... când drumul prinde a toarce cărărușe,... atunci vine să mă vadă copilăria

De demult și de departe

de Ion Druță

Când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria.

Vine încet, numărându-și pașii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subțioară, smulsă de tata din gard, căci drumețului multe i se întâmplă. Vine cu basmaua mamei așezată în jurul gâtului - vântul e vânt și niciodată să nu-i dai crezare.

Și tot vine și vine - când călare, când cu trenul, când pe jos, până ce se pomenește ajunsă. O mână mică și degerată se adună să bată în ușa casei mele, dar stă o clipă la îndoială și pumnișorul se desface napoi. Cine știe, este el acasă ori nu este? Și apoi, dacî este, e singur acasă ori mai sânt oameni la dânsul? Iar dacă sânt oameni străini, apoi cum să intri, cum să le dai bună ziua, unde să te oprești și ce să le răspunzi, dacă te vor întreba ceva...

Nu se poate hotărî  nici să bată, nici să sune, dar îi simt suflarea lângă ușă. Vin și deschid. E ea, senina mea copilărie. Parcă aș crede, parcă n-aș crede una ca asta. Hai, dar, intră, bun venit în casa asta, căci demult te tot așteaptă și te tot pomenește stăpânul ei.

         Abia pășește pragul, aruncă o privire peste fața podelelor și se oprește. Îi e rușine că e desculță. Apoi uită de rușine. Scoate o trăistuță de la gât, se lasă într-un genunchi și bagă mâna până la fundul ei.

- Știi ce ți-am adus?

Mi-a adus miroznă de brazdă zvântată, mi-a adus chipul unei căsuțe vechi, acoperite cu paie, mi-a adus o biciușcă împletită de mâna ei.

- Biciușca poate nu trebuia s-o iau?

Frumoasa mea biciușcă! Câte garduri ai mânat la păscut, pe câți dușmani te-ai răzbunat, câți mânji ai tot așteptat, zăcând în ungher după ușa tinzii?! Ai fost și ham pentru Tuzic, ai fost și baieră la trăistuță, apoi de câte ori ai fost curelușă. De altfel, cum stăm acum cu curelușa?

         Stăm bine și nu prea, căci ațișoara ceea de la pantaloni are atâtea noduri, încât numai mama se poate descurca într-însele. Găsim o curelușă, o scurtăm, îi facem găuri noi, apoi mă reped la magazin și vin cu o pereche de bocanci numai buni.

- Da când plouă pe-aici, apu apa unde se duce? Că în pământ ea nu poate întra.

         Ieșim din casă și pornim prin oraș să vedem unde se duce apa când plouă.  Ne oprim pe la vitrine, numărăm mașini, etaje, apoi alegem o băncuță la un colț de parc și începem a cerne trecătorii, încercând a ghici cam cine și de unde să fie și câți copii să aibă, și cât o fi plătit pentru pălăria pe care o poartă. Apoi tresaltă copilăria:

- Ștefan cel Mare!

Se uită lung și smerită la un moment, îi pare bine că l-a recunoscut, și totuși, roșește... I-i rușine că nu ține minte anul când a urcat el pe tronul Moldovei. Las-o naibii, că nici eu nu mai țin minte. Și apoi, nu cumva îi fi crezând că mulțimea ce mișună ziua întreagă în jurul monumentului știe anul când a urcat el pe tron? Hai să oprim doi-trei oameni la întâmplare  și să-i întrebăm.

         Nu vrea. I-i oarecum. Rușinea mea micuță, cu basma la gât! Mai trecem un drum, mai ocolim niște mașini, mai citim o serie de firme ce se nimeresc în calea noastră. Înghițim totul, credem în toate, căci litera tipărită e sfântă, ea nu poate minți.

         Apoi vine foamea și ne duce la restaurant. Nu dăm hainele la garderobă, să nu ni le încurce printre celelalte. Tragem cu coada ochiului în părți să vedem ce fac ceilalți oameni cu băsmăluțe puse triunghi pe masă. Citim cât costă cutare sau cutare fel de mâncare, facem o adunare în cap, pipăim banii din buzunar și-i numărăm pe achipuite, să vedem dacă avem cu ce ne socoti.  Atunci când ieșim sătui afară, începe să ne pară rău - o groază de bani cheltuiți pentru nimica!

         După care copilăria îmi șoptește la ureche că vrea să vadă guvernul republicii. Fire de țăran, fire de moldovean, vrea să-și vadă cârmuitorii cu ochii săi și să se laude la întoarcere că i-a văzut. Eu însă de unde să-i scot, când nici eu însumi nu pot zice că i-am vazut de-a binelea! Cu chiu, cu vai întâlnesc un ministru adjunct, și i-l arăt de departe - uite, îl vezi! Acela e.

         Câteva zile la rând îmi tot port copilăria - ne ducem la piață, unde unul aleargă cu motocicleta pe pereți, ne ducem la lac. Serile stăm la sfat. Eu o tot descos să aflu ce e mai nou în sat, iar ea mă ispitește să afle cât primește un scriitor pentru o carte și ce face el pe urmă cu banii primiți.

         Nici două zile nu trec și deodată oud că vrea acasă. Mai întâi, vrea biciușca - aici poți pocni o veșnicie și nici o pietricică nu se mișcă din loc. Apoi, vrea să plece la căsuța acoperită cu paie - aici prea nu e de dânsa, prea e bătrână și caraghioasă, cu toate că dacă ar fi so acopere tata din nou, cum, de altfel, a și fost vorba... În sfârșit, brazdele celea revene au început a înverzi, dar aici e grabă, e învălmășeală, iar pământul nu poate opri rânduiala creșterii...

         Nu-i las. Le cumpăr cele mai dulci bomboane, ne plimbăm prin cele mai frumoase locuri, înșir cele mai frumoase pătărănii. Copilăria pare să se fi răzgândit. Aleargă în urma mea sugând bomboane, aleragă chicotind, dar când mă scol într-o bună dimineață, iar îs singur...

S-a dus pe la zori, ca să nu mă trezească. Mi-a lăsat câteva hârtiuțe colorate, în care fuseseră învelite bomboanele, și papucii cumpărați, și curelușa. E atât de tristă,  e atât de pustie casa mea, încât, ca să birui această tristețe, mă așez la masa de scris, iau un toc, o foaie curată. Și, lucrând, aștept în sinea mea când rândunica își va lega iar cuibul, când mugurul își va desface podoaba lui senină. Știu că o să vină, o să mă găsească oriunde aș fi. Mă doare numai că până atunci va mai trece un an, și în anul acesta copilăria mea se va duce și mai departe, va fi și mai de demult...

1957

Sper că v-am trezit emoții plăcute, amintiri frumoase și un dor tăcut de casă...

Cules computerizat: Diana Ț.