Se spune că a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o regina frumoasă cum nu s-a mai văzut. Era regina norilor. Palatul ei era numai din aur şi pietre preţioase şi plutea pe spuma albă şi pufoasă a norilor. Ea avea şi doi copii gemeni o prinţesă ce se numea Luna şi un prinţ, Soarele.
Într-o zi, pentru a serba ziua de naştere a copiilor, Regina norilor a pregătit un bal mare ca în poveşti şi a invitat prinţi şi prinţese, împăraţi şi împărătese, regi şi regine din toate colţurile lumii.
La balul organizat în palatul din Împărăţia Norilor toţi erau îmbrăcaţi în haine din cele mai frumoase şi mai bogate. Luna avea o rochiţă albastră strălucitoare, împodobită cu nestemate. Pe cap avea o diademă din steluţe de diamant. Soarele avea o tunică galbenă cusută cu fir de aur, iar pe cap o coroană numai din pietre preţioase.
Toţi se distrau şi dansau, muzica era îmbietoare… La miezul nopţii, când distracţia era în toi, un zgomot şi un vânt puternic au făcut să se deschidă imensele porţi ale palatului… Cu o falca-n cer şi una în pământ a apărut Vrăjitoarea Nopţii…
– Ce se întâmplă aici? De ce toţi se distrează şi dansează, iar la mine nu se gândeşte nimeni? De ce nu am fost invitată şi eu la bal? Zise ea furioasă îndreptându-se cu paşi repezi si furioşi spre regină.
Regina, păstrându-şi cumpătul îi răspunse:
– Cei cu inima neagră nu au ce căuta în castelul bucuriei… Tu nu vrei decât să faci rău… Eu nu pot să îţi spun decât să te întorci de unde ai venit!
– Cum? Îmi poruncesc să plec? Nu şti că un cuvânt spus de mine poate să transforme totul în praf? Priveşte doar! Şi Vrăjitoarea îşi începu descântecul:
Mă privesc în oglindă şi nu văd nimic,/ Un fulg de zăpadă e moale şi mic…
Piciorul meu drept e parcă cel stâng, /O coajă de ceapă în palmă o strâng,
Un fulg de zăpadă e moale şi mic / Priviţi-mă pe mine acum un pic:
Prinţi şi prinţese, regi şi împăraţi / Pe loc în stele vor fi transformaţi!
Şi numai ce Vrăjitoarea a terminat de spus descântecul… toţi invitaţii de la bal s-au transformat în stele ce s-au răspândit pe bolta întunecată a nopţii.
Soarele şi Luna au alergat repede spre mama lor să îi ia în braţe şi să îi protejeze.
– Te rugăm, mama, nu ne lăsa! Nu o lăsă pe vrăjitoare să ne facă ceva rău.
– Staţi liniştiţi, dragii mamei… Voi încerca să vă protejez cât pot eu mai bine!
– Aşa crezi tu! Zise vrăjitoarea. Farmecele mele pot distruge totul. Nu poţi face nimic… şi râzând zgomotos şi înfiorător Vrăjitoarea mai rosti un blestem:
Cum totul în lume s-a născut din scrum /Şi toată lumea va dispărea prin fum
O vrajă arunc acum asupra voastră: / Soarele să îl vezi ziua, să nu intre în casă,
Iar Luna doar noaptea să se arate / Şi niciodată să nu-şi mai întâlnească al ei frate!
Cum a sfârşit şi ultimul cuvânt… Ce credeţi că s-a întâmplat? Soarele a ajuns pe cer, luminează şi încălzeşte pământul, iar Luna îşi arată frumuseţea noaptea. Blestemul s-a adeverit: fraţii mereu se caută unul pe altul, se urmăresc, dar nu reuşesc să se întâlnească decât foarte rar, şi atunci doar pentru câteva momente.
Mama lor, Regina Norilor, trăieşte singură în palatul ei din cer şi îşi plânge copiii. Lacrimile ei se adună într-un izvor, iar din izvor ajung la norii care le trimit pe pământ pentru a-l uda şi a-l îmbogăţi. Fiecare strop când pică de acolo, de sus şopteşte povestea Reginei şi a copiilor ei.
Şi-am încălecat pe o şa… şi v-am spus povestea mea!
Publicat: D.Ț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu