Era
odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai
uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se
mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au
cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri
şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul
dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut
nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a
găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei
flăcăi.
Doi
erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au
zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’
Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".
Şi-mpăratul
a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de
primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a
ajunge, acolo să poposească.
A
aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu
şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni
de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi
cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei
înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a
stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei
doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet
grozav.
Era
un zmeu cu trei capete.
-
Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la
luptă!
-
Hai!
Şi
s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din
capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.
-
Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.
Acu
a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se
aude-un vuiet.
-
Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?
Aista
era cu patru capete.
-
Hai la luptă!
-
Hai!
Şi
l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu,
când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să
păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
Acu
iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.
-
Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la
luptă!
-
Hai!
Cât
se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o
ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric,
s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt
căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat
prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în
depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte
un om pe drum.
-
Bună noapte!
-
Mulţumesc d-tale!
-
Da’ cine eşti d-ta?
-
Eu-s De-cu-sară.
Călin
Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună,
şi mai întâlneşte un om.
-
Bună noapte.
-
Mulţumesc d-tale.
-
Da’ cine eşti d-ta?
-
Eu îs Miezu-nopţii.
Ia
şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte
un om.
-
Bună noapte.
-
Mulţumesc d-tale.
-
Da’ cine eşti d-ta?
-
Eu îs Zori-de-ziuă.
Îl
leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În
sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de
pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul
pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două
zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un
cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din
demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el
a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.
Ş-au
vrut să-l omoare şi el a zis:
-
Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!
Da’
ei au zis aşa:
-
Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.
Da’
el a zis:
-
Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…
-
Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când
ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să
fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.
Da’
Călin Nebunul, viclean:
-
Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici
cocoşul n-a cânta.
Da’
Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un
copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic,
încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la
poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă
nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:
-
Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte
unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă,
da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin
Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a
intrat în casă unde dormea fata.
Da’
era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata
era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat
inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat
vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta
şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o
zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe
cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.
Ş-a
ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a
dezlegat ş-a zis:
-
Hai, du-te!
Mai
merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’
de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult
mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă
şi-i zice:
-
Du-te, bre, ‘n pace!
Când
a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta
dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
-
I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
Da’
Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul
noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul
ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin
Nebunul aşa:
-
Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi
staţi şi mă duc eu singur.
Aşa,
el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a
împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
-
Bună vreme, fată de-mpărat!
-
Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu
te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
-
Da cât mănâncă zmeul tău?
Fata
zice:
-
Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:
-
Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
Se
pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.
-
Bună vreme, câne de zmeu!
-
Mulţumesc, Călin Nebune!
-
Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
-
Stai, să mănânc ceva.
-
Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.
-
Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.
Şi
se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:
-
Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte.
Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat
ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.