Legenda unui Geniu

Maria CHIRILĂ,

șef oficiu, Filiala Centrul Academic Internațional Eminescu

      

      Legenda unui Geniu începe într-o noapte de iarnă de la mijlocul secolului trecut. Într-o casă de căminar din nordul Moldovei, la Ipotești, un băiat pe nume Mihai, a văzut lumina zilei, fiind al șaptelea copil din unsprezece.

– Să vă trăiască Mihai și să aibă noroc în viață. Dumnezeu să-l țină în viață și să ajungă departe. Astfel s-a încheiat slujba de botez a lui Mihai.

            Anul 1850, după cărțile vechi, era sub stăpânirea lui Venus, în popor – Luceafăr. Anume acesta era un semn, că în spațiul spiritual al Daciei, s-a ivit un geniu – Luceafărul culturii românești.    Astfel a început ora de lectură la Filiala CAIE pentru elevii de la Școala primară nr. 90, clasa I-a „B”, dirigintă doamna Iulia Budu și clasa a II-a „B”, dirigintă doamna Raisa Brânză. Atât elevii, cât și părinții care i-au însoțit, au ascultat cu mare atenție relatările despre copilăria lui Mihai Eminescu, despre jocurile, care de la vară la vară deveneau jocuri de poet: „de-a singurătatea”, „de-a visarea”, „de-a iubirea” etc.

            Apoi publicul a fost imaginar îndreptat spre Cernăuți, unde numai la 9 ani Mihai a plecat să învețe, lăsând în urmă casa părintească cu teii, satul și pădurea. Acolo la Cernăuți, a avut parte de un distins erudit, profesor de limbă română Aron Pumnul, care avea o bibliotecă extraordinară, ceea ce l-a făcut pe Mihai să se simtă bine în compania cărților. 
            S-a vorbit despre prietenul său devotat Ion Creangă, despre debutul cu prima poezie De-aș avea, pe care a trimis-o la revista „Familia”, despre schimbarea numelui din Eminovici în Eminescu. În continuare, toți cei prezenți, au declamat în cor versurile îndrăgite ale poetului Somnoroase păsărele, Revedere, Ce te legeni, Revedere ș. a.

            A fost o lecție eminesciană la care s-au prezentat și lecturat cărțile poetului, au fost nominalizate serviciile oferite de filialele BM „B.P.Hasdeu”, regulile de înregistrare și de împurmut a documentelor, utilizarea calculatoarelor oferite de Programul Novateca în Republica Moldova. Au fost mulțumiți că au descoperit o lume miraculoasă a cărților și un spațiu eminescian foarte atractiv și interesant, promițând că vor fi utilizatori fideli ai Centrului Academic Internațional Eminescu și prieteni buni cu cartea.

Spiritul eminescian ne uneşte

Spiritul sărbătorii de omagiere a poetului nepereche al românilor de pretutindeni Mihai Eminescu dăinuie în sufletele noastre, pâlpâe ca focul din vatră, fiindcă noi avem grijă să-i alimentăm flacăra, atrăgând noi cititori şi îndrăgostindu-i de opera magică a poetului. Astăzi, dis-de-dimineaţă la Centrul Academic Internaţional Eminescu au venit cu drag, frumos gătiţi, copilaşii din grupa pregătitoare „Buburuza”, de la grădiniţa nr. 40, însoţiţi de doamnele Ana Lungu (educatoare), Diocher Vera (metodist), Argentina Rotaru (conducător muzical) şi Lucreţia Gheleţchi dădacă). Curioşi din fire, copiii au ţinut să afle mai multe lucruri ce ţin de poetul lor drag şi copilăria lui. Le-am amintit, că zilele aceste l-am comemorat şi pe Grigore Vieru, care a plecat în lumea nefiinţei, dar ne-a lăsat o vastă şi frumoasă  moştenire. Micuţii ştiu cine este Mihai Eminscu, dar şi Grigore Vieru, demonstrându-ne prin programul prezentat: scurte comunicări din biografia lui Eminescu,  poeziile: Glossă, Revedere,La mijloc de codru des, La steua, Atât de fragedă, Ce te legeni, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele. Acompaniaţi de dna Argentina au interpretat Colind de Eminescu şi cântecul Eminescu, versuri Grigore Vieru, muzică Ion Aldea-Teodorovici. Copiii sunt minunaţi, frumoşi, curioşi deştepţi, iar menirea noastră e să îmbogăţim aceste calităţi şi să contribuim la formarea personalităţii lor.

Larisa Arseni. Colaboratoare la Centrul Academic

Internaţional Eminescu. Maestru în artă.

Basm de Geo Bogza

Lectură plăcută, dragă cititorule!

        Pe vremea când Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, sub chipul unor moşnegi gârbovi, sprijiniţi în toiag şi cu sandalele rupte, iar la căderea nopţii băteau pe la uşile oamenilor, şi li se întâmpla de multe ori să fie izgoniţi, într-un rând, i-a prins noaptea în câmp, iar odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi, şi tot rătăcind ei în întuneric, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat şi abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă.

       Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate şi au răspuns: - Oameni buni!

        Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn, şi el a început să dea porunci, dar cu blândeţe: - Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după doniţă de apă proaspătă. Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte...

        Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe, şi i-au ospătat, şi i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutui şi a busuioc.

        A doua zi dimineaţă iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-a urat drum bun.

       Şi cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage de Dumnezeu:

- Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

- Ce.ai vrea să fac, Sfinte Petru, c-ai văzut că nu erau nevoiaşi!

- Doamne, fă ceva, fă-i ca să-şi vadă măcar o dată sufletul!

- Să-şi vadă sufletul spui, Sfinte Petre?

- Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela de acolo...

- Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

         Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut MIHAI EMINESCU.

Curiozităţi din viaţa lui Mihai Eminescu

                                        

v   Scria poezii pe ascuns. Prima care a dat de versurile lui a fost soţia lui Aron Pumnu, care a zis că sunt pline de simţământ. Mihai ascundea faptul că scrie poezii, deoarece tatălui său nu-i plăceau poeţii.

v   Când era mic, întrebat de tatăl său cine vrea să fie în viaţa – poet, a zis Mihai –adică un perde vară – a zis tatăl.

v   Îi plăcea nespus de mult în timpul liber să citească romanţe fioroase şi fantastice.

v   La gimnaziu, Eminescu trebuia să se conformeze mai multor reguli: să nu fumeze, să nu frecventeze restaurantele şi cafenelele, spectacolele de orice fel, să meargă la biserică, să se spovedească săptămânal.

v   A avut 10 fraţi – Şerban, Nicolae, Iorgu, Ruxandra, Ilie, Maria, Aglae, Harieta, Matei, Vasile. Ruxandra a murit la numai o toamnă de la naştere, şi Maria şi Vasile s-au stins devreme.

v   A fost cel de-al şaptelea copil al familiei Eminovici. De altfel un copil foarte dorit de Gheorghe Eminovici. Un copil deosebit, aşa îl vedeau toţi.

v   În fiecare an, de Sfântul Gheorge, în casa căminarului Gh. Eminovici se dădeau petreceri cu vin bun de la Iveşti şi plăcinte. Dar, în general, petrecerile erau evenimente rare în casa Eminovicilor, înconjurată de tei.

v   De mic îi plăcea să hoinărească, cel mai des părinţii îl găseau la Miron Prisăcaru, un bătrân cam ciudat, care-l iubea foarte mult pe acest copil curios din fire şi  care asculta cu sufletul la gură puzderia de poveşti pe care i le depăna  moş Miron.  Îi plăcea mai ales povestea cu Călin.

v   Admira natura cu toate vietăţile ei, vorbea cu albinele, iar câinele Soltuz şi motanul casei Chioru îi erau cei mai buni prieteni.

v   În familie, Mihai avea o datorie, una  pe care singur şi-a hărăzit-o – să scotocească în fiecare dimineaţă cuibarele în care se ouă găinile –alte cuibare decât cele ştiute de Raluca.

v   Când a crescut mai măricel îi plăcea să pătrundă pe neobservate în biblioteca familiei, unde nu avea voie să intre nimeni în afară de tata. Trăia emoţii deosebite când vedea aceste cărţi, fiecare din ele având istoria sa. Tot aici privea cu nesaţ tabloul mamei sale, semnat de Zigri.

v   Tatăl lui Eminescu considera că ei sunt un neam de oameni , deprinşi cu munca de mici, doar că sunt certaţi cu norocul.

v   Când abia intrase la gimnaziu, dintre băuturi, Mihai se împăca doar cu vinul şi la nevoie cu rachiul.

v    Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”a fost cel care  i-a propus să-şi preschimbe numele din Eminovici în Eminescu. La vârsta de 16 ani, atuci când a avut loc şi debutul său poetic.

v   Se bârfea pe vremuri cum că poetul se trage din neam armean sau că ar avea un urmaş turc – Emin-Efendi, însurat cu o româncă. Este doar o bârfă. Eminescu este român ca şi noi şi punctum.

v   Slavici spunea cândva despre Eminescu: e om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti. Respinge tot ce i se pare vulgar. Citeşte cu o uimitoare repiziciune. Ţine să citească în tihnă, la masă sau tolănit pe sofă, în vreme ce odaia îi este înmiresmată de cafeaua pe care singur şi-o pregăteşte cu mult dichis. E lipsit de tot ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism. Nu trăieşte pentru sine şi prin sine, ci prin lumea în care-şi petrece viaţa şi pentru ea.

v   Una din slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor.

v   Multe dureri – puţine plăceri – aceasta era vorba lui Eminescu.

v   Niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi.

v    Nenorocirea cea mai mare a vieţii, zicea el, e să fii mărginit, limitat, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, greşit, să judeci strâmb.

Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE. Maestru în artă.

Cine a inventat sania și care este istoria acestei invenții?

Iarna, multă zăpadă și fulgi pufoși te ademenesc în adevăratul sens al cuvântului. Desigur, în așa momente, dorința cea mai mare este de a sta mai mult afară, de a savura frumosul anotimp și de a adulmeca aerul curat. Dar, cea mai mare plăcere și satisfacție o primim de la datul cu săniuța pe derdeluș.

Oare, v-ați întrebat vreodată cine a inventat sania, cum a ajuns la noi? Haideți împreună să aflăm cine este inventatorul saniei și de când datează?

După câte știm, sania este un vehicul terestru ce are o suprafață inferioară netedă sau cu un corp așezat pe două sau mai multe tălpi înguste și netede și se deplasează pe o suprafață prin alunecare. Majoritatea saniilor sunt folosite pe suprafețe cu aderență redusă precum zăpada sau gheața. Săniile sunt folosite pentru a transporta pasageri, încărcături sau chiar ambele. Tracțiunea saniei se face cu ajutorul unui ham sau a unei sfori, fie de către om sau cu ajutorul animalelor (câini, cai).

Istoria saniei

Când și unde au fost inventate aceste sanii rămâne, totuși, un mister, dar se crede că poporul din Egiptul Antic a folosit sania în construcție pentru a transporta obiectele grele.

Modele de sănii au fost descoperite în excavările navale “Viking” din Oseberg. Săniile nu numai că erau folositoare iarna, ci puteau fi trase și peste terenuri umede, drumuri noroioase, chiar și pe teren dur cu condiția că cineva să lubrifieze tălpile cu ulei sau să le umezească în permanență cu apă. În perioadele reci apa se transforma în gheață, iar sania aluneca mult mai ușor fără a fi necesar depunerea unui efort major pentru a le trage. Sania a fost foarte valorificată deoarece, spre deosebire de vehiculele cu roți, a fost scutită de taxele de trecere.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, o sanie închisă numita “vozok” asigura transport de mare viteză prin teritoriile acoperite cu zăpadă din Rusia Europeană și Siberia. Aceasta a fost modalitatea de transport preferat de regalități, episcopi și boieri muscoviți. Multe sănii regale (vozok-uri) de importanță istorică sunt conservate în Arsenalul din Kremlin.

Săniile trase de om au fost modalitățile tradiționale de transport în expedițiile de explorare britanice în Arctica și Antartica. Săniile trase de câini au fost folosite de mulți alții precum Roald Amundsen.

Unele sănii au fost create pentru activități de recreere sau pentru activități competiționale. În zonele temperate, în timpul iernii, copiii ies și se joacă cu săniile, chiar si cei mai în vârstă au aceste momente de copilărie. 

Sper că informația dată v-a trezit curiozitate, iar dacă cunoașteți mai multe, vom fi foarte bucuroși să ne împărtășiți și nouă informația pe care o aveți la dispoziție.

D.Ț.

Țăranul și duhul apelor

 Un ţăran își scăpă toporul în rîu; de necaz, se așeză pe mal și plînse amarnic. Duhul apelor îl auzi, i se făcu milă de ţăran și îi aduse din rîu un topor de aur. Îl întrebă:

— Al tău este toporul acesta?

Ţăranul răspunse:

— Nu este al meu.

 Duhul apelor aduse un alt topor, de data asta de argint.

Și iarăși răspunse ţăranul:

— Nici acesta nu este al meu.

Atunci duhul apelor aduse un topor obișnuit. Ţăranul se bucură:

— Acesta-i toporul meu!

Duhul apelor îi dărui toate cele trei topoare, ca răsplată pentru cinstea de care dăduse dovadă.

Acasă, ţăranul arătă prietenilor topoarele primite în dar și le povesti toată întîmplarea.

Unul din ei se gîndi să facă la fel: se duse pe malul rîului, își aruncă într-adins toporul în apă, se așeză pe mal și începu să se căineze.

Duhul apelor veni cu toporul de aur și îl întrebă:

— Al tău este toporul acesta?

Ţăranul strigă bucuros:

— Al meu este, al meu!

Duhul apelor nu-i dădu nici toporul de aur și nici toporul care-i aparţinea, drept pedeapsă că a minţit.

Lev Tolstoi

Publicat: B. Olesea

Cu Eminescu în suflet și în gând

Spărgătorului de nuci şi Regele şoarecilor

(200 ani de la apariţie)

            Atmosfera magică a Crăciunului ne cuprinde pe toţi în această perioadă a anului. Mirosul de brad, glasul colindătorilor şi căldura familiei fac parte din tradiţia Sărbătorilor de iarnă. Tot ce ne lipseşte să intrăm complet în atmosferă este o poveste frumoasă de Crăciun. De aceea vă propun spre lecturare cartea Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor – o poveste care de  200 de ani captivează cititorii mari şi mici.

            Cartea a fost scrisă în anul 1816 de către scriitorul, compozitorul, graficianul, poetul şi criticul literar german Ernst Theodor Amadeus Hoffman (1776-1822), rămânând în tezaurul celor mai bune basme din toate timpurile.

            Ideea scrierii acestei poveşti i-a apărut lui Hoffman datorită relaţiei amicale pe care o avea cu copiii unui prieten. Scriitorul era un oaspete mult aşteptat de această familie, dar mai ales de cei mici: Maria şi Frity. Maria din poveste este chiar fetiţa prietenului său, care, ca şi cea din basm, avea o inimă iubitore şi luptătoare, dar, din păcate, a avut o viaţă scurtă. Fratele ei Frity – viteazul comandant al soldaţilor din poveste – a devenit un arhitect, apoi chiar a preluat funcţia de preşedinte al Academiei de Arte din Berlin. O legendă spune că la 31 de ani scriitorul s-a îndrăgostit de o fată de 15 ani şi  suferinţa lui a descris-o în acest basm.

            Se pare însă că autorul a fost inspirat şi de o legendă răspândită în Munţii Metaliferi, care ne dezvăluie următoarele: în urmă cu foarte mulţi ani, trăia un fermier care era foarte bogat, dar şi foarte singur. Bogăţia i-a împietrit inima, care a devenit tare ca piatra sau ca nucile pe care el le mânca în fiecare an numai de Crăciun, din cauza marii sale zgârcenii. Pentru că era prea greu să spargă coaja nucilor, el a promis o recompensă celui care va reuşi să găsească o cale de a le sparge fără prea mult efort. Mulţi au venit să-l vadă şi i-au oferit diverse soluţii, chiar şi un fierăstrău. Un tâmplar din sat a lucrat timp de trei zile şi a cioplit din lemn un om mic, pe care l-a îmbrăcat într-un costum multicolor, aşa cum purtau în timpul sărbătorilor minerii din Munţii Metaliferi. El avea o gură mare şi maxilare puternice cu care spărgea coaja tare a nucilor. Fermierul bogat a fost entuziasmat şi legenda spune că în acel moment inima împietrită a lui a început să se inmoaie ca ceara unei lumânări de Crăciun. Bucuros, fermierul bogat a oferit sătenilor toate nucile sale şi în onoarea lui a fost dată o petrecere de Crăciun. Tâmplarul a primit în dar un atelier, iar fermierul bogat, graţie spărgătorului de nuci, a devenit cel mai bun prieten al tuturor copiilor.

            Scriitorul plăsmuieşte o poveste între realitate şi ficţiune, o lume pe care o foloseşte pentru a descrie magia, feeria, fascinaţia dar, totodată, groaza şi spaima. Scriind această poveste, autorul singur era speriat de gândurile care plăsmuiau în mintea sa. Se spune că era noapte când scria şi a fost atât de îngrozit de cele povestite, încât a chemat soţia să-i stea alături în timp ce el crea.

            Lecturarea acestei cărţi o să vă facă să vedeţi nu numai cu ochii, dar şi cu sufletul, deoarece ea vă poate ţine încorporaţi pe tărâmurile magiei, trăind împreună cu personajele şi fiind martori ai fantasticului, prin explorarea inedită a imaginaţiei şi prin redarea „evaziunii din cotidian”. Paginile acestui basm captivează şi ne îndreaptă spre frumosul tărâm de basm numit Joclandia – Tărâmul Jucăriilor şi spre Pădurea Crăciunului.

            Chiar de la apariţie, cartea s-a bucurat de un mare succes. A fost tdadusă în toate limbile europene şi transpusă de-a lungul timpului în film artistic, piese de teatru, balet pe gheaţă, desene animate, etc. Câţiva ani mai târziu (1844) scriitorul francez Alexandre Dumas (tatăl) a adaptat povestea, la care Piotr Ceaikovski a creat, în 1892, o capodoperă, unde dansul şi simfonia se întregesc într-un mod fericit. Aşa s-a născut cel mai frumos balet din lume şi una din cele mai cunoscute poveşti de Crăciun, adaptată în diferite versiuni. Şi Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău, deja de mai mulţi ani, are în repertoriul său minunatul spectacol Spăprgătorul de Nuci.

            Spărgătorul de nuci     a fost o sursă de inspiraţie pentru familia Loschner din Neuhausen, care în anul 1994 a înfiinţat Muzeul Spărgătorului de Nuci, situat în localitatea Neuhausen din regiunea Erzgebirge, Munţii Metaliferi din Germania.

            Vă las în suspans şi de aceea finalul cărţii Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor nu-l dezvălui, dar vă pot spune că este ceva special, minunat şi rămâne în aceeaşi notă de alternanţă vis-realitate cum este de fapt şi întreaga poveste. Cu siguranţă, la final, aflând deznodământul, această carte va deveni una dintre preferatele voastre. În speranţa că v-am provocat, vă urez lectură plăcută.

Larisa Arseni. 

Coloboratoare la Centrul Academic Internaţional Eminescu

Maestru în artă.

Bradul de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde

Sub zăpada albicioasă

Pintre negură se perde

Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare

Cum se primblă prin răstoace

Iarna pe un urs călare,

Iarna cu şepte cojoace.

El se scutură şi zice:

"În zădar, tu, vrăjitoare,

Aduci viforul pe-aice,

Aduci zile fără soare.

În zădar îngheţi pământul,

Ucizi florile şi stupii

Şi trimiţi moartea cu vântul

Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zădar a ta suflare

Apa-n râuri o încheagă,

Şterge urma pe cărare

Şi de mine ţurţuri leagă.

În zădar aduci cu tine

Corbul negru şi prădalnic,

Şi din codrii cu jivine

Faci să iasă urlet jalnic.

În zădar, urgie crudă,

Lungeşti noaptea-ntunecoasă

Şi, râzând de-a lumii trudă,

Scurtezi ziua luminoasă.

În zădar îmi pui povară

De zăpadă şi de gheaţă.

Fie iarnă, fie vară,

Eu păstrez a mea verdeaţă!"