vineri, 31 octombrie 2014

Mărgăritare folclorice adunate din popor

 Folclorul nostru… nu numai că este sublim, dar te face să înţelegi totul. E mai savant decât toată muzica aşa-zis savantă. Şi asta într-un fel cu totul inconştient. E mai melodic decât orice melodie, dar asta fără să vrea. E duios, ironic, trist, vesel şi grav.”                
                                                                                                        George Enescu

    Folclorul reprezintă temelia unui popor, în el se reflectă aspectele primordiale despre lume,  viaţă, exprimă noianul de idei, sentimente, convingeri pe care poporul le-a trăit şi pentru a căror înfăptuire a luptat în decursul istoriei sale milenare.
      Centrul Academic Eminescu  vă propune colecţia ,,Cele mai căutate perle folclorice'', a editurii ARC, în care ve-ţi găşi tradiţii şi obiceiuri specifice ţării noastre, balade, legende, poveşti şi snoave, proverbe şi zicători.

Toate aceste volume şi multe altele sunt la dispoziţia dumnevoastă:

miercuri, 29 octombrie 2014

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A INTERNETU-LUI



Data de 29 octombrie a fost aleasă pentru a marca succesul unui grup de cercetători americani în urmă cu 43 de ani.
Aceştia au reuşit în 1969 să transmită un mesaj de la un calculator la altul, punând bazele astfel reţelei care va fi cunoscută mai târziu sub numele de "INTERNET".
Ziua Internaţioanlă a fost stabilită la 4 ani după ce americanii au reuşit să transmită mesajul.
Ce s-a întâmplat între timp?
Internetul a explodat mai ales în ultimii 20 de ani.
Astăzi aproape orice activitate implică într-o mai mică sau mai mare masură, folosirea internetului.
Pe de altă parte suntem într-o perioadă în care se simte tot mai mult nevoia de a se clarifica situaţia internetului.

Dacă unele persoane văd internetul ca un tărâm al liberei exprimări şi accesului liber la informaţie, există şi tabara celor care consideră că această reţea mondială este propice dezvoltării pirateriei.

Balada celor cinci motănaşi de Ion Druţă

Balada celor cinci motănaşi, scrisă de Ion Druţă, este o poveste înduioşătoare, plină de tâlc, în care drăgălăşenia pisicuţelor se împleteşte cu o măiastra personificare, şi este scos în evidenţă puternicul impuls matern ce stapâneşte atât în lumea oamenilor, cât şi în cea a animalelor.


Partea de sus a oraşului se socotea printre pisici ca cel mai fericit colţişor de pe faţa pamântului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde vânzătorii picoteau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli câte ceva, poate livezile mari  unde mai puteai da de vrabii bătrâne şi mioape, poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecină gata să-ţi asculte pasul…
Orisicum, partea de sus a oraşului era socotită printre mâţe ca un fel de rai motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiau la stapâni având nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte cutreierau gradinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul pisicilor de pe aici.
Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâţă. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşile şi îi lipsea mai mult de jumătate din coadă. A cui era ea,Dumnezeu  s-o ştie. Pesemne nu era a nimănui – blana ei cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea îmblet moale, hoţesc, gata de fugă.
A îmblat o bună jumătate de zi din ogradă în ogradă şi cum se vede avea de gând să se mute cu traiul încoace. Căuta într-una ceva – era atât de  preocupată, încât nici nu mai simţea când se luau câinii din urma ei. Abia când colţii blestemaţilor erau la o şchioapă de blană, mâţa se aduna ghem, scotea un şuierat scurt şi atât de sălbatic încât potăile îşi vedeau de treabă, prefăcându-se că au vrut să facă şi ele o glumă…
A tot trecut pe sub garduri, a tot mirosit urma cuiva, când s-a oprit iîn fundul unei ogrăzi lângă o cocioabă de scânduri.
Era o cocioabă veche de tot, cu acoperişul fugit pe frunte cu o armată întreagă de proptele înfipte în coaste. Stă de multă vreme aşteptându-şi ceasul, şi nu se folosea nimeni de dânsa căci fugind la vale, cocioaba şi-a închis uşa pentru totdeauna. Locatarii au lăsat-o în pace vârându-i din vreme în vreme câte o proptea şi dând copiilor de grijă sa nu vină cu joaca încoace ca să nu nimerească tocmai atunci când i-a sosi cocioabei ceasul de apoi.
Mâţa  însă nu era dintre cele fricoase. A tot încercat să între când pe sub uşă, când printr-o crăpătură de la temelie, apoi suind o proptea mai lungă a sărit pe acoperiş şi a prins a toarce mulţumită – acoperişul avea nişte găuri prin care trecea o mâţă cu tot cu stăpânul ei.
Până în seară n-a ieşit din cocioabă. Pe la amurg a sarit jos şi a prins a căra în pod fel de fel de nimicuri. A suit nişte cârpe vechi, un deget de mănusşă, o bucăţică de blană furată dintr-o tindă. A tot adunat o noapte întreagă – dinspre ziuă a mai suit în podul cocioabei o coadă de peşte şi n-a mai coborât înapoi. N-a coborât toată ziua, nici a doua zi n-a coborât – tocmai a treia zi dimineaţă a lunecat pe proptea jigarită, numai pielea şi oasele.
S-a apropiat de primul prag ce i s-a întâmplat în cale şi a prins a mieuna moale şi sfios. Cerşea. Dar n-a avut răbdare să aştepte până s-a trezi mila stăpânei – a intrat într-o verandă de sticlă  şi a zburat îndată înapoi cu o mătura aruncată în urma ei. Apoi a sărit în lada de gunoaie, fără să fi prins rândul de cu seară şi a făcut mare tărăboi între pisoii capitalei.
Pisicile uşernice işi au demnitatea lor – o avea şi mâţa  asta galbenă – cenuşie, dar s-a întâmplat ceva cu dânsa, ca după dimineaţa ceea n-a mai rămas nici urmă din demnitatea ei. Se milogea la fiecare uşă, se repezea la câini, încingând mare bătaie pentru mâncarea aruncată lor, fura din piaţă , de prin beciuri. Se întorcea numai pe o jumătate de ceas în podul cocioabei, apoi goana dupa mâncare pornea din nou.
La câteva săptămâni pe acoperişul cocioabei a răsărit un botişor de motănaş şi a prins a cerceta lumea din jur zâmbind de parca se ruga:
- Fraţilor cine-mi dă un ghemuşor să mă joc oleacă?
Peste o clipă mai apăru un motănaş care era ghem, acela însă n-a mai stat să aştepte până o să-i aducă. A păşit voiniceşte spre streaşină, şi fireşte a venit cu capul în jos pe un strat de morcov. Era atât de uluit sărmanul, încât nici n-a mai mieunat, în schimb frate-său a ridicat pe acoperiş o zarvă nemaipomenită. A venit într-un suflet mâţa. L-a prins moale în gură pe cel căzut apoi a pornit să urce propteaua – păşea rar, încet. S-a prins cu o labă de streaşină – o clipă au atârnat amândoi în văzduh, apoi mâţa s-a făcut arc, arcul s-a desfăcut şi a dispărut în podul cocioabei. Erau cinci de tot. Cel ce apăruse primul pe acoperiş se întâmplase să fie mai răsărit decât ceilalţi şi era cam fudul pe chestia asta. Apoi veni cel ce căzuse – voinic, dolofan şi isteţ. Numai lui îi venea în cap să se suie pe spinarea mâţei pentru a-şi împlini somnul, căci la urma urmei în blană era moale şi cald.
Apoi erau doi mai deopotrivă – pe semne că semănau unul cu altul şi legaseră o tovăraşie cum rar se întâlneşte printre motănaşi – veneau disdedimineaţă lângă degetul de mănuşă şi se tot jucau cu dânsul până ce îi prindea somnul.
Al cincilea era puţintel şi nenorocit, abia de începuse a merge şi el.
Acum mâţa era supărată – auzi tu să se ducă acela ca prostul la streaşină şi să vie cu capul în jos. Totuşi cât de supărată n-ar fi fost caând l-a văzut pe cel mic că vine să sugaă, l-a lăsat în pace. Apoi când cei doi tovarăşi care se jucaseră toată vremea cu degetul de mănuşă şi habar n-aveau de cele întâmplate, au venit să sugă, cel mai mare s-a repezit să le-o ia înainte…
Motănaşii sug. Cinci codiţe ridicate sus se clătina încolo şi încoace a plăcere. Zece urechiușe stau ciulite gata să prindă sfadă cu oricine ar încerca să le strice masa…apoi codițele coboară încet, câte oleacă urechiușele picură și motănașii adorm grămăjoară; numai cel dolofan iese din mijlocul lor și, beat de somn, urcă pe spinarea mamei – ce să-i faci asa-i când te-ai deprins…Erau toți cinci bălani și curăței, așa cum fusese și ea odată. Aveau urechiușe întregi și codițe frumușele. Erau o mare minune codițele celea – după atâta pribegie, sărmana mâța, pe semne se aștepta ca și motănașii ei vor avea urechiușe ciupite și ceva mai puțin de jumătate de coadă…
Dar a fost să fie altfel și n-avea capăt mândria ei de mamă. Încetișor ca să nu-i trezească a început a le linge blănițele, de parcă ar fi vrut să le vadă toată viața așa curățele cum au apărut pe lume. O rază de lumină strecurată prin acoperiș a coborât asupra motănașilor și erau ei frumușei cum nu se mai poate spune. Pe la zori i-a mai trezit să mai suga. Cel mai pici nu vroia să se trezească – care supt dragă, care supt?..Totuși, călcat de ceilalți, s-a trezit și a prins a-i izbi și el cum putea – ce înseamnă mă rog să-i strice somnul! După ce i-a văzut adormiți mâța a lunecat încet pe proptea și a pornit prin ogrăzi căutând mâncare…
Era o toamnă târzie…Mâțele ce aveau stăpâni s-au mutat cu dormitul prin casele lor, beciurile au căpătat lăcăți, și vânzătorii de la piață mica nu mai picurau că le era frig…Acum mâța galbenă cenușie găsea mai greu de mâncare…Abia dacă făcea vreo trei drumuri pe zi şi la întoarcere era atât de obosită că suia cu greu în podul cocioabei…
Dar într-o zi a dispărut disdedimineaţă şi nu s-a mai întors. Motănaşii stăteau grămăjoară şi o aşteptau ca să vadă ce se fac ei cu atâta foame. Mâţa nu se intorcea şi pân-la urmă foamea a scos motănaşii pe acoperiş. S-au încălzit o clipă la soare, apoi au prins a depăna o jale în cinci glasuri – poate a uitat de dânşii şi acum şi-a aminti…
Apoi celui dolofan i s-a urât să tot mieune într-una – las-ca dacă nu vine mâţa se coboară el singur să vadă de ce nu vine…De data asta era păţit – n-a luat-o orbeşte, ci a coborât pe propteaua pe care cobora mamă-sa…apoi cel mai răsărit, pe semne din zaviste ca alţii i-o iau înainte a coborât şi el…s-au luat după dânsul şi cei doi tovarăşi – peste un sfert de ceas toţi cinci erau jos…până şi cel micuţ se uita mirat în jur – ca să vezi, al naibii, s-a coborât şi el…
Când s-a întors biata mâţă, nu mai ştia ce să facă. În tot largul ograzii erau semaănate cinci blăniţe albe – las- că – şi găsesc ei şi singuri de mâncare…Parcă n-au şi ei tot patru lăbuţe şi un botişor ce prinde îndată urma celor gustoase?!
O vreme mâţa a stat uluită locului. I-a chemat, dar n-au vrut să vie – numai cel micut a pornit spre dânsa, dar în drum a găsit o cutie goală de chibrituri şi a prins s-o miroase…Crescuseră. Şi erau atât de micuţi şi naivi că dacă s-ar fi repezit un căţel, i-ar fi pus pe toţi cinci grămadă, dar, pe semne a fost cineva acasă în lipsa ei şi i-a
amăgit că au crescut de ajuns…
O noapte întreagă s-a căznit până i-a urcat în pod – acum nu era aşa de uşor sa-i prinzi. Dinspre ziuă i-a văzut suiţi grămăjoară, dar nu-i putea aduna în culcuş.
A venit însă o bură rece de ploaie şi iar i-a făcut micuţi cum  erau. Stăteau grămăjoară încălzindu-se lângă dânsa, şi mâţa a prins a le înşira povestea mâţelor, de la începutul începuturilor şi până în ziua de azi, le-a povestit de unde vine ciuda câinilor şi în sfârşit ce-i cu şoarecii ceia…
Când i-a văzut adormiţi, a coborât jos să se dumerească ce-i cu bura cea de ploaie şi daăa trece. Dar blana ei, păţită de atâtea ori s-a zburlit rău de tot şi i-a spus că vine iarna – vine o iarnă grea şi amarnică, cu zăpadă şi ger… Mâţa a suit propteaua înapoi şi s-a culcat lângaă motănaşi să se încălzească şi tot sta cu ochii deschişi, căci erau toţi micuţi şi firavi şi venea iarna cu zăpadă şi ger… Nopţi întregi a tot urzit în capul ei cinci vieţi de motănaşi, care erau sa fie cele mai frumoase, apoi într-o dimineaţă n-a plecat nicăieri. A găsit căteva coji de pâine ascunse de ea pentru zile negre. Apoi a găsit o coadă de peşte…
Era o zi senină şi frumoasă…Ce mai bucurie pe capul motănaşilor – habar n-aveau mai înainte că şi mamei lor îi place să se joace cu degetul de mănuşă. De bucuria cea mare i s-au suit toţi în spinare apoi au prins a-i curăţa toţi blana, s-o facă şi pe-a ei albă… Apoi au auzit ceva ronţăind şi au stat cu toţii la pândă să prindă şoarecele. De abia pe la chindii au adormit motănaşii. Mâţa a stat o vreme lângă ei apoi i-a trezit şi a prins a-i coborî din pod.
Părea sa fie supărată, şi nu ştiau bieţii motănaşi de ce s-a supărat aşa de odată mama lor şi încercau s-o împace. Mâţa însă nu vroia sa se împace. S-a strecurat pe sub gard, chemându-i după dânsa. Păşea încet, ca la pândă.Ochii larg deschişi privesc reci, alegând cel mai scurt drum, cea mai bună gaură sub gard… Urechile ei ciupite se ţintesc la fiece foşnet de frunză, la fiece lătrat de câine.
Cinci ghemuşoare albesc în umbrele amurgului bucuroase că pleacă şi ele undeva. O boare de vânt aduce prin grădini răcoarea unei nopţi de toamnă. Printre crengile goale licăresc ferestrele luminate, şi vântul aduce de undeva de printre case o mireasma gustoasă- gustoasă.
Apoi deodată mâţa s-a oprit. A adunat motănaşii lângă o tufă. L-a luat pe cel mai mare, mai dezmierdat şi au intrat împreuna într-o ogradă. O fetiţă, căreia pe semne nu-i ajunsese ziua, stătea lângă poartă, căutând cu jind în stradă. Mâţa şi-a trecut motănaşul pe lângă dânsa, apoi s-a întors înapoi şi a mai trecut o dată …Cum a zărit motănaşul fetiţa s-a pornit de îndată pe urma lui – pis-pis! Pană l-a prins.Apoi a pornit-o într-o goană spre casă strigând :
- Bunica, bunica!
Mâţa n-a mai stat să aştepte bucuria bunicii şi s-a întors iute la motănaşi, care o aşteptau lângă tufe. S-a mirat că-s numai patru…Apoi şi-a amintit…
Au mai trecut pe sub câteva garduri, apoi la o cotitură de drum a zărit numai trei blăniţe în urma ei. Dolofanul dispăruse singur. Să-şi fi dat el seama iîncotro a pornit mâţa cu danşii, să fi găsit el singur un loc bun? A stat o clipa la cumpănă – să plece mai departe ori să-l caute?
S-a intors să-l caute. L-a găsit cu vreo câteva ogrăzi în urmă. Se oprise lângă o ladă cu gunoi, i se făcuse foame şi găsise ceva. A vrut  să-l ia cu dânsa, sa-i găsească ea singură un loc mai bun, dar a zărit de odată o mâţă cenuşie ce venea la ladă. S-a adunat ghem, gata să sară în ajutorul puiului ei, dar mâţa cenusie a venit lângă motănaş, s-a aşezat alături şi a prins a roade ceva împreună cu el. Rodea mai mult de urât ce i se făcuse, căci se vedea pe semne – era o mâţă cu stăpân, o mâţă alintată… N-a mai chemat dolofanul din urma ei – s-a întors singură la motănaşi, care rămăseseră numai trei…
Ceilalti doi tovarăşi n-au vrut sa se desprindă unul de altul şi mâţa i-a dus în coridorul unei şcoli. Podeaua de ciment sufla rece şi motănaşii n-au vrut să rămână. S-au luat din urma ei. Mâţa i-a mai dus o dată, le-a mai cules şi nişte fărâmituri, dar motănaşii au mâncat fărâmiturile şi au venit iar după dânsa. Totuşi mâţa a hotărât sa-i lase cu orice preţ în coridorul şcolii. A găsit undeva pe afară un capăt de băsmăluţă – motănaşii au prins a se juca cu dânsa, şi mâţa a dispărut.
Mai greu a fost cu cel micuţ. Simţise el pe semne ca-i vorba să-l lepede – umbla scâncind din urma ei .L-a vârât într-un beci, dar a ieşit înapoi, l-a adormit într-un coş, dar a sărit iar afară.
Tot îmblând şi scâncind, pe la miezul nopţii a căzut într-o groapă săpată pe marginea drumului pentru copaci. Mieuna disperat.
Mâţa s-a tupilat în întuneric şi stătea  tăcută. Motănaşul mieuna într-una. Mâţa a stat aşa multă vreme, apoi a apărut în fundul străzii un omulean. Venea cântând ceva şi legănându-se. A trecut pe lângă motănaş, şi-a contenit cântecul.
S-a aplecat peste groapă, a scos motănaşul. A stat o clipa pe gânduri, apoi şi-a văzut de drum, dar motănaşul s-a pornit din urma lui bocindu-se.
Mâţa îi urmărea la câţiva paşi. Până la urmă omuleanul acela s-a supărat ca nu-şi putea sfârşi cântecul din pricina motănaşului.S -a oprit, l-a vârât în buzunar-motănaşul a amuţit la cald, iar omuleanul a pornit mai departe, tot legănându-se împreună cu cântecul lui.
Băteau zorii… Vântul îmbla prin livezi culegând ultimele frunze din copaci. Mâţa mergea istovită, aiurită…tinea capul jos, urechiuşele ciupite nu mai stăteau la pândă şi blana ei gălbena cenuşie atârna caraghios pe şira spinării, de parcă era împrumutată de la o mâţă mai răsărită ca dânsa…
Când s-a luminat bine de ziua, drumurile au adus-o iar la cocioaba veche de scânduri. A urcat iute pe proptea sub acoperiş, dar podul era pustiu… O aştepta un cuibar răcit, un deget de mănuşă, pe care nu-l mai împărţea nimeni. Cuminte, sleită de puteri, mâţa s-a întins alături de cuibar şi a rămas să zacă acolo. A stat o zi şi o noapte ghemuită – părea ca nici nu mai sufla. A doua zi a sărit jos, hotărâtă să fugă din partea ceea a  oraşului, să dispară tot aşa cum apăruse nu demult…
S-a dus dar peste o zi a venit înapoi. Apoi a dispărut iar şi iar a venit – culcuşul gol îi părea un motănaş de-al ei – un motănaş pe care nici nu-l putea duce să-l lase undeva, nici nu-l putea lua cu dânsa…
Şi a rămas. Apoi a venit iarna. Când o răzbătea gerul ori foamea, cobora din cocioabă, îmbla prin ogradă cu ochii iînchişi, cu blana zburlită, venea lângă lada cu gunoaie şi aştepta cuminte până s-a săturat ultima mâţă, ca să vadă de-a raămâne ceva şi pentru dânsa.
Rareori, când se abătea vre-un străin în ograda ceea, mâţa se înviora. Alerga schiopătând în întâmpinarea lui şi mieuna moale de parca vroia să-l intrebe:
-  N-ai văzut mata motănaşii mei? Oare pe unde or mai fi, ce fac, cum o mai duc ei sărmanii?

luni, 20 octombrie 2014

Dedicaţie oraşului Chişinău

Copiii talentaţi şi ingenioşi de la grădiniţele nr. 40 şi nr. 139, au realizat o expoziţie de desene şi aplicaţii din hîrtie dedicată oraşului natal - CHIŞINĂU. Lucrările copiilor, le puteţi admira în incinta Centrului Academic Internaţional Eminescu.



joi, 9 octombrie 2014

Odă orașului natal

„Copilul  este  aidoma  albinei care  adună nectarul 
pentru a  face  miere. Copilul preface  totul  în miere”
                                     Antoine de Saint-Exupéry
Un  compartiment aparte în  activitatea  Centrului Academic Internaţional Eminescu îl  ocupă  manifestările  organizate  cu  şi  pentru  preşcolari. Astfel în  cadrul Decadei  Oraşului  la  Ora multimedia ne-am propus  să-i  ajutăm  pe  copiii  de  la grădiniţă      să-şi  cunoască  mai  bine  oraşul  în  care  locuiesc,  cresc  şi  se  dezvoltă. Cu  genericul  „ Odă  oraşului  Chişinău” în  data  de  7 și 8 octombrie  a. c. a fost  pregătit  şi  prezentat  un program foarte  interesant. Copiii au  vizualizat  mai  multe  imagini  despre  oraşul  vechi  şi  nou insoţite  de  comentarii. Au  aflat  Legenda  oraşului  Chişinău ( Chişla  Nouă ), şi  Legenda  râului  Bâc, alese  şi  povestite  de Boris  Crăciun. Primii ne-au vizitat copiii de la grădinița nr. 139 împreună cu educatoarea Tatiana Ianciu. Reprezentanţii grădiniţei  nr. 40,  circa  80  la  număr ( grupele 2,7,10,14 ), diriguiţi de  doamnele Diocher  Vera, metodist, grad  didactic unu, Prodan  Aurelia, grad  didactic doi, educatoare, Purici Stela, grad didactic doi, educatoare, Vitoroi  Maria, educatoare  şi conducătorul  muzical  Ohladciuc  Svetlana, grad  didactic doi. Copiii au  venit  cu un program  de poezii  şi  cântece  despre  oraşul  Chişinău, despre  meleagul  nostru  pitoresc, despre  toamnă.





joi, 2 octombrie 2014

FRUCTUL CEL MAI VALOROS


              …Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri, care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, să pot fi o binecuvîntare pentru lume…”
(Mamie Jene Cole)
Şi după atâţia ani, Ea tot mă cheamă. Avea vorba blândă şi înţeleaptă a educatoarei din copilăria mea. Chip arătos şi elegant, ochii albaştri, largi ca cerul, vocea curgătoare ca apa Nistrului. Cărţile, între care era zidită permanent, nu-i iepuizau energia. Dimineaţa te întâlnea zîmbitoare, te lua de mina cu blândeţe şi ca o Zână te conducea în împărăţia cunoştinţelor. De fiecare data o regăseam pe mama în chipul Dumneaei.
De-atunci, din copilărie, am decis să devin educatoare. Voiam să fiu ca Ea, să-l cânt pe Eminescu tot atât de dulce, să le vorbesc despre ţară ca pe o poveste şi să descoper seminţe de vocaţie străduindu-mă prin jocuri să modelez iscusit caractere noi la copii.
O poveste bulgară spune: Fructele pe care le culeg copiii nu se văd, pentru că ele se află în inima şi mintea lor, dar acestea sunt cele mai valoroase şi mai nestemate fructe”.
Un educator, în opinia mea, este un promotor al valorilor general-umane
Din perspectiva propriei experienţe pot afirma că un educator, pe parcursul activităţii se manifestă ca un bun organizator, facilitator, provocator, prieten, animator, cercetător, consultant, mentor, expert, evaluator.
Implicîndu-se conştient în aceste activităţi prezente la fiecare oră, educatorul contribuie la buna creştere a tinerii generaţii, care-i pregăteşte nu doar pentru şcoală ci şi pentru viaţă.
Suntem într-un mediu solicitat continuu de reforme şi pentru ca aceasta să influenţeze pozitiv procesul educational, cadrele didactice se axează pe componentele curriculare, care urmăresc aprofundarea schimbărilor calitative din sistemul educaţiei timpurii prin aplicarea în practică a metodologiei centrate pe copil, bazate pe o bună înţelegere de către actorii relevanţi ai specificului dezvoltării şi învăţării copiilor la diferite etape de vârstă, care sunt reflectate în standardele copilului şi cele ale cadrului didactic. Accentul se pune pe interdependenţa tuturor domeniilor de dezvoltare a copilului şi, respectiv, pe abordarea holistă a copilului de către pedagog, pe recunoaşterea unicităţii şi a nevoilor speciale ale fiecăruia şi pe necesitatea de a adapta mediul şi a ajusta practicile în conformitate cu acestea.
Calitatea învăţământului este imperativul vremii, iar realizarea lui revine cadrelor didactice, puse în situaţia de a face modificări, capabile de a se adapta la nou, flexibile şi deschise originalului, netradiţionalului ce constituie optimizarea învăţământului.
Aduc mulţumiri educătoarei mele, Mihaila Liuba Iacov din satul Horeşti raionul Ialoveni, educatoarelor din colectivul unde activez în prezent, instituţia preşcolară nr.40 or. Chişinău şi tuturor celora ce au îmbrăţişat profesia de pedagog, pentru încrederea manifestată şi talente încurajate. Am speranţa că în ierarhiile societăţii, dascălul va fi situat pe pedestalul ei, constituind ceea ce este personalitate deontologică.
Cu prilejul sărbătorii, zilei profesorului, urări de sănătate, inspiraţie, noi forţe de creaţie, rezistenţă, în faţa tuturor vicisitudinilor, ani mulţi de făurire, idei inovatoare în nobila activitate de modelare a viitotorilor cetăţeni ai meleagului natal.
În această zi luminată vă aduc un brat de crizanteme din satul Horeşti cules de mulţi ani la rând.

Vera Diocher, metodist, grad didactic întâi,
Instituţia preşcolară nr.40, or. Chişinău



De Ziua Mondială a Profesorilor, echipa Centrului Academic Eminescu aduce un omagiu deosebit educatorilor din sectorul Botanica de la grădiniţele Nr. 40, 91, 139 pentru colaborare fructuoasă , parteneriat în promovarea culturii cărţii în rândul micilor cititori.
Cele mai sincere şi frumoase urări de bine, sănătate şi succese în munca nobilă care o depuneţi zi de zi în educaţia tinerii generaţii.