FINUL LUI DUMNEZEU
Poveste, poveste – da eu nu-s de
pe când poveştile – eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea
ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat
sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o
spun d-tale.
Era
odat-un om ş-avea doi feciori. Acu
femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l
boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas
băietul năzdrăvan.
Da
la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai
uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea
demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui
D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la
demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu
era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o
tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la
curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i!
–
Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul – a zis finul lui D-zeu!
Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el
mergea după dânsa.
A
ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească,
aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul!
–
Oare cine să s-audă?
Se
uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.
–
Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?
–
E – aici în fântână.
–
Mult v-o mâncat pân’ acum?
–
Ia, v-o douăzeci şi patru.
–
Ia las că vă scap eu.
Se
suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să ia un pui.
Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu
puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:
–
Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni
mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.
S-o
vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera
era mama vântului.
–
Dragii mamei nu v-a mâncat!
–
Finul lui D-zeu ne-a scăpat.
–
Unde-i să-l mănânc de bucurie.
–
Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.
–
Da unde-i?
–
Îi la răsărit.
Da
ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:
–
Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.
–
Nu-i dragul mamei.
–
Iacătă-li-i, mamă!
Da
ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de
s-o luminat locul unde era el.
–
Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii – a zis
pajera.
–
Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.
–
Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
–
Altmintrele nu-mi mulţumeşti.
–
Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.
Ş-o
şuierat ea odată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui era
de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:
Statu-palmă
Barbă
cot
Călare
pe-un iepure şchiop
Unde-i
zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?
–
Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la
miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele
mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.
–
N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui
D-zău?
–
Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
–
Ce-i de făcut? zice Pajera.
–
Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?
–
Da unde-s?
–
Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu,
na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei
şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni
într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du
‘nainte.
Se
ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea… când în mijlocul pădurii vede
– o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el
acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe
picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.
–
Bună ziua mătuşă.
–
Mulţămesc D-tale voinice, da – zice – und-te duci voinice?
–
Caut curtea zmeului, mătuşă.
–
I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de
te-i apropia.
–
Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică… mă duc.
–
Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.
El,
ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare
mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:
–
Da ce te vaiţi, bade?
–
De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot
mi-i foame.
–
Hai cu mine.
–
Hai.
Mergând
el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.
–
Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?
–
Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.
–
Hai cu mine.
–
Hai.