Greieraşul Puiu de Dumitru Matcovschi

Centrul Academic Internaţional Eminescu, vă propune să lecturaţi culegerea de poezii  amuzante despre greieraşi şi furnicuţe, clopoţei şi albinuţe, despre micul ursuleţ Martinel cărora le fredonează cântece de leagăn păpuşa Drina, scrisă de Dumitru Matcovschi, şi intitulată Greieraşul Puiu. Cărţulia face parte din colecţia Poezii de seama voastră, apărută în anul 2003, la editura Prut Internaţional. Cărticica este viu ilustrată de către Marcel Şendrea, astfel încât să captiveze atenţia micilor cititori.

Publicat de Fărîmă Marcela

27 Martie - Ziua Mondială a Teatrului

Bobul de Soare

      Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă.

        - Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron!

        Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă?

        Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate.

        La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat - ţuşti sub plapumă.

        - Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic!

        Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile - aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost - imediat îl şi pişcă.

        - Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun...

        Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş - ţuşti înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu fularul şi iese afară.

        - Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat!

        Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh.

        - Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha!

        Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă - nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii.

        - Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne... Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul.

        - Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun.

        - Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri - balaurul Frig şi nesuferitul balaur Răceală.

        - De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi - adio Răceală!

Ziua Mondială a Apei

21 Martie - Ziua Mondială a Poeziei

by Fărîmă M.

O lume de basm concepută de remarcabili autori francezi

       20 Martie - Ziua Internaţională a Francofoniei organizată anual, pentru ca tradiţia francofonă să fie prelungită şi îmbunătăţită în viitor, pentru reînnoirea unei tradiţii culturale de secole.

     Cultura şi limba franceză au exercitat de-a lungul timpului o influenţă constructivă asupra întregii Europe, devenind laboratorul de concepte politice, legislative, sociale, dar şi spiritual umane.

     O importanţă colosală o are şi literatura franceză care a lăsat lumii nume remarcabile ca: Emile Zola, Stendhal, Victor Hugo, Alexandre Dumas... operele cărora sunt traduse în toate limbile lumii, inclusiv şi în Republica Moldova. De mici copii am fost fascinaţi de aventurile extraordinare descrise de Jules Verne, de basmele minunate a lui Charles Perrault, de sinceritatea lui Alphonse Daudet.

    Centrul Academic Eminescu  vă propune să le citiţi sau să recitiţi aceste minunate opere!

Vă aşteptăm!

Publicat de Fărîmă M.

Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret

      Începând cu anul 2001, la data de 20 Martie, în peste 80 de ţări ale lumii instituţiile şi companiile de teatru pentru copii sărbătoresc împreună cu publicul "Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret". Această zi a fost introdusă în calendarul sărbătorilor culturale internaţionale la iniţiativa  Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Adolescenţi - ASSITEJ,  cu sopul de a atrage atenţia unui public cât mai mare asupra artei teatrale dedicate copiilor şi adolescenţilor, pe de o parte, dar şi de a dezvălui necesitatea ei în dezvoltarea personalităţii copiilor şi tinerilor de pe întreg mapamondul.

Publicat de Fărîmă M.

Ziua Internaţionalǎ a Francofoniei

    Ziua de 20 martie este Ziua Internaţionalǎ a Francofoniei şi meritǎ sǎ ne amintim, cu aceastǎ ocazie, cît de mult ne-au influienţat, pe noi,  Franţa şi cultura francezǎ. A existat o lungǎ perioadă în istoria Europei cînd Franţa a fost "laboratorul" ei de idei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese în secolul al XVII-lea ca singura limbă naturală a circulaţiei ideilor în Europa, preluînd o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină.

   Termenul de Francofonie a fost utilizat, pentru prima dată, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a desemna spaţiile geografice unde limba franceză era folosită în mod curent. În anii 1950-1970, s-a promovat ideea unei comunităţi francofone, fapt care a condus la crearea primelor organizaţii şi instituţii francofone. La 20 martie 1970, s-a înfiinţat Agenţia de Cooperare Culturala şi Tehnică (ACCT), cu sediul la Paris, unica organizaţie interguvernamentală şi principalul operator al Mişcării Francofone. 

Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF) este o instituţie înfiinţată pe baza limbii franceze şi a valorilor comune. OIF reuneşte 53 de state şi de guverne membre, 2 membri asociaţi, alături de 13 observatori. Aceasta gestionează acţiunile în domeniul politicii internaţionale şi a cooperării multilaterale. Organizaţia Internaţională a Francofoniei este condusă de un Secretar general şi cuprinde un Administrator, o Delegaţie a Drepturilor Omului, a păcii şi a democraţiei, direcţii de programe şi sprijinire, servicii şi, de asemenea, filiale permanente şi birouri regionale.

Misiune: Organizaţia Internaţională a Francofoniei promovează o acţiune în favoarea păcii, democraţiei şi a drepturilor omului, şi animă în toate domeniile o unitate între membrii săi. Aceasta aduce, în caz de necesitate, statelor şi guvernelor membre un sprijin în elaborarea sau consolidarea propriilor politici sectoriale.

Publicat de Fărîmă M

Cele Trei Dorinţe de Charles Perrault

   Trăia odată un cinstit tăietor de lemne, care era căsătorit cu o femeie frumoasă şi inteligentă. Dar, din nefericire, erau săraci şi îşi invidiau vecinii pentru bogăţia lor.
- Vai, ce fericiţi am fi fost dăcă am fi avut măcar jumatate din ce au ei, suspină femeia.
- Ce bine ar fi dacă ar exista duhuri bune, care îndeplinesc toate dorinţele! exclamă soţul.
În acea zi, tăietorul de lemne merse în pădure, ca de obicei, alese un copac cu înfăţişare frumoasă, ridică toporul şi lovi cu putere trunchiul. În acel moment, un fulger brăzdă cerul şi în mijlocul acelei spendori apăru o creatură ciudată. Tăietorul de lemne, luat prin surprindere, căzu în genunchi:
- Ridică-te! porunci o voce. Sunt Jupiter, zeul fulgerului. Am auzit plângerile tale şi am venit să îţi îndeplinesc trei dorinţe, însă doar trei, nu mai multe.
Şi, spunând acestea, disparu.
Tăietorul de lemne fugi înspre casă pentru a-i povesti totul soţiei.
- Trebuie să ne gândim bine, spuse ea. Adevărul este că mi-ar trebui o duzină de dorinţe ca să fiu mulţumită. Cu ce să încep?
- Cel mai bine ar fi să ne dorim bogăţie, exclamă tăietorul de lemne. Astfel vom avea tot ce ne dorim. 

- Dar la ce ne-ar folosi bogăţia dacă ne-am îmbolnavi şi am muri, răspunse femeia. Mai bine să ne dorim sănătate şi viaţă lungă. 

- O viaţă lungă şi grea este un lucru trist. Adică să îndurăm mai mult timp sărăcia şi necazurile.
În timp ce discutau femeia puse pe foc o oală cu supă pentru cină. Tăietorul de lemne, căruia deja începuse să i se facă poftă exclamă:
- Ce n-aş da să am la cină un şir de cârnaţi!
Nici nu rosti bine aceste cuvinte că pe cămin căzu un şir de cârnaţi.
- Prostule! se enervă femeia. Cârnaţi, cârnaţi! Nu puteai să îţi doreşti ceva mai bun. Bine te-ai mai folosit de una dintre cele trei dorinţe! După ce îl mâncăm cu ce mai rămânem?
- Vai, ce nenorocire, ce nenorocire!
Tăietorul de lemne îşi pierdu calmul şi, lovind cu pumnul în masă spuse:
- Gata cu văicărelile! Ce n-aş da să ţi se lipească un cârnat de nas, poate aşa vei avea un motiv să te plângi!
Pentru că vorbi din nou fără să se gândească, ultimul cârnat din şir se ridică şi se lipi cu putere de nasul bietei femeide nu mai putură să-l dezlipească.
- Eu nu aveam de gând să-ţi fac rău, se plânse tăietorul de lemne. Mi-a mai rămas o dorinţă. Am să cer bogăţie şi am să-ţi cumpăr o cutiuţă de aur ca să ascunzi nemernicul ăla de cârnat care a apărut din cauza prostiei mele.
- Să nu cumva să faci asta, strigă femeia, îngrozită. Nu aş putea trăi cu acest oribil în nas, mai bine aş muri.
- Nu spune asta, zise tăietorul de lemne, care îşi iubea soţia şi îşi regreta nerozia. Ce n-aş da

ca acel cârnat pe care îl ai pe nas să cadă imediat.
Cum termină vorba, cârnatul căzu numaidecât.
- Suntem la fel de săraci ca înainte, dar cel puţin nu suntem mai nefericiţi, zise femeia şi răsuflă uşurată. Bogăţia probabil că nu ne-ar fi adus fericirea. Zeul Jupiter a vrut să ne dea o lecţie. Să nu ne mai dorim nimic şi să mâncăm aceşti cârnaţi căzuţi din cer.
    Tăietorul de lemne şi-a îmbrăţişat soţia şi au mâncat amândoi bucuroşi, iar de atunci înainte, au fost mulţumiţi de ceea ce aveau. 

Fărîmă M.

Aventurile lui Habarnam

Centrul Academic Eminescu, vă propune să citiţi cartea Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi şi cartea  Habarnam în Oraşul Soarelui de Nikolai Nosov.

 În aceste volume veţi descoperi o lume de basm, locuitorii căreia sunt mulţi pitici şi piticuţe. Li se spunea pitici pentru că erau mici, mici de tot [...]. Însă cel mai vestit dintre toţi era piticul zis Habarnam. Un pitic netot, bun de nimic, care încearcă să le facă pe toate şi toate îi ies greşit. Habarnam cel mai îndrăgit erou a lui Nikolai Nosov, hotărăşte să plece într-o expediţie nemaipomenită...

Dacă doriţi să aflaţi prin ce aventuri a trecut Habarnam, vă îndemnăm să citiţi fascinantele volume despre prichindei:

Nosov, Nikolai. Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi / trad. Nina Gafiţa. - Bucureşti: Humanitas, 2010. - 173 p.

     
       În Oraşul Florilor, locuitorii săi prichindei au nume care spun totul despre talentele, ocupaţiile şi firile lor: Ştietot, Pilulă, Şurubel şi Piuliţă, Zahar Zaharescu, Limonadă, Glonţişor, Acuarelă, Guzlă, Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoaşă, Zăpăcilă, Posibil şi Probabil. Este clar că Habarnam nu ştie nimic! Degeaba încearcă să se facă muzicant, pictor, poet, şofer de curse... Dar transformarea lui începe să se petreacă odată cu plecarea într-o expediţie nemaipomenită în lumea prichindeilor, la capătul căreia Habarnam ştie chiar să şi citească!

          Nosov, Nikolai. Habarnam în Oraşul Soarelui / trad. Gabriela 
                      Russo. - Bucureşti: Humanitas, 2011. - 239 p.  

       Habarnam porneşte într-o nouă călătorie! Dar nu oricum, ci la volanul unui automobil pe care a învăţat să-l conducă răsucind pur şi simplu bagheta magică pe care a primit-o de la un vrăjitor şi pe care o va păstra numai dacă va face fapte bune. Şi nu oriunde, ci într-un oraş fabulos, în care însă totul e dat peste cap de sosirea lui Habarnam şi a celor doi prieteni ai săi, Ţintişoara şi Pestriţu. Şi nici la întâmplare, fiindcă în Oraşul Soarelui se petrec o mulţime de încurcături cu tâlc din care Habarnam învaţă o sumedenie de lucruri despre maşinării ciudate, prichindei hazoşi şi chiar şi despre sine. 

Vă propunem să audiaţi povestirea Cum a devenit Habarnam muzicant, 

voce: Bianca Dobrescu.

Habarnam by Slidely Slideshow

   Vă aşteptăm!

Publicat: Fărîmă M.

Citim pe Silabe cele mai îndrăgite poveşti

        Poveştile nu sunt doar o lume fascinantă cu zâne şi feţi-frumoşi, spiriduşi şi vrăjitoare, dar este şi un mijloc bun de ai învăţa pe copii despre alegerile bune şi alegerile greşite, despre personaje bune şi personaje rele, dar şi pentru a le stimula imaginaţia. Centrul Academic Eminescu propune micilor cititori, să descopere tainele lecturii în seria de cărţulii din colecţia editurii Biblion, Citim pe silabe. Colecţia adună cele mai îndrăgite poveşti ale copiilor: Albă - ca - Zăpada, Băieţel - Degeţel, Cenuşăreasa, Crăiasa Zăpezilor, Degeţica, Frumoasa adormită, Motanul încălţat şi Scufiţa Roşie, care sunt viu şi frumos ilustrate.
Marcela Farima's Slidely by Slidely Slideshow
          Dragi copii vă aşteptăm să citiţi cele mai frumoase poveşti din colecţia Citim pe Silabe.

Publicat de Fărîmă M.

Maestrul şi furnica

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:
- Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.
Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:
- Cu ce te pot ajuta?
- Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.
Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:
- Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?
- Da!
- În curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
- Glumeşti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului..
“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.
Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în faţa piciorului său… căra după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.
“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.
Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.
Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:
- S-a întâmplat ceva, dragul meu?
- Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!
- Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei.
“Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în faţa pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:
- Ai învățat?
- Da, maestre, am aflat multe observând. În primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică,

dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. În al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine. În al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine…În al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
- Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții:
nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.
Bine ai venit printre discipolii mei!

Curiozităţi

Publicat de Fărîmă M.

Legenda mărțișorului

       Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, inchizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndraznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotarât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată.
      De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

Publicat de Fărîmă  M.

Mărțișorul - mesager al bucuriei

       Mărţişorul, o frumoasă tradiţie continuată de secole pe meleagurile ţării noastre, este celebrată în prima zi a lunii martie, considerată prima lună de primăvară. Minunata tradiţie a Mărţişorului se păstrează şi în alte ţări: Bulgaria, Albania şi  Macedonia.

       Originile acestei tradiţii sunt incerte, dar primele dovezi arheologice, care atestă existenţa Mărţişorului, datează chiar de pe vremea strămoşilor noştri daci, înaintea romanizării ţinuturilor strămoşeşti.

Semnificaţia şnurului împletit din două culori
      Mărţişorul a fost conceput ca o amuletă legată cu un şnur împletit din două fire-unul alb (simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească şi împlinirea) şi unul roşu (ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne ale vieţii : prietenia, fidelitatea şi onoarea).
În tradiţia populară, cele două culori (alb şi roşu) din care se împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorul-talisman reprezintă şi cele două anotimpuri de bază (iarna şi vara), în timp ce primăvara şi toamna sunt considerate doar anotimpuri de trecere.

Semnificaţiile Mărţişorului în trecut
       În trecut, în mediul rural, şnurul mărţişorului era împletit din lână, de mamele care aveau copiii mici. De şnur, ele înnodau o monedă de argint sau de aur, pe care o legau de mâna copilului. Ritualul era respectat în fiecare primăvară, pentru că fiecare mamă era convinsă că această amuletă îl apără pe odorul ei de boli şi de necazuri, că va fi sănătos, precum argintul sau aurul, şi roşu la faţă ca şnurul amuletei.

Totodată, în unele zone, Mărţişorul era purtat la gât de fete pentru a nu fi arse de soare în timpul arşiţei, iar purtătoarea acestui talisman repeta periodic zicala: „Cine poartă Mărţişoare/ Nu va fi pălit de soare".
Mărţişorul era purtat la reverul hainei sau la gât cu demnitate, chiar de persoanele care deţineau o funcţie în comunitatea locală; obiceiul era respectat cu sfinţenie de autorităţile locale, pentru că tradiţia spunea că, în acest fel, liderii locali atrăgeau norocul şi belşugul zona geografică respectivă. Mai mult, se credea că Mărţişorul purtat de lideri alunga seceta şi calamităţile naturale.
Fetele purtau (şi mai poartă) Mărţişorul până la sfârşitul lunii martie sau până la întoarcerea păsărilor călătoare. Atunci, ele agăţau amuleta într-un pom fructifer, pentru ca acesta să aducă în familia tinerei care l-a purtat o recoltă bogată, iar fata care l-a dăruit pomului să fie sănătoasă şi să aibă spor în tot ce întreprinde. Cu banul de argint, desprins de pe şnur, fetele cumpărau caş, pâine şi vin roşu - alimente benefice pentru sănătate. Fetele erau convinse că vor avea faţa curată precum caşul, rumenă ca pâinea, iar bujorii în obrăjori vor fi asemenea vinului, leac de viaţă lungă.

Poartă Mărţişorul! Te vei împrieteni cu Soarele
     Tradiţia seculară spune că Mărţişorul de argint, asemenea celui ancestral, este un odor sfânt şi trebuie respectat ca atare: el aduce norocul şi sănătatea, alungă paguba şi duşmănia. Tot tradiţia spune că persoana care poartă Mărţişorul se împrieteneşte cu Soarele, protectorul sănătăţii, iar cel care-l dăruieşte, oferă persoanei dragi o fărâmă de Soare.

Mărţişorul atrage sporul şi sănătatea
     Mărţişorul este un mesager al bucuriei, al dragostei de viaţă, un simbol norocos prin care noi, oamenii, îmbrăţişăm renaşterea naturii odată cu venirea primăverii.
În unele zone geografice, Mărţişor este denumirea populară a lunii martie. În vechime, atunci se deschidea anul agrar. De-a lungul timpului, Mărţişorul era purtat în orice comunitate, pentru a atrage sporul, sănătatea şi buna înţelegere între membrii acelei comunităţi.
Semnificaţia Mărţişorului rămâne asociată cu bucuria venirii primăverii, cu sentimentul de preţuire şi de prietenie sinceră al celui care-l dăruieşte unei persoane pe care o iubeşti.       De-a lungul veacurilor, Mărţişorul rămâne un simbol al iubirii pentru cele mai dragi persoane din viaţa noastră, dar şi al bucuriei pentru întâlnirea cu anotimpul îndrăgit- primăvara.

Cât timp purtăm Mărţişorul ?
     Astăzi, tradiţia îndeamnă ca fiecare femeie să poarte Mărţişorul primit la 1 Martie timp de câteva zile. În trecut, doamnele şi domnişoarele purtau timp de 12 zile o monedă de argint sau de aur legată la gât. În a 13-a zi, moneda respectivă se agăţa într-un par, până când cel care l-a purtat vedea înflorit primul pom. De multe ori, doamnele şi domnişoarele agăţau       Mărţişorul de un trandafir, iar cu moneda respectivă îşi cumpărau o bucată de brânză, pentru a avea o faţă frumoasă tot anul.
În vremuri îndepărtate, mărţişoarele se purtau la mână sau la gât. Ele erau atârnate de un şnur alcătuit din două fire răsucite : unul de culoare roşie şi celălalt de culoare albă. Astăzi, mărţişoarele se poartă o perioadă de timp la încheietura mâinii sau se prind în piept, iar persoana care-l poartă crede că toate dorinţele i se vor împlini.
Potrivit unei vechi tradiţii, Mărţişorul se poartă până când înfloresc trandafirii sau vişinii.     Atunci, şnurul se agaţă de petalele unui trandafir sau pe ramura unui vişin. În alte regiuni, Mărţişorul se poartă atât cât durează zilele Babelor (1-9 martie) sau până la Florii; atunci Mărţişorul se scoate şi se agaţă de crengile unui pom roditor. Există credinţa că atunci când pomul are rod bogat, cel care a purtat Mărţişorul va avea mult noroc.

F.M