ÎN CASA BUNICILOR totul începe şi sfârşeşte cu bunica. Bunicul, de pildă,
niciodată nu trece pragul uşii de din faţă, fără să nu spuie, oprindu-se cu aşteptare:
— Eu plec, Elencu...
Asta înseamnă mai în adânc decât vorba: „Pot să plec?"
— Du-te mata, Alecule.
Numai această încuviinţare descuie lacătul din calea bunicului de fum.
Iar dacă nepotul, făcându-se că nu ştie cum şi ce fel, întreabă: „Bunicule, pot să mă
duc în oraş?" — bunicul trece vorba:
— I-auzi mata, Elencu, poate să plece?
— Da dumnealui n-are gură? sare bunica.
— Cum să n-am? Am spus, bunică.
— Bunică-ta să-i spui, că ea, săraca, îţi poartă negreaţa păcatelor. Şi du-te odată, că mai
năucit!
Cu ce oare să o fi năucit? Că nepotul tace ca omătul de pe casa bunicilor, adunându-şi
ca şi acela, negreaţa păcatelor, dar nu printr-un cinstit hogeag (al amintirii lui Moş Crăciun),
ci cu ţigaretă de lemn de cireş cumpărată de la tutungeria lui domnu' Iacob cu ban dat de
bunicul „pentru acadele”.
Nepotul se duce, şi uneori vine cu sania.
Cum dă cu ochiul de nepot, bunica bate din nări.
— Iar ai fost la tat-tău, la club?
— Am fost, bunică, răspunde nepotul stând cât mai la o parte de nasul bunicei.
— El ţi-o dat bani de sanie?
— Nu, bunică, mi-a dat chiar sania lui.
— Şi mai ce?
2
— Atâta bunică.
Minte.
Bunica ştie că minte.
Căci tata i-a mai dat şi bani din care şi-a făcut noua provizie de ţigări pe care le va
fuma la gura sobei, noaptea, când afară şuieră crivăţul. După care va afuma cu răşină de
brad, albăstrind odaia bunicilor. După care va dormi, ascultând vântul, viscolul, focul şi,
dincolo, în ietac, somnul bunicilor.
E bine ca în pastelul lui Vasile Alecsandri.
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare, adunate-n cer, grămadă,
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Vorbele „umeri dalbi" fulgeră prin gândul nepotului, nebulos, neliniştindu-l. Dar roiul
de fluturi albi ai versului îl potolesc, dându-i somnul literaturii lui Alecsandri.
Vine şi primăvara în casa bunicilor, dar nu din calendar, căci oricât ar spune
calendarul april, april, april, bunicul tot cu şoşoni, blană, fular şi căciuliţă de lutră ruginie se
încumetă pe-afară, până la hală, de pildă (de unde aduce nepotului câte o bucată de halviţă)
sau până la Piaţa Sfântului Spiridon.
(Grozav îi plăcea nepotului, când era mic, să audă că bunicul a fost în Piaţa Sfântului
Spiridon: adică în vizită la sfântul Spiridon. Şi de ce „piaţă”? Păi dacă un boier de pe pământ
primeşte musafiri în salon, un boier din cer, adică un sfânt, nu-i poate primi decât într-o
piaţă; din care judecată, în afară de altele, se poate vedea şi vârsta nepotului.)
Până când într-o bună zi, tocmai când bunicul să plece împodobit ca un Moş Crăciun,
glasul bunicei răsună glumeţ, dar şi cam urzicat, de pe undeva din fundul casei:
— Hei, coane Alecule, da mata nu mai scuturi iarna? Căci doar nu te-ai tocmit
moşneag cu anul la cojoace!
Iar către nepot, c-n octavă mai jos:
— Flaimucule, sai de-ajută lui bunicu-tău să fie cavaler.
Prin urmare, nepotul scoate şoşonii bunicului care pleacă la plimbare, fără mănuşi de
lână, scârţâind la fiecare pas din botinele uşurele, însoţit până la portiţă de nepot şi de
motanul raitelor de primăvară.
Cu capul gol în soare şi în adiere, nepotul rămâne la portiţa de lemn, ca şi cum ar
aştepta pe cineva. Nu aşteaptă pe nimeni. Stă în soare, pe urma bunicului. Portiţa e de lemn
albastru — aşa cum mai târziu a văzut că e şi bisericuţa Sfântului Mercurie de pe uliţa
Rădăşenilor. E tare dulce lemnul albastru când începe primăvara. Parcă stai lângă cer, cot la
cot cu îngerii.
Vorba bunicei: „Mata nu mai scuturi iarna?" e ca o piatră năzdrăvană: de-acolo începe
primăvara; şi cu nepotul şi cu celelalte, până la bunicul. Crengile zarzărilor fumegă floare
nouă cu atâta luminăţie, că parcă în fiecare zarzăr e un răsărit de lună plină.
Apoi se pornesc piersicii, merii, prunii, cu fustele de floare şi de frunză clătinate în
scrânciobul primăverii.
Bunicul îşi pune lavalieră de mătasă albă cu puchiţei.
— Măi, măi, zice bunica; să nu te deochi!
Bunica scoate de la ferestre perdelele de iarnă, punându-le la naftalină într-un sipet cât
o fântână de adânc, înlocuindu-le cu perdele lungi şi albe ca straiul zânelor.
Ferestrele stau tot mai mult deschise. Sobele au amuţit. Motanul e mereu pe afară.
Melcii scot coarne boureşti. Încep fluturii albi ca lavaliera bunicului.
3
Într-o dimineaţă, nepotul aude ceva şi nu-i vine să creadă. Glasul bunicei încearcă să
cânte.
— Bravo, bunică!
— Ia să nu-ţi iei nasul la purtare!
— Lasă-l, Elencule, doară te-o complimentat.
— Unul ca el să mă complimenteze? Mata să mă complimentezi, Alecule, dacă n-ai
uitat...
Vine Pastele cu explozia marei grijituri, apoi cu denii, cer albastru, cozonaci şi ouă
roşii.
Trece Pastele, lăsându-l pe nepot fără vacanţă pe hotarul de pădure tăiată al
cozonacilor.
Bunicul devine din ce în ce mai cavaler. În timpul ninsorilor de iarnă, părul şi barba
bunicului sporeau ca din fulgii de afară, troienindu-l şi pe el, în rând cu casa şi grădina, Dar
iată că acuma, într-o bună zi, bunicul răsare pe uşă ca dintr-un an rămas în urmă.
— Măi, măi, măi! răsună bunica, bătând toba cu glasul. Da ce-ai păţit mata, Alecule?
Bunicul se face roş, cu încercare de fulger în ochii de culoarea toporaşilor.
— M-o ferit Dumnezeu să păţesc ceva, Elencule. M-am tuns.
— Bine că-mi spui mata, Alecule, că altminteri aş fi crezut că te-or fi pedepsit
vrăjmaşii.
— Bunică-ta glumeşte, drăguţă! îl lămureşte bunicul pe nepot.
Dar într-adevăr, chipul bunicului, scos din iarnă de foarfeca unui bărbier, a întinerit
glumeţ, depărtându-se de amintirea lui Moş Crăciun.
Noul bunic începe să se plimbe în casa perdelelor de primăvară, după ce mai întâi şi-a
scos botinele colbăite, lăsându-le la uşa din antret, pe seama nepotului (care le va şterge cu o
anumită petică), punându-şi în loc bujmachiii brodaţi de bunica.
Scârţâie uşurel ca noaptea greierilor paşii bunicului dintr-un capăt până-n celălalt al
casei cu odăi dintr-una-ntr-alta, din salonul cu străluciri de oglinzi şi fotolii de catifea
galbenă şi verde (în care lumina soarelui aprinde parcă împăraţi), până-n ultima odaie din
capătul dimpotrivă al casei, unde păcatele nepotului fumează şi scriu versuri.
Ah! unde-s acelea, că le-aş
Aduna din nou înspre nară.
Pe-atuncea şi din călimară
Răsăreau friguroşi toporaşi.
Dar bunica n-are numai nas pentru tutunul nepotului, dar şi ureche pentru bujmachiii
bunicului, care-i destăinuiesc toate opririle, altele decât acele ale bunicului de iarnă.
— Coane Alecule (răsună deodată glasul bunicei), nu te mai uita mata în toate
oglinzile, că eşti frumos şi pace. Poţi să ai şi un haiabuc.
— Ce-ai asta, bunică? sare nepotul la substantivul necunoscut.
— Nu-i de nasul tău, cârnule. Aşteaptă mai dintâi să fii cavaler.
Dar bunicul, chiar tuns a primăvară, e prea de nea pentru întunecimea unei astfel de
vorbe.
*
Zilele cresc în soare şi în dimineţi. Unde mai încape şi noaptea?
Bunicul îşi pune jiletcă de pichet şi surtuc de soie-écrue (ca şi tata) sau de lustrin
albastru, pălărie de pai negru, botine galbene şi mănuşi de aţă. Uneori vine cu muscalul din
4
oraş (mai ales când şi-a încasat pensia), aducând cu mare grijă un carton cu trei porţii de
îngheţată de la cofetăria „Georges"; două de fructe, lămâie şi zmeură sau lămâie şi portocale,
şi una de lapte: ciocolată şi fistici sau vanilie şi zahăr ars. Asta-i una dintre multele slăbiciuni
ale nepotului.
Cling-clingul linguriţelor de îngheţată sună cu totul altfel decât al linguriţelor de ceai
sau de compot.
— Ce moşmoneşti acolo, Alecule? răsună deodată glasul bunicei care până atuncea a
sorbit năprasnic porţia ei de îngheţată.
— Ce să fie? oftează bunicul, mai dau şi băieţelului nostru, că n-o avut de fructe.
— Vrei să-l ucizi numaidecât?
— Lasă, Elencule, nu mai spune vorbe! Poftim şi matale. Aşa e întotdeauna. Bunicul
mănâncă numai o jumătate de porţie; cealaltă fiind împărţită de bunică şi nepot.
Dacă însă bunicul ar aduce trei porţii şi jumătate, bunica s-ar face foc. Aşa e bunica:
fiecare cu porţia lui.
— Că mata, coane Alecule, îi fi vrând poate să dai îngheţată şi fiarei.
(Fiara e motanul bunicului.)
— Elencule, nu-i frumos să vorbeşti aşa despre o fiinţă credincioasă, spune bunicul
din adâncul ochilor albaştri.
— Şi tu ce râzi? sare bunica la nepot.
Nepotul dă din cap cu tăgadă c-ar râde, dar zâmbeşte înainte.
— Măi, că mincinos mai eşti! se minunează bunica. Eşti bun de avocat ca tat-tău —
dac-ai avea şi cap ca el.
— Lasă, Elencule, zice bunicul.
— Eu mă duc, zice bunica, ridicându-se, că văd c-am intrat la stăpân.
*
Cerul e o vorbă albastră: a lui Dumnezeu.
Şi liliacul e la fel: o vorbă din cer, pe care o spun, albastră, crengile înfrunzite de la
începutul grădinii bunicilor.
Acolo duce nepotul banca de lemn. Şi acolo stă cuminte pe bancă bunicul, cu motanul
lângă el. Parfumul liliacului îi acoperă capul alb şi creşte şi peste casa bunicilor, până
dincolo de portiţa albastră, ajungând până la uliţă — ca un copil cu ochi vineţi care iesă din
ograda părintească, atât de frumos, că şi trecătorii se opresc, întâlnindu-l, cu o îndulcire pe
faţă.
Dacă n-ar fi decât bunicul şi nepotul, liliacul ar creşte şi s-ar scutura aşa cum a lăsat
Dumnezeu. Dar iată că mai e şi bunica. Vine, vede, soarbe cu nări bălăureşti parfumul
tufelor de liliac şi cu cogeamite foarfecă începe, cranţ, şi iar cranţ, aici şi dincolo, făcând cu
liliacul ceea ce foarfecele bărbierului a făcut cu bunicul.
Braţele bunicului şi ale nepotului se umplu de floare. Ale bunicei la fel. Trei tufe de
liliac pornesc spre casa bunicilor, revărsându-se în toate odăile.
Casa bunicilor miroase a liliac.
Nu ştii unde e mai bine: afară? sau în casa cu perdele albe? Şi albinele se înşală,
bâzâind ameţit.
Nepotul nici nu se duce afară, nici nu intră în casă.
Rămâne la mijloc, pe pervazul unei ferestre, bătut de fluturarea lungilor perdele albe,
în parfum de liliac,
E ca în barcă, plutind pe amintirea celei mai suave mări.
5
— Unde eşti? tună glasul bunicei.
— Aici, bunică.
— Iaca! Şi ce faci, mă rog?
— Stau.
— Adevărat că stai! Numai la asta eşti bun. Ai să cazi cloşcă de-atâta stat!
*
Bunicii se duc în vizită la doamna Boù.
— Ce râzi? Că nu-i nimic de râs.
— Boul e doamnă, bunică?
Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, la el a venit un copil şi l-a întrebat:
