joi, 23 februarie 2017

Dragobete


          Dragobete este o sărbătoare tradiţională românească, înlocuită tot mai des în ultimul timp cu Ziua Îndrăgostiţilor  (Valentina's Day). Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândurile oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
          Numele Dragobete vine de la "beat de dragoste" şi se mai numeşte Sf. Ion de primăvară, cel care este fiul babei Dochia. I se mai spune şi Dragomiru-Florea sau Granguru, pentru că acum are loc  nunta păsărilor din pădure. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi.

 Tradiţii şi obiceiuri

          Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.
         În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.
Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”! Aşadar, bucuria şi veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esenţiale ale acestei sărbători a dragostei!
        Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat ... străin (de sat) şi deveneau pe dată drăgăstoase bărbaţilor în tot anul care urma! Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne fereşte, sacrificată la Dragobete.
       Sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă; astfel, se scuturau toate ţoalele şi se aşezau lucrurile prin casă „ca să vie binele şi averea să se întoarcă la casă”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu