar nu îndrăzneam să mă apropii. Mi se părea că-mi poţi citi gândurile şi... Sunt sigură că voi îndrăgi ţara ta. Atât că o să-mi fie dor de părinţi, de surori şi de salcia mea, căreia îi destăinuiam toate necazurile şi bucuriile.

- Nu-ţi face nici o grijă. Îţi promit că în fiecare an vom reveni la baştina ta şi trei luni de zile îţi vei petrece vacanţa aici, între cei dragi inimii tale.

Crivăţul întinse mâna şi Iarna i-o întinse pe a sa. Primele raze ale Soarelui mângâiară chipurile fericite ale celor doi tineri, binecuvântându-i.

-V-aţi întâlnit, totuşi, auziră ei vocea de bas a Gerului. S-a împlinit voia Domnului, copiii mei! Sunt fericit pentru voi. Am cui încredinţa tronul ţării. Tu, copila mea, se întoarse bătrânul spre Iarnă, vei fi mâna dreaptă a Crivăţului. Vei stăpâni cele patru vânturi şi vei avea putere asupra gerurilor şi a viscolelor.

Bătrânul scoase o baghetă aurie şi o atinse pe Iarnă în creştet. El rosti câteva fraze într-o limbă necunoscută, desenă în jurul Iernii un cerc pe pământ şi îşi aruncă ochii cu evlavie spre cer.

- Te binecuvântez în numele Creatorului şi îţi transmit din puterea şi energia mea!

Iarna simţi un val fierbinte trecându-i prin corp, asemeni unuio fulger puternic, ce osăgetă din cap până în tălpile picioarelor. I se făcu negru în ochi. Picioarele i se muiară şi ar fi căzut, dacă Crivăţul nu ar fi prins-o în braţe.

- Nu-ţi fie frică, şopti tânărul, mângâind-o. Tata, prin voia Celui de Sus, ţi-a dăruit nemurirea. Din această clipă eşti regina Ţării Albe. Să mergem. Trebuie să vorbim cu părinţii tăi, să cerem şi binecuvântarea lor.

Soarele zăbovi câteva clipe. El smulse două raze aurii din pletele sale şi le trimise celor doi tineri.

- Să vă însoţească de-a lungul vieţii voastre şi să vă aducă fericire şi noroc!

Uite asta e Legenda Iernii, va plăcut?

În căutarea aventurilor...

Haideţi să citim poveşti, să creştem împreună cu ele. Pentru a înţelege sensul copilăriei vă invit să citiţi cartea "Pippi Şoseţica" de Astrid Lindgren, care am primit-o recent la Centrul Academic Internaţional Eminescu.

Poveştile despre Pippi Şoseţica sunt, poate, cele mai cunoscute şi cele mai iubite poveşti scrise de Astrid Lindgren, care şi-a început cariera de scriitoare în 1944. În acelaşi an a câştigat un concurs de cărţi pentru copii. A publicat peste patruzeci de romane pentru toate vârstele şi a câştigat numeroase premii, inclusiv prestigioasele premii Hans Christian Andersen şi Premiul Internaţional pentru Carte. Aceasta este prima dintre cărţile, deja celebre în întreaga lume, al căror personaj principal este Pippi Şoseţica, o fetiţă pe care copii au toate motivele să o invidieze. De ce? Pentru că Pippi nu a fost niciodată la şcoală, pentru că locuieşte singură-singurică, are un cal şi o maimuţică şi pentru că nu face decât ceea ce-i place. Alături de bunii ei prieteni, Tommy şi Annika, ea va trece prin aventuri încântătoare. 

Vă plac aventurile? Dacă da, atunci această carte e cea mai potrivită...
D.V.

"Isprăvile lui Guguţă" în vizorul elevilor de la L.T. "D. Cantemir"

La începutul anotimpului de iarnă, avem tendinţa de a ne aminti de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei de bunici. Însă profesoara de l. română Veronica Roşcovanu, de nenumărate ori preferă să organizeze ore de lectură pe marginea cărţii lecturate în încinta Centrului Academic Eminescu. Astfel copiilor povestea li s-a părut mult mai interesantă întrucât fac parte de la Liceul Teoretic "D. Cantemir", liceu bilingv. Elevii din cl. V-a C au avut această bucurie să vină în vizită pentru a face cunoştinţă cu nenumăratele şi valoroasele colecţii de carte, colecţii de documente, serviciile oferite. În urma căruia au devenit posesorii cardului BM "B.P. Hasdeu".

Iar cel mai important pentru ei a fost că au meditat asupra operelor citite de S. Vangheli, care anul acesta 2012 sărbătoreşte 80 de ani. Cartea care a lăsat amprente în memoria copiilor a fost "Isprăvile lui Guguţă". În urma acestei cărţi aici la centru au realizat în frunte cu profesoara un concurs, în care au fost mai multe runde. În aceste runde copii au fost nevoiţi să recunoască eroii în diferite situaţii, ipostaze, şi după care mai trebuiau să şi găsească fragmentul în carte. Au înscenat fragmente, au avut un joc de cuvinte, după care şi-au expus cu părerile despre perepeţiile lui Guguţă. 

A fost foarte interesant, copii au dat dovadă de curaj, isteţime şi de dorinţa de a vorbi corect în limba română.

D.V.

Copilăria şi imaginea ei în literatură

Ce este copilăria? Desigur că o să spunem copilăria  este vârsta fericirii umane, când totul este permis, totul pare un vis frumos cu multe bucurii, curcubeu.

Astăzi, mi-am propus să vă vorbesc despre Grigore Vieru, unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai copiilor. Povestirile lui Grigore Vieru emană jovialitate, lumină, vitalitate palierele cărora se înscriu pe acordurile oricărui suflet de copil. Prin Grigore Vieru credem în miracole.

Iată că astăzi o să faceţi cunoştinţă cu povestea "Pâine cu rouă", o poveste cu tâlc pentru cei mici. Lectură plăcută!...

Pâine cu rouă

Doru mânca tare prost şi alegea mâncarea. Mama îi punea dinainte toate bunătăţile lumii.

- Pâinică cu unt vrei?

- Nuuu!

- Cu icre?

- Vreauu!

Doru muşcă o gură din pâinea cu icre şi o lasă. Gustă felia cu miere, o miroase pe cea cu magiun.

- Nu vreau! Nu-i bunăăă!

Tatăl s-a uitat lung la băiat şi a spus:

- Apoi cea mai bună e pâinea cu rouă. Numai că de unde s-o luăm noi acum?

- Vreau pâine cu rouă... Dă-mi pâine cu rouă, scânci Doru.

Doru într-adevăr nu mâncase pâine cu rouă şi nici nu auzise de ea.

- Cea mai bună e roua de vie, spuse tatăl. Mergi mâine cu mine la vie şi mâncăm...

Apoi adăugă:

- Cea mai gustoasă e roua dimineţii. Ea se mănâncă cu pâine. Aşa că trebuie să ne sculăm mai dimineaţă.

Doru nu avea răbdare să guste pâinea cu rouă. A doua zi s-au dus dis-de-dimineaţă cu tatăl la vie.

- Cea mai gustoasă e roua rumenită de soare - a spus tatăl. Până ce se rumeneşte ea, noi hai să lucrăm puţin.

Şi tatăl puse pâinea şi untul, şi brânza, şi ceapa sub butuc, apoi se apucară de lucru. Ridicau viţele de la pământ, încărcate cu struguri, le prindeau cu grijă de sârmă - ca să nu putrezească poama.

Când ajunse la capătul rândului, Doru se uită la soare şi spuse:

- Mie mi-e foame.

Tatăl zâmbi:

- Bravo! Iată şi roua s-a făcut bună: rumenă-rumeoară s-o pui pe felioară!

Pâinea, tăiată felioare de acasă, era gata presurată cu rouă. Tatăl o lăsase descoperită şi roua se scuturase din frunze peste ea. Doru luă marginea, pentru că marginea avea cele mai multe mărgeluşe de rouă pe ea, o duse cu grijă la buze - să nu se împrăştie roua.

Fruntea lui rumenită de soare, bombată parcă coaja de pâine, strălucea şi ea în stropi de sudoare. Câţiva picuri se cotiliseră de pe frunte în jos pe obraz, apoi pe coaja de pâine.
Doru muşcă din ea cu poftă. Pâinea avea nu ştiu de ce gust sărăţel, dar era bună. Doru mâncă toată felia şi mai ceru una.
Era tare gustoasă pâinea cu rouă!

Dacă ţi-am trezit curiozitatea, dacă ţi-a plăcut această povestioară, Te invităm la Centrul Academic Eminescu să frunzăreşti toată cărţulia. E foarte frumoasă, viu colorată, imagini atrăgătoare şi povestiri cu tâlc...

Diana Vasilos

Povestea Păcală de Ion Creangă

     Cine este Păcală? Păcală este un personaj isteţ, un personaj care la sigur dragi copii o să aveţi ce învăţa. De ce şi ce? citiţi povestea...  

   Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

        - De unde eşti, măi creştine?

        - Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

        - Din care sat de la voi?

        - Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

        - Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

        - Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

        - Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

        - Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

        Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.

        - Dar cum te cheamă pe tine?

        - Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

        Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

        - Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

        - Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.

        Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

        - Dar ce bucate se fac acolo la voi?

        - Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.

        - Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

        - D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

        - Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

        - Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.

        - Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

        - Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

        - Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

        - De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

        - Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

        - Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

        - Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

        - Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.

        - Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

        - Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

        Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

        - Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

        - U! hu! este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

        - Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

        - Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

        - Bre! proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

        - Dar cum? zise Păcală.

        - Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

        - I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

        - Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

        - Ei, cum?

        - Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

        - Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

        - Mă! da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

        - Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

        - Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

        - Avem.

        - Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

        Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Vasile-finul-lui-Dumnezeu de Mihai Eminescu

Poveştile sunt prietenii noştri. Ele ne dezvoltă imaginaţia, vocabularul şi spiritul de observaţie. Pentru a ne simţi copii vă propun povestea:

Vasile-finul-lui-Dumnezeu 

  Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă 'n astă sară.

        Era un om - aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se 'nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul - cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

        - Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o 'ntrebat Sf. Petrea.

        - Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

        - Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi 'ntâi în sat.

        O 'nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată 'n căruţă ş-au zis s-o ducă 'ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea - că ea era săraca nevinovată - ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie - finul lui Dumnezeu.

        Aşa cât creştea altu 'ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

        Băietul când s-o făcut mare o 'ntrebat:

        - Mamă, unde-i tata?

        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

        - Eu mă duc, mamă, să-l cat.

        - Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân' atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

        - Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

        - Fată, de ce plângi tu?

        - Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

        - Cum de-i balaurul cela?

        - Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

        - Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

        - Până mâne dimineaţă.

        - Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a 'nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş' o 'nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

        - Bună cale, voinice, zice baba.

        - Mulţămesc, mătuşă.

        - Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

        - Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

        - Numai doi.

        - Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

        - Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

        Şi s-a luat la luptă. D' acesta era cu douăzeci şi patru de capete - straşnic era - şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

        - Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

        - Haide 'ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de 'ntunerec să fi fost.

        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

        - Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

        - Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

        - Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se 'nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

        Se face bolnavă. Miere de urs.

        Pădure şi casă frumoasă.

        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se 'nsoare şi să ia pe Soră - sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

        - Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

        Sf. Lună au zis:

        - Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

        - Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

        - Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate - tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

        - Dacă-i lua pe frate - tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă 'n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi 'ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

        - Ce vrei, băiete?

        - Iaca, mama s-a 'mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

        - Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

        - Iaca, mamă, ţi-am adus.

        Ea mănâncă:

        - M-am făcut sănătoasă.

        Brânză de cerboaică.

        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

        - I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

        - Na-ţi brânză de asta - care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

        - Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

        - Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

        - De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te 'ntorci la dânsa c' are să te prăpădească.

        - Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

        Ileana i-o zis:

        - Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Sper să vă placă această poveste şi să trageţi unele concluzii şi învăţăminte pe marginea ei...

Bogăţia toamnei...

O zi cu soare, cu frunze ruginii. Miros de toamnă târzie...

CAI Eminescu a fost gazda unui minunat recital de poezie oferit de copii de la grădiniţa 40 şi anume din grupa a - VI-a. Copii minunaţi, frumoşi şi curaţi la suflet, pici care ne-au adus urări de bine şi de sănătate, ne-au recitat poezii despre anotimpul toamna, au cântat, au dansat hore. A fost foarte frumos. Uite ce însemană o educaţie bună, un bun simţ şi o mare dragoste către frumos şi carte, bibliotecă. Aceşti pici ne vizitează des, le place la noi, le place anturajul, cartea, biblioteca. Se simt liber, recită poezii fără să se sfieze, cântă de parcă sunt deja mari cântăreţi. Astăzi sala a radiat de lumina lor, de glăsicioarele mlădioase.

Desigur că si noi în semn de recunoştinţă le-am prezentat o carte care le-a plăcut mult şi anume volumul "Vesel îndrumar pentru vestiar" de Ion Anton. O cărţulie care nu numai că e frumos ilustrată şi hârtia e de calitate ci e şi plină de învăţăminte,  de poveţe. Aici întâlneşti poezioare scurte, hazlii şi cu logică. În această carte, copiii vor cunoaște ce fel de haine și încălțăminte preferă fiecare anotimp. Cum se pronunţă corect piesele de vestimentaţie, şi toate acestea le poate citi cu educătoarea, părintele sau de unul singur daca ştie a citi. O carte care cum se deschide se transformă în garderobă şi garderoba are mai multe dulăpioare, are 4 dulăpioare: iarna, primăvara, vara, toamna. Datorită  acestei garderobe copii vor şti cum trebuie să se îmbrace corect.Te-am intrigat? Te aşteptăm şi pe tine să faci cunoştinţă cu acest volum extraordinar...

D.V.

Basmul - copilărie

Poveştile sunt cele fără de care copilul nu e copil, visul nu e vis, copilăria nu e copilărie. Prin poveşti creşte pofta de a descoperi, de a face ceva nou, noi descoperiri şi desigur de a cunoaşte lumea din jur. Mihai Eminescu se numără ca fiind un bun cunoscător de poveşti bune, de poveşti ce au simţul moralist. Lectură plăcută!

Iată că noi CAI Eminescu, vă propunem să savuraţi din plin povestea

"Borta-vântului" de Mihai Eminescu

Era un om sărac - sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era - în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două", şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

        Îl întreabă un om:

        - Unde te duci, cumătre?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

        - Da unde-i nimeri-o?

        - Unde-a fi acolo mă duc.

        Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).

        - Unde te duci omule?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:

        - Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă... da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.

        Întorcându-se el înapoi, a 'noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

        - De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

        - Mă duceam s' astup borta vântului ş' am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân' a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?

        Femeia omului vicleană. Ia o nucă 'n mână şi zice:

        - Ia să-ţi văd nuca.

        Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce 'ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis - atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie 'ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

        Se duce - a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă.

        - Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s'astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

        Ajunge iar pe Dumnezeu.

        Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă... nu l-o cunoscut.

        - Unde te duci, bade?

        - S' astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.

        - Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân' acasă: măgar baligă-te.

        - N-oi zice.

        Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

        Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce - acasă şi-i zice: măgar, fa bani!

        Măgarul, de unde? El apuc' un druc şi 'ncepe a dişăla măgarul.

        - Acu nu-l mai iert eu.

        Se porneşte să 'ntâlnească pe moşneag şi s' astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.

        - Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje 'ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac' or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:

        - Măi, femeie, noi hai cu cârja 'n zămnic (beciu) şi să 'nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă'ncârjeşte-te.

        Se vâră. Cârja unde 'ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.

        - Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.

        Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu 'mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.

        - Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu 'mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:

        - Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

        - Bine, măi împărate. Cârje'ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).

        O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.