Pagini

vineri, 29 iulie 2016

SECRETUL FERICIRII

Motto: “Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci” – Mahatma Gandhi
 Acum mult timp, în India trăia un înţelept despre care se spunea că păzea un cufăr ce adăpostea un mare secret al omenirii. Acesta l-a ajutat să devină învingător în toate aspectele vieţii sale şi să se considere cel mai fericit om din lume.
Numeroşi regi invidioşi au încercat să îi ofere faima, putere sau bani ori chiar să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul misterios, însă totul în zadar. Cu cât aceştia încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi din cauza sentimentului de invidie care nu le dădea pace. Anii au trecut, iar înţeleptul era mai fericit pe zi ce trecea.
Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, la el a venit un copil şi l-a întrebat:
“- Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. Crezi că poţi să mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?”
Înţeleptul, văzând puritatea şi sinceritatea din ochii copilului, a replicat:
“- Pe tine te voi învăţa secretul de a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.”
În realitate există două cufere în care păstrez secretul fericirii. Acestea sunt mintea şi inima mea, iar marele secret nu este altceva decât o serie de paşi care trebuie urmaţi de-a lungul vieţii tale.
Primul pas este să conştientizezi faptul că Dumnezeu există în toate lucrurile şi persoanele care ne înconjoară şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să îi fii recunoscător pentru tot ceea ce ţi-a dat şi pentru tot ceea ce ţi se întâmplă.
Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, atunci când te trezeşti şi înainte să adormi, să spui: “Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care nu îl pot învinge”. Acest pas se mai numeşte şi autostimă ridicată.
Al treilea pas este să reuşeşti să pui în practică tot ceea ce spui că eşti. Astfel, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, încearcă să acţionezi inteligent. Dacă tu gândeşti că eşti în stare, nu-ţi fie frică să faci ceea ce ţi-ai propus. Dacă tu gândeşti că eşti iubitor, dăruieşte-te şi exprimă-ţi deschis iubirea. Dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu îl poţi învinge, atunci propune-ţi să săvârşeşti multe lucruri importante în această viaţă şi luptă pentru ele până în momentul în care le vei obţine. Denumirea acestui pas este motivare.
Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este căci ei vor obţine partea lor, iar tu o vei dobândi pe a ta.
Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui deoarece acest sentiment nu te va lăsa niciodată să fii fericit. Trebuie să îl laşi pe Dumnezeu şi să înveţi să ierţi şi să uiţi. Chiar dacă e greu, sigur nu este imposibil.
Al şaselea pas este să nu iei niciodată lucrurile care nu îţi aparţin şi să îţi aminteşti că potrivit legilor nescrise ale naturii, dacă ai făcut acest lucru, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.
Al şaptelea pas este să nu faci pe nimeni să sufere şi să conştientizezi faptul că toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.
Al optulea pas şi ultimul este: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru o parte bună şi frumoasă. Ajută-i pe cei care au nevoie fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb, iar când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile care fac acea persoană unică.

Secretul fericirii se află în fiecare din noi, caută-l în interiorul tău, la sigur te așteaptă!
Publicat: D.Ț.

IONEL TEODOREANU - ÎN CASA BUNICILOR



ÎN CASA BUNICILOR totul începe şi sfârşeşte cu bunica. Bunicul, de pildă, niciodată nu trece pragul uşii de din faţă, fără să nu spuie, oprindu-se cu aşteptare: — Eu plec, Elencu... Asta înseamnă mai în adânc decât vorba: „Pot să plec?" — Du-te mata, Alecule. Numai această încuviinţare descuie lacătul din calea bunicului de fum. Iar dacă nepotul, făcându-se că nu ştie cum şi ce fel, întreabă: „Bunicule, pot să mă duc în oraş?" — bunicul trece vorba: — I-auzi mata, Elencu, poate să plece? — Da dumnealui n-are gură? sare bunica. — Cum să n-am? Am spus, bunică. — Bunică-ta să-i spui, că ea, săraca, îţi poartă negreaţa păcatelor. Şi du-te odată, că mai năucit! Cu ce oare să o fi năucit? Că nepotul tace ca omătul de pe casa bunicilor, adunându-şi ca şi acela, negreaţa păcatelor, dar nu printr-un cinstit hogeag (al amintirii lui Moş Crăciun), ci cu ţigaretă de lemn de cireş cumpărată de la tutungeria lui domnu' Iacob cu ban dat de bunicul „pentru acadele”. Nepotul se duce, şi uneori vine cu sania. Cum dă cu ochiul de nepot, bunica bate din nări. — Iar ai fost la tat-tău, la club? — Am fost, bunică, răspunde nepotul stând cât mai la o parte de nasul bunicei. — El ţi-o dat bani de sanie? — Nu, bunică, mi-a dat chiar sania lui. — Şi mai ce? 2 — Atâta bunică. Minte. Bunica ştie că minte. Căci tata i-a mai dat şi bani din care şi-a făcut noua provizie de ţigări pe care le va fuma la gura sobei, noaptea, când afară şuieră crivăţul. După care va afuma cu răşină de brad, albăstrind odaia bunicilor. După care va dormi, ascultând vântul, viscolul, focul şi, dincolo, în ietac, somnul bunicilor. E bine ca în pastelul lui Vasile Alecsandri. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare, adunate-n cer, grămadă, Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. Vorbele „umeri dalbi" fulgeră prin gândul nepotului, nebulos, neliniştindu-l. Dar roiul de fluturi albi ai versului îl potolesc, dându-i somnul literaturii lui Alecsandri. Vine şi primăvara în casa bunicilor, dar nu din calendar, căci oricât ar spune calendarul april, april, april, bunicul tot cu şoşoni, blană, fular şi căciuliţă de lutră ruginie se încumetă pe-afară, până la hală, de pildă (de unde aduce nepotului câte o bucată de halviţă) sau până la Piaţa Sfântului Spiridon. (Grozav îi plăcea nepotului, când era mic, să audă că bunicul a fost în Piaţa Sfântului Spiridon: adică în vizită la sfântul Spiridon. Şi de ce „piaţă”? Păi dacă un boier de pe pământ primeşte musafiri în salon, un boier din cer, adică un sfânt, nu-i poate primi decât într-o piaţă; din care judecată, în afară de altele, se poate vedea şi vârsta nepotului.) Până când într-o bună zi, tocmai când bunicul să plece împodobit ca un Moş Crăciun, glasul bunicei răsună glumeţ, dar şi cam urzicat, de pe undeva din fundul casei: — Hei, coane Alecule, da mata nu mai scuturi iarna? Căci doar nu te-ai tocmit moşneag cu anul la cojoace! Iar către nepot, c-n octavă mai jos: — Flaimucule, sai de-ajută lui bunicu-tău să fie cavaler. Prin urmare, nepotul scoate şoşonii bunicului care pleacă la plimbare, fără mănuşi de lână, scârţâind la fiecare pas din botinele uşurele, însoţit până la portiţă de nepot şi de motanul raitelor de primăvară. Cu capul gol în soare şi în adiere, nepotul rămâne la portiţa de lemn, ca şi cum ar aştepta pe cineva. Nu aşteaptă pe nimeni. Stă în soare, pe urma bunicului. Portiţa e de lemn albastru — aşa cum mai târziu a văzut că e şi bisericuţa Sfântului Mercurie de pe uliţa Rădăşenilor. E tare dulce lemnul albastru când începe primăvara. Parcă stai lângă cer, cot la cot cu îngerii. Vorba bunicei: „Mata nu mai scuturi iarna?" e ca o piatră năzdrăvană: de-acolo începe primăvara; şi cu nepotul şi cu celelalte, până la bunicul. Crengile zarzărilor fumegă floare nouă cu atâta luminăţie, că parcă în fiecare zarzăr e un răsărit de lună plină. Apoi se pornesc piersicii, merii, prunii, cu fustele de floare şi de frunză clătinate în scrânciobul primăverii. Bunicul îşi pune lavalieră de mătasă albă cu puchiţei. — Măi, măi, zice bunica; să nu te deochi! Bunica scoate de la ferestre perdelele de iarnă, punându-le la naftalină într-un sipet cât o fântână de adânc, înlocuindu-le cu perdele lungi şi albe ca straiul zânelor. Ferestrele stau tot mai mult deschise. Sobele au amuţit. Motanul e mereu pe afară. Melcii scot coarne boureşti. Încep fluturii albi ca lavaliera bunicului. 3 Într-o dimineaţă, nepotul aude ceva şi nu-i vine să creadă. Glasul bunicei încearcă să cânte. — Bravo, bunică! — Ia să nu-ţi iei nasul la purtare! — Lasă-l, Elencule, doară te-o complimentat. — Unul ca el să mă complimenteze? Mata să mă complimentezi, Alecule, dacă n-ai uitat... Vine Pastele cu explozia marei grijituri, apoi cu denii, cer albastru, cozonaci şi ouă roşii. Trece Pastele, lăsându-l pe nepot fără vacanţă pe hotarul de pădure tăiată al cozonacilor. Bunicul devine din ce în ce mai cavaler. În timpul ninsorilor de iarnă, părul şi barba bunicului sporeau ca din fulgii de afară, troienindu-l şi pe el, în rând cu casa şi grădina, Dar iată că acuma, într-o bună zi, bunicul răsare pe uşă ca dintr-un an rămas în urmă. — Măi, măi, măi! răsună bunica, bătând toba cu glasul. Da ce-ai păţit mata, Alecule? Bunicul se face roş, cu încercare de fulger în ochii de culoarea toporaşilor. — M-o ferit Dumnezeu să păţesc ceva, Elencule. M-am tuns. — Bine că-mi spui mata, Alecule, că altminteri aş fi crezut că te-or fi pedepsit vrăjmaşii. — Bunică-ta glumeşte, drăguţă! îl lămureşte bunicul pe nepot. Dar într-adevăr, chipul bunicului, scos din iarnă de foarfeca unui bărbier, a întinerit glumeţ, depărtându-se de amintirea lui Moş Crăciun. Noul bunic începe să se plimbe în casa perdelelor de primăvară, după ce mai întâi şi-a scos botinele colbăite, lăsându-le la uşa din antret, pe seama nepotului (care le va şterge cu o anumită petică), punându-şi în loc bujmachiii brodaţi de bunica. Scârţâie uşurel ca noaptea greierilor paşii bunicului dintr-un capăt până-n celălalt al casei cu odăi dintr-una-ntr-alta, din salonul cu străluciri de oglinzi şi fotolii de catifea galbenă şi verde (în care lumina soarelui aprinde parcă împăraţi), până-n ultima odaie din capătul dimpotrivă al casei, unde păcatele nepotului fumează şi scriu versuri. Ah! unde-s acelea, că le-aş Aduna din nou înspre nară. Pe-atuncea şi din călimară Răsăreau friguroşi toporaşi. Dar bunica n-are numai nas pentru tutunul nepotului, dar şi ureche pentru bujmachiii bunicului, care-i destăinuiesc toate opririle, altele decât acele ale bunicului de iarnă. — Coane Alecule (răsună deodată glasul bunicei), nu te mai uita mata în toate oglinzile, că eşti frumos şi pace. Poţi să ai şi un haiabuc. — Ce-ai asta, bunică? sare nepotul la substantivul necunoscut. — Nu-i de nasul tău, cârnule. Aşteaptă mai dintâi să fii cavaler. Dar bunicul, chiar tuns a primăvară, e prea de nea pentru întunecimea unei astfel de vorbe. * Zilele cresc în soare şi în dimineţi. Unde mai încape şi noaptea? Bunicul îşi pune jiletcă de pichet şi surtuc de soie-écrue (ca şi tata) sau de lustrin albastru, pălărie de pai negru, botine galbene şi mănuşi de aţă. Uneori vine cu muscalul din 4 oraş (mai ales când şi-a încasat pensia), aducând cu mare grijă un carton cu trei porţii de îngheţată de la cofetăria „Georges"; două de fructe, lămâie şi zmeură sau lămâie şi portocale, şi una de lapte: ciocolată şi fistici sau vanilie şi zahăr ars. Asta-i una dintre multele slăbiciuni ale nepotului. Cling-clingul linguriţelor de îngheţată sună cu totul altfel decât al linguriţelor de ceai sau de compot. — Ce moşmoneşti acolo, Alecule? răsună deodată glasul bunicei care până atuncea a sorbit năprasnic porţia ei de îngheţată. — Ce să fie? oftează bunicul, mai dau şi băieţelului nostru, că n-o avut de fructe. — Vrei să-l ucizi numaidecât? — Lasă, Elencule, nu mai spune vorbe! Poftim şi matale. Aşa e întotdeauna. Bunicul mănâncă numai o jumătate de porţie; cealaltă fiind împărţită de bunică şi nepot. Dacă însă bunicul ar aduce trei porţii şi jumătate, bunica s-ar face foc. Aşa e bunica: fiecare cu porţia lui. — Că mata, coane Alecule, îi fi vrând poate să dai îngheţată şi fiarei. (Fiara e motanul bunicului.) — Elencule, nu-i frumos să vorbeşti aşa despre o fiinţă credincioasă, spune bunicul din adâncul ochilor albaştri. — Şi tu ce râzi? sare bunica la nepot. Nepotul dă din cap cu tăgadă c-ar râde, dar zâmbeşte înainte. — Măi, că mincinos mai eşti! se minunează bunica. Eşti bun de avocat ca tat-tău — dac-ai avea şi cap ca el. — Lasă, Elencule, zice bunicul. — Eu mă duc, zice bunica, ridicându-se, că văd c-am intrat la stăpân. * Cerul e o vorbă albastră: a lui Dumnezeu. Şi liliacul e la fel: o vorbă din cer, pe care o spun, albastră, crengile înfrunzite de la începutul grădinii bunicilor. Acolo duce nepotul banca de lemn. Şi acolo stă cuminte pe bancă bunicul, cu motanul lângă el. Parfumul liliacului îi acoperă capul alb şi creşte şi peste casa bunicilor, până dincolo de portiţa albastră, ajungând până la uliţă — ca un copil cu ochi vineţi care iesă din ograda părintească, atât de frumos, că şi trecătorii se opresc, întâlnindu-l, cu o îndulcire pe faţă. Dacă n-ar fi decât bunicul şi nepotul, liliacul ar creşte şi s-ar scutura aşa cum a lăsat Dumnezeu. Dar iată că mai e şi bunica. Vine, vede, soarbe cu nări bălăureşti parfumul tufelor de liliac şi cu cogeamite foarfecă începe, cranţ, şi iar cranţ, aici şi dincolo, făcând cu liliacul ceea ce foarfecele bărbierului a făcut cu bunicul. Braţele bunicului şi ale nepotului se umplu de floare. Ale bunicei la fel. Trei tufe de liliac pornesc spre casa bunicilor, revărsându-se în toate odăile. Casa bunicilor miroase a liliac. Nu ştii unde e mai bine: afară? sau în casa cu perdele albe? Şi albinele se înşală, bâzâind ameţit. Nepotul nici nu se duce afară, nici nu intră în casă. Rămâne la mijloc, pe pervazul unei ferestre, bătut de fluturarea lungilor perdele albe, în parfum de liliac, E ca în barcă, plutind pe amintirea celei mai suave mări. 5 — Unde eşti? tună glasul bunicei. — Aici, bunică. — Iaca! Şi ce faci, mă rog? — Stau. — Adevărat că stai! Numai la asta eşti bun. Ai să cazi cloşcă de-atâta stat! * Bunicii se duc în vizită la doamna Boù. — Ce râzi? Că nu-i nimic de râs. — Boul e doamnă, bunică?

Îngerul

poveste cu tâlc...

A fost odată, în ceruri, un copil pe cale sa se întrupeze. Într-o zi, el i se adresa lui Dumnezeu:
- Știu, Doamne, că mâine mă vei trimite pe Pământ, dar spune-mi, te rog, cum voi supraviețui acolo așa mic și neajutorat?
Dumnezeu îi răspunse:
- Dintre miile de îngeri, am ales unul pentru tine. Te va aștepta și va avea grijă de tine.
- Dar aici, în Rai, eu nu fac altceva decât să cânt și să zâmbesc. De asta am nevoie ca să fiu fericit!
- Îngerul tău îți va cânta în fiecare zi. Tu vei simți iubirea lui și vei fi fericit, răspunse Dumnezeu.
- Și, continua copilul, cum voi înțelege ce îmi vor spune oamenii dacă eu nu știu limba lor?
- Asta este simplu, spuse Creatorul, îngerul tău îți va spune cele mai frumoase și mai dulci cuvinte pe care le vei auzi și, cu multă răbdare și grijă, te va învăța să rostești tu însuți cuvinte.
Copilul privi către Dumnezeu, spunând:
- Și ce voi face când voi vrea să vorbesc cu Tine?
Dumnezeu îi zâmbi copilului și-i spuse:
- Îngerul tău te va învăța cum să te rogi.
Copilul adăuga:
- Am auzit că pe Pământ sunt oameni răi. Cine mă va ocroti?
Dumnezeu răspunse:
- Îngerul tău te va ocroti chiar cu prețul vieții sale!
Întristându-se, copilul zise:
- Dar eu voi fi mereu trist pentru că nu te voi mai vedea.
- Ooo, îngerul tău îți va vorbi continuu despre Mine si te va învăța calea spre Mine. Astfel, Eu voi fi cu tine întotdeauna.
În acel moment, era atâta liniște și pace în Rai încât se auziră vocile de pe Pământ.
În grabă, copilul puse, oftând, o ultimă întrebare:
- Oh, Doamne, eu trebuie să plec acum. Spune-mi, te rog, numele îngerului meu!
- Numele îngerului tău nu are nicio importanță.Tu îi vei spune simplu: MAMA, răspunse Dumnezeu.

Morala: În viața ta vei vedea multe locuri, vei întâlni mulți oameni, dar vei avea întotdeauna o singură mamă! Iubește-o, apreciaz-o și respect-o pe cea care a vegheat cu iubire asupra ta încă din prima clipă a vieții tale.
Publicat: D.Ț.

vineri, 22 iulie 2016

OMUL CREATIV ESTE PARTENER CU DUMNEZEU


Larisa Arseni. Maestru în artă.
Colaboratoare la CAIE
         
     
     Programul Rucsacul de vacanţă elaborat de Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu acordă una din zilele săptămânii creativităţii. În acest context Centrul Academic Internaţional Eminescu a organigat un Master-class: FELICITĂRI ÎN TEHNICA SCRAPBOOK, moderat de Nadejda Darii, o tânără foarte inspirată şi creativă.
          Participanţii acestui atelier de creaţie au fost mai mulţi cititori ai bibliotecii noastre, dar şi membrii Centrelor Comunitare pentru Copii şi Tineret:  Cosmos, împreună cu pedagogul Stela Mihalcia, Albatros cu Svetlana Posaşcova şi Flacăra, însoţiţi de  Alexandra Cacianov.
          O expresie înţeleaptă spune: Creativitatea înseamnă a lua elemente cunoscute şi a le asambla în moduri unice, iar imaginaţia este primul pas în procesul creativ. Aceasta am făcut şi noi. După ce le-am vorbit despre programul mai sus numit şi menirea lui, am purces nemijlocit la creaţie. Creativitatea, fiind un proces de învăţare aparte la care elevul şi profesorul sunt una şi aceeaşi persoană.
          După ce Nadejda Darii a făcut o incursiune în SCRAPBOOK, le-a prezentat copiilor câteva mostre din colecţia personală, intrigându-i astfel, le-a explicat cum şi ce trebuie să facă cu materialele primite. Până la urmă toţi au înţeles cum trebuie să lucreze, cum trebuie să aplice materialele ca să facă ceva deosebit şi în rezultat le-a ieşit o felicitare de toată frumuseţea pe care să o dăruiască cuiva...
          Copiilor le-a plăcut foarte mult procesul de creaţie, dar şi noi am rămas satisfăcuţi pentru că am reuşit să-i atragem la bibliotecă, să înveţe ceva nou, petrecându-şi timpul interesant şi util.
          Aşadar creativitatea înseamnă să vezi ceva ce nu există, trebuie să afli cum să o transpui în realitate şi astfel să devii un partener cu Dumnezeu.



luni, 18 iulie 2016

Veverița a vrut să-și facă o casă împreună cu maimuța!


poveste italiană.

Poveștile sunt pline de magie. Ele dezvoltă la copii abilitățile de asociere, de dezvoltare a imaginației și le îmbogățesc vocabularul. Ele îi ajută să cunoască mai bine lumea înconjurătoare și să-și dezvolte flexibilitatea gândirii.
Deci lectură placută, dragă cititorule!

Pe o ploaie cu găleata, o maimuță se adăposti sub un copac, tremurând toată și de frig, și de frică, mai ales când vedea fulgerele și auzea trăsnetele. Deodată, în spatele ei, se simți un foșnet ușor. Când se uită, dădu cu ochii de o veveriță, zgribulită și ea, de ploaie și frig.
- Ce-ai zice, veveriță, ca mâine dis-de-dimineață să începem să ne facem un adăpost și când o mai ploua, să nu mai stăm așa pe-afară și să înghețăm de frig?, îi vorbi maimuța.
-Ai dreptate. Mâine adunăm tot ce ne trebuie și ne făurim o căsuță, îi răspunse veverița.
Și poate că ar fi trecut a doua zi la muncă, dar dimineața răsări un soare puternic, cald și dătător de viață. Mimuțica începu să zburde dintr-un copac în altul și la fel și veverița. Se întâlniră pe o cracă și maimuțica o întrebă:
- Când vrei să începem casa?
- Să mai zburdăm puțin și pe urmă o să trecem noi la lucru!, îi răspunse veverița și uite-o nu e, pe altă creangă.
Se zbenguiră așa până seara târziu, când soarele asfințise și acum iar se răcorise afară. Se întunecă, nori deși se adunară, iar din ei se porni să cadă o ploaie măruntă. Sub același copac maimuța se întâlni din nou cu veverița.
- N-ai vrut să ne facem casă! Acum iarăși dârdâim aici de frig!
- Îți făgăduiesc că mâine în zori o începem, îi răspunse veverița.
Dar zorii dimineții aduseră din nou soarele arzător pe cer, încălzind pământul; și cele doua, maimuțica și veverița, iar trecură la joacă, sărind de pe o creangă pe alta, și dintr-un pom într-altul, uitând de lucru. Și seara, una: Bârrr! și alta Hapciu! Și, cele două lenevitoare, dacă n-au răcit rău de tot până azi, tot se mai amăgesc când e frig să-și facă o casă împreună, iar a doua zi de dimineață uită, când apare soarelr... Că după soare vine ploaie, și după ploaie, vreme bună...

Uite așa...
Publicat: D.Ț.

luni, 11 iulie 2016

CARTEA ESTE O MINUNE...

Larisa  Arseni. Maestru în artă
Colaboratoare la CAIE.
La Centrul Academic Internaţional Eminescu Ruxacul de vacanţă devine tot mai neincăpător, atractiv şi foarte interesant. De fiecare dată scoatem din el noi informaţii, cu scopul de a atrage cât mai mulţi cititori. De această dată      i-am avut ca oaspeţi pe micuţii din grupele  Ghioceii şi Toporaşii de la grădiniţa nr. 40, însoţiţi de educatoarele Aliona Panu şi Ala Lucinschi, grad didactic doi, ghidaţi de metodista grădiniţei Vera Diocher. Am scos din ruxac cele mai interesante poveşti cu tâlc, pe care le-am lecturat şi apoi le-am discutat. Micuţii au rămas încântaţi de poveştile Ghiocelul de aur, Greierele şi furnica, Lupul şi câinele. Am descoperit împreună noi calităţi, trăsături,dar şi neajunsuri ale caracterului uman, copiii fiind convinşi că doar Cartea este o minune - / Ca-n preasfânta rugăciune, / Ea din mic te face mare / Şi din slab te face tare, / Eşti bolnav - te-nzdrăveneşte, / Eşti sărac - te-mbogăţeşte...

marți, 5 iulie 2016

COPILUL CU ARIPI DE CARTE


Larisa  Arseni. Maestru în artă
Colaboratoare la CAIE.
         
        
  O expesie înaripată spune: Orice pagină deschisă şi mai ales citită te învaţă ceva. Aceasta facem noi la Centrul Academic Internaţional Eminescu. Ruxacul de vacanţă ne serveşte drept talisman, iar noi de la o zi la alta îl umplem cu noi cărţi, noi materiale, care ar captiva şi ar interesa vizitatorii noştri şi iar învăţa lucruri noi.
          Am început un ciclu nou de lecturi întitulat Poveşti cu tâlc. De această dată în Ziua lecturii ne-au venit în ospeţie copiii de la grădiniţa nr. 40. Grupele: Buburuza, Fluturaşii, Albinuţa, însoţiţi de educatoarele, Natalia Cotai, Mariana Rozmeriţa, Ana Lungu. Micuţii foarte entuziasmaţi şi curioşi şi-au ocupat locurile şi s-au făcut numai ochi şi urechi...
          Le-am recitat poezia Cartea de Vasile Romanciuc "Cartea este o minune - / Ca-n preasfânta rugăciune, / Ea, din mic, te face mare / Şi din slab, te face tare, / Eşti bolnav - te-nzdrăveneşte... (...) / Vrei frumos şi drept să creşti, / Şi-atunci, filele veline / Devin aripi pentru tine, / Zbori mai sus, vezi mai departe...
          Copiii au înţeles că doar cartea ne poate forma personalitatea, ne poate face curajoşi, înţelepţi, deştepţi...


          Le-am citit din Poveşti cu tâlc mai multe poveşti: Povestea ursuleţului cafeniu, Porumbelul şi furnica, Corbul şi vulpea, Iepurele şi broaştele... Evaluând cele auzite, sperăm şi însuşite, am înţeles, că din toate aceste texte scrise într-un limbaj accesibil, selectate cu multă grijă şi mare dragoste pentru copii şi pentru viitorul lor, putem trage anumite învăţăminte, au spus într-un glas copiii.
          Spre exemplu ursuleţul cafeniu, până la urmă se împrieteneşte cu urşii polari, după ce dă dovadă de mare curaj, salvând de la înec puiul de urs alb. Ursoaica fericită îi mulţumeşte, zicând că nu conteză culoarea blăniţei, albă sau cafenie, este important, că s-a dovedit a fi cel mai curajos urs pe care îl văzuse vreodată. Toţi i-au mulţumit cu multă recunoştinţă pentru exemplul oferit. Aici micuţii au adus exemple de curaj din scurta lor experienţă de viaţă.
          Din povestea Iepurele şi broaştele, copiii au înţeles că nu este bine să fii fricos, uneori însă: frica-i ruşinoasă, dar şi sănătoasă... O altă poveste Porumbelul şi furnica, demonstrează, că între animale, păsări, gâze există o relaţie de ajutor reciproc şi că binele primit odată nu trebuie uitat. La întrebarea, dar între oameni cum trebuie să fie această relaţie?, copiii au răspuns într-un glas - la oameni trebuie să fie şi mai bune, pentru că ei gândesc.

          Din povestea Corbul şi vulpea am deprins un gând foarte înţelept. Trebuie să fim atenţi cu cei care ne aduc laude. Corbul, înfumurat şi dornic de laude a rămas fără caşcaval, fiind de fapt păcălit de vulpe. Aşa este de când e lumea şi pământul, linguşitorii trăiesc bine pe seama celor care vor să primească laude nemeritate. Vulpea i-a dat corbului o lecţie foarte preţioasă.
           Este o plăcere şi o satisfacţie aparte să lucrezi cu aceşti copii, să-i vezi cât sunt de receptivi, curioşi şi dornici de a cunoaşte, iar noi trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să nu distrugem această stare. La fine ne-am mulţumit şi ne-am aplaudat reciproc.

         



vineri, 1 iulie 2016

Povestea anotimpurilor

Frumoasa poveste despre anotimpurile toamna, iarna, primăvara și vara.

Trăia de mult un împărat iubitor de mare, îşi petrecuse un timp în larg, apoi cunoscuse o fată frumoasă, se însurase şi revenise în regatul lui. Mai privea marea doar de la fereastră, însă nu se departase de ea, valurile ei îi bucurau auzul. Împărăteasa i-a dăruit patru fete, el le spunea „cele patru încercări ale mele de a avea un băiat”.
Pe cea mare a numit-o Toamna. Toamna era zveltă, iubitoare de frumos, avea un rafinament aparte, decora minunat castelul, de la ea au învăţat şi surorile cele mici această artă. Toate croiau, însă toamna se ocupa de acele amănunte pe care doar un om iscusit le vedea. Era migăloasă, îndemânatică. Era o explozie de culoare.
Pe a doua a numit-o Iarna. Era când jucăuşă ca un fulg, când năvalnică şi geroasă. Uneori se înzăpezea în propria-i ninsoare. Iarna iubea copiii, sigur! Erau ca fulgii şi ea le pricepea jocul. Întindea în curtea palatului hore ale fulgilor în care se prindeau toate surorile.
Pe cea de-a treia a numit-o Primăvara. Timidă ca mugurii care stau să înfrunzească, frumoasă ca florile cireşului, împăciuitoare şi curajoasă, aparent curajoasă, de altfel fragilă. Primăvara ştia că atunci când se apropie furtuna o singură adiere a ei îndepărta norii.
Cea mică a venit mai târziu, când deja împăratul era sleit de puteri, nu era bătrân, dar se îmbolnăvise. A numit-o Vara. Vara  a dus în palat roiuri de fluturi, alaiuri de flori, clinchet de clopoţei, cer albastru fără nori. Era bucuria cea mai mare a împăratului. Parcă ştiuse Divinitatea că împăratul se apropie de marea călătorie, şi o înzestrase pe Vară cu toată bucuria, o semănase în privirea ei.
Cel mai mare merit în creşterea anotimpurilor l-a avut împărăteasa. Ea le-a învăţat să brodeze, să-şi croiască rochii, să facă dulceturi şi să-şi decoreze camerele.
Anotimpurile, sau cele patru surori, se adună în fiecare an, îşi unesc mîinile şi se rotesc în dansul anotimpurilor în jurul împărătesei care le-a zămislit.

Publicat: D.Ț.