Trăiau odată într-un sat bogătașul Fan și sărmanul Dun. Lui Fan îi plăcea să aibă din fiecare lucru un câștig; el era foarte viclean și deseori îi păcălea pe consătenii lui.
Sărmanul Dun era un om cinstit și muncitor. Căra cu asinul său poveri și era socotit un cărăuș iscusit. De aceea oamenii îl porecliseră Istețul Dun.
Odată, pe la sfârșitul toamnei își înhămă măgărița și plecă la oraș. Se întoarse curând cu un câștig frumos.
Cum auzi Fan de câștigul lui Dun, începu să se frământe până când se hotărî: Această afacere e bună, am să mă ocup și eu de cărăușie.
Scoase din grajd măgărița sa mare și neagră, o înhămă, și dă-i să se apuce de treabă. Pare-se că Fan mai crescuse măgari, dar niciodată nu pusese mâna pe un bici și nu știa să mâne o măgăriță. Cum să fie căruțaș?
Vicleanul Fan își făcu repede socoteala; fugi la Dun cel isteț și zâmbind strâmb îi spuse;
- Frate Dun, aș face și eu cărăușie, dar nu știu cum să mă descurc. Ți s-a dus vestea că ești un cărăuș isteț, ia-mă cu tine și învață-mă meșteșugul tău. Bunul Dun nu se gândea niciodată la câștig și nu știa să fie viclean. De aceea fără multe vorbe a fost de acord.
Din ziua aceea mergea împreună cu Fan, care lăsa toată treaba pe umerii lui Dun înhămă și deshăma măgărița, o hrănea, o curăța. Iar Fan stătea în cărucior și râdea, iar cu ochii lui mici ca de șobolan îl străpungea pe Dun cel isteț.
În curând veni vremea ca cele două măgărițe să fete.
Odată, când aduceau din oraș o încărcătură și erau morți de oboseală, lui Dun i se făcu milă de animale și-l îndemnă pe Fan să se oprească la un han și să doarmă acolo. Fan era și el frânt de oboseală, așa că se învoiră imediat.
Dun cel isteț deshămă mârțoagele și le dădu de mâncare, iar vicleanul Fan în acest timp bău și mâncă plăcinte.
După ce mâncă și Dun, se culcară - bogătașul Fan pe patul moale, iar sărmanul Dun jos, pe podea.
Noaptea, Dun s-a sculat și s-a dus să mai dea măgărițelor fân. Când a aprins felinarul a rămas mut de uimire - lângă măgărițe erau doi măgăruși. Dun îngriji puii, schimbă fânul și se duse din nou la culcare.
Fan nu dormea și primi nemulțumit veștile. Îndată ce Dun adormi, el se sculă repede, aprinse felinarul și ieși în vârful picioarelor din cameră.
În grajd se uită cu atenție la măgăruși. Tot privindu-i, i se păru că măgărușul lui Dun este mai mare. Probabil că măgărița lui Dun i-a născut un măgăruș. Ce bine! De mult voiam să am unul! s-a gândit Fan.
L-a pus pe măgărușul lui Dun lângă măgărița sa neagră, iar lângă măgărița cenușie a săracului a pus măgărușul său. Apoi, râzând satisfăcut, a stins felinarul și s-a întors tiptil în cameră.
Dis-de-dimineață Dun fu trezit de Fan, care îi spuse:
- Am visat azi noapte că măgărițele noastre au fătat; a mea, un măgăruș mai mare, iar a ta, unul mai mic.
- Așa-i, așa-i, îi răspunse Dun, numai că eu n-am observat al cui e mai mare; după părerea mea sânt la fel.
Vicleanul Fan a râs în sinea lui.
După-masă s-au dus amândoi în grajd. Toți cei din han s-au dus să vadă măgărușii.
Fan, cum a intrat, a și strigat:
- Cel din margine e al meu! Cel din margine e al meu!
Toți au început să-i laude măgărușul.
- Ce mare e, va putea duce poveri grele.
A venit și stăpânul hanului, care era un mare cunoscător la măgari.
- Da, va fi o măgăriță puternică, iar apoi, întorcându-se spre puiul lui Dun:
- O, acesta este un măgăruș, nu vă uitați că e mic, măgărușul întotdeauna e mai mic la început, în schimb va crește mai târziu.
Când auzi Fan, sări în sus de supărare și începu să strige:
- Ba e al meu! Ba e al meu!
Toți începură să râdă și oricât a căutat apoi să-i convingă cum că măgărușul e al lui, nimeni nu l-a crezut.
Așa a pierdut Fan din cauza lăcomiei sale.
Sperăm că această mică poveste, nu numai că a trezit curiozitate, dar, și a adus unele învățăminte.
Cules computerizat: Diana Ț.
