Vulpea, Calul, Leul şi Omul.

  Centrul Academic Internaţional Eminescu vă propune spre lecturare o poveste captivantă, pe care o puteţi găsi de asemenea, pe lângă multe alte poveşti, în cartea Împăratul Cioc-de-Sturz, de fraţii Grimm! (Bucureşti, 2007)

A fost odată un ţăran ca toţi ţăranii. Dar nu chiar la fel ca ceilalţi, căci ţăranul din povestea noastră era un om zgârcit şi, mai cu seamă, nerecunoscător. Şi omul acela avea un cal care îl slujise cu credinţă mulţi ani. Dar îmbătrânind, calul nu mai putea munci ca în tinereţe şi de aceea stăpânu-său nu mai voia să-i dea de mâncare.

Iar într-o bună zi îi zise:

      – De folosit ca altădată nu te mai pot folosi şi de aceea nici mâncare nu am să-ţi mai dau, că nu vreau să-mi cheltuiesc banii degeaba. Totuşi, pentru că nu mi-ar plăcea să se spună despre mine că sunt un om rău şi nerecunoscător, uite ce-ţi propun: dacă ai să-mi dovedeşti că mai eşti atât de puternic încât poţi să-mi aduci, în curte un leu viu, atunci te voi primi din nou în grajd şi îţi voi da să mănânci.    Dar până atunci, ieşi din ograda mea şi să nu te mai văd pe-aici! 

Şi deschizând poarta şi punând mâna pe un harapnic, îl goni pe cal din curtea lui, până departe pe câmp, zicându-şi în sine: „ Poate că o să vină leul singur să-mi mulţumească pentru masă”

 Calul rătăci o vreme de colo până colo pe imaşuri, căutându-şi hrana, dar, începând să vremuiască, intră într-o pădure, unde, era mai la adăpost. Acolo, într-o zi, se întâlni cu vulpea care, după ce-i dădu bineţele, îl întrebă:

–        De ce eşti aşa de abătut şi singur? Te-ai rătăcit de herghelie? Şi de ce umbli pe-aici prin pădure, că doar ştii că pădurea nu este locul cel mai potrivit pentru traiul cailor...

–        Ce pot să fac, răspunse calul, dacă printre oameni nerecunoştinţa este adeseori mai puternică decât zgârcenia şi cam întotdeauna fac casă bună amândouă? Stăpânul meu a cam uitat că l-am slujit cu credinţă atâţia ani de zile, şi pentru că nu mai am putere, ca-n tinereţe, să-l ajut la arat şi la cărat buştenii, nu mai vrea să-mi dea de mâncare şi m-a gonit din grajdul şi din ograda lui.

–        Cum aşa? îl întrebă mirată vulpea. Fără nici o răsplată sau fără cel puţin un cuvânt de mulţumire sau de mângâiere?!

–        Cuvânt de mulţumire şi de mângâiere?! îi răspunse calul. Da, mi-a zis acolo câteva vorbe, dar m-a şi batjocorit totodată.

–        Cum adică te-a batjocorit?! îl întrebă uimită vulpea.

–        Păi a recunoscut că i-am fost de folos altădată, dar totodată m-a batjocorit, spunându-mi că o să mă creadă că mai sunt în stare de ceva şi că mă va primi din nou în grajdul din curtea lui dacă-i voi aduce un leu... Când şi unde s-a mai pomenit ca un leu să asculte de un cal şi să se lase dus în ograda unui om?! Nu-i asta o batjocură? De-aia mi-a şi cerut o asemenea dovadă de putere, pentru că ştie că nu sunt în stare să i-o dau.

 Vulpea stătu puţin pe gânduri, apoi îi zise calului:

–        Ştii ce? Eu cred că aş putea să te ajut ca să-i dai dovada de putere pe care ţi-a cerut-o, adică să-i duci un leu. Dar pentru asta trebuie să te întinzi pe-aici pe jos şi să stai nemişcat, ca şi când ai fi mort de-a binelea.

 Calul se uită mirat la vulpe, dar ştiind la câte şiretlicuri o duce mintea, n-o mai întrebă nimic, ci făcu aşa cum îi zise, gândindu-se că, la urma urmelor, dacă îl va ucide leul, va fi cu atât mai bine, pentru că îl va scăpa de suferinţele foamei şi de lipsa unui adăpost. 

Vulpea, însă, pentru că de mai multă vreme avea de plătit o poliţă leului, se duse repede la vizuina lui şi-i zise, cu aerul că a venit anume să-i facă un serviciu:

–        Nu departe de aici zace un cal mort. Şi-i mort de curând, că-i cald încă. Cum pe mine nu mă interesează şi nu vreau să-l mănânce lupii, m-am gândit să vin şi să-ţi spun dumitale şi să te duc până acolo.

 Leul cum auzi şi căzu în capcana vulpii şi merse cu ea până la calul culcat pe o parte şi părând mort. Şi cum leul stătea şi deocamdată se uita la cal, vulpea îi zise: 

–Ştii ce? Nu cred că-i bine să-l mănânci aici, într-un loc aşa deschis. Pot veni lupii, vreun râs... Aşa că mai bine ar fi să-l duci în vizuina ta şi să-l mănânci acolo, în tihnă. Şi ca să-ţi fie lesne să-l târâi până acolo, am să leg calul cu coada de tine.

 Leului îi plăcu sfatul vulpii şi stătu drept, foarte liniştit, pentru ca vulpea să poată lega bine calul de dânsul.

 Vulpea însă legă zdravăn, cu coada calului, picioarele leului şi le strânse atât de tare, încât să nu le poată desface cu niciun chip. După ce îşi isprăvi lucrul, bătu calul pe coastă şi îi zise:

–        Trage, calule, trage!

 Atunci calul se ridică deodată în picioare şi începu să-l tragă cu nădejde pe leu după sine. Leul începu să ragă cu atâta furie, încât toate păsările din pădură zburară care-ncotro îngrozite. Dar calul nu se sperie. El ştia că trebuie să-l tragă tot înainte peste ogoare şi peste imaşuri, până la poarta ogrăzii stăpânului său. Şi aşa şi făcu.

 Auzind răgetele leului, stăpânul calului veni repede la poartă şi, când îl văzu târât de calul său, îşi dădu seama că greşise atunci când îl alungase pe cal din curtea şi din ograda sa. Îşi luă puşca, împuşcă leul şi-i zise calului:

–        De-acum înainte vei rămâne la mine în grajd până la sfârşitul zilelor tale. Şi te vei bucura de adăpostul şi de mâncarea pe care le meriţi pentru muncile făcute în folosul meu şi pentru puterea ta.

 Şi aşa şi făcu. Iar calul trăi liniştit şi ocrotit până i se terminară zilele ce-i fuseseră sorocite.

Publicat de Irina.Ţ