Dumitru Matcovschi. Măria Sa Poetul.

Dumitru Matcovschi ( 20.10.1939, Vadul-Raşcov,  jud. Soroca - 26.06.2013, Chişinău). Familie de ţărani. Poet, prozator, dramaturg, publicist. Licenţiat în filologie la Universitatea de Stat din Moldova (1961). După absolvirea universităţii este angajat la ziarul ''Moldova Socialistă'' în calitate de redactor. Redactor şef-adjunct la săptămânalul ''Cultura'' (1966-1970), de unde, din motive ideologice, este forţat să plece. Redactor - şef al revistei ''Nistru''(Basarabia)(1988-1997). A publicat în paginile ei materiale despre istoria neamului şi scriitorii din perioada interbelică, a propagat cu totală dăruire ideea naţională. La 17 mai 1989 este victima unui accident rutier, urmând un tratament îndelungat.

            Debutează în poezie cu volumul Maci în rouă (1963). Cunoscut dramaturg al cărui piese au fost şi sunt montate de toate teatrele din republică, semnatar a unor pânze epice ce reflectă viaţa satului prutonistrean, eseist neobosit care abordează temerar problemele arzătoare ale Basarabiei, Dumitru Matcovschi este total dăruit scrisului, literaturii. Scriitor al Poporului (1989), membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova; deţine Premiul de Stat al Republicii Moldova(1989); Premiul pentru poezie Nichita Stănescu (1997); Ordinul Republicii (1995).

Stejarul

            Stejarul de la răscrucea celor două drumuri, care duc - unul spre Odaia Rusului, iar altul spre pădurea Crainei, a fost, de când ţine minte Duda, cel mai plăcut loc de odihnă pentru călătorul obosit de cale. Creştea stejarul în mijlocul câmpului.

            Stejarul de la răscrucea celor două drumuri a trecut ca bunelul prin două războaie. A fost ca şi bunelul rănit în ultima bătălie, dar, spre deosebire de bunelul, stejarul de la răscruce a întâlnit întotdeauna apele cerului cu braţele larg desfăcute, cu fruntea sus ridicată, cu dorul de pădure, fremătându-i în ramuri nestăvilit.

Ploile i-au crescut rădăcinile mai adânci şi mai nestrămutate.

Ploile l-au făcut să-şi uite durerile.

Ploile au încercat să-i tămăduiască rănile...

            Dar taman atunci când stejarul de la răscruce, se părea, trăieşte o nouă tinereţe, când păsările se întorceau de peste mări şi ţări să-l îmbrace în cântece şi în glorie, stejarul de la răscruce n-a mai ştiut să crească frunză verde.

Şi a rămas în mijlocul câmpului fără de umbră şi fără de suflare. Oamenii care l-au scos din ţărână i-au găsit rădăcinile sănătoase, dar i-au aflat tulpina cu scorbură, şi au zis oamenii care l-au scos din ţărână:

            ''A fost mai tare decât un stejar stejarul, schijele să nu-l fi atins avea să trăiască mult şi bine, dar l-au atins schijele şi a murit, şi n-a murit de moarte bună''.

A murit frumos stejarul de la răscruce, în mijlocul câmpului a murit. Din sămânţa lui creşte acum o mladă nouă, pui de stejar cu frunză sunătoare şi glas de bucium în ram..

F.M