Fântâna celor șapte înțelepți

Pe un drum vechi și prăfuit, care tivea marginea unei păduri uscate de arșiță, era pe vremuri o fântână părăsită. Despre această fântână se spuneau lucruri atât de cumplite, încât, ajungând în dreptul ei, drumeții grăbeau pasul sau șfichiuiau aprig spinările cailor.

Nimeni nu știa care fusese povestea acestei fântâni, dar toți se jurau că este fermecată și că oricine se apleacă asupra ei și-i caută licărul îndepărtat al apei, își pierde veselia și liniștea până la sfârșitul zilelor lui.

Într-o zi, se ivi pe drum un om străin de acele locuri. Mergea agale, cerceta din când în când trunchiurile uscate ale copacilor și pleca mai departe. Ajuns în dreptul fântânii se opri, își rezemă desaga de zidul ei rece și se lungi să doarmă. În acea clipă însă din miezul pământului urcă până la el o fierbere ciudată, de parcă bucăți uriașe de stânci s-ar fi izbit fără-ncetare rănindu-se cu strigăte de om. Forfota dură cât dură și apoi se domoli treptat, dând glas unui geamăt:

- Nu te speria, drumețule. Ascultă povestea mea și ajută-mă.

- Dar cine ești? se miră drumețul.

- Sânt duhul acestei fântâni. Cu ani în urmă se pripășise pe aici un învățat care căuta aur. Răscolea pământul fără milă și răbdare, dornic să se îmbogățească cât mai repede. Și tot atunci veni alt învățat. Căuta cursul ascuns al râurilor de sub pământ, vroia să-și facă mare faimă dintr-asta... Veni apoi un al treilea, care căuta pietrele nestemate pe care pământul le naște în sânul lui îndepărtat. Și tot așa, al patrulea, al cincilea, până ce se adunară șapte învățați la un loc, nerăbdători să scotocească și să capete astfel bogății și faimă fără de sfârșit.

Toți șapte se apucară apoi să sape o fântână, fiecare pentru scopurile și gândurile lui ascunse. Și când fântâna ajunse atât cât este acum, fiecare dori să fie singurul ei stăpân și luându-se la cearta se ucise unul pe altul... Trupurile lor moarte au rămas aici și mi-au astupat ochiul de apă, otrăvindu-mi undele. Din apa mea nimeni nu-și va putea astâmpăra setea până ce alți șapte învățați nu mă vor curăța din toată inima și fără nici un gând ascuns!...

Când cel din urmă cuvânt al fântânii se pierdu în inima pământului, drumețul - care ascultase tot timpul povestea muncit de un gând anume, se ridică și spuse:

- Te voi ajuta din toate puterile mele. Sânt și eu un învățat; am plecat în lume după un copac vrăjit, din al cărui lemn voi construi cea mai minunată vioară. O vioară cu sunete de basm.

- Ce dorești să câștigi cu această vioară? întrebă fântâna.

- Nimic și mult totodată: fericirea oricui îi va asculta sunetele...

- Atunci mă poți într-adevăr ajuta!

- Am să încerc, spuse domol drumețul. Voi căuta încă șase învățați și împreună te vom curăța și te vom îngriji cum se cuvine!

Fără să mai stea pe gânduri, învățatul ieși în drum și începu să aștepte. Pe toți câți treceau îi oprea și-i iscodea cine sânt, unde merg și care le sânt gândurile.

- Caut un bulgăre de cărbune cu care să se poată încălzi șapte sate la un loc, spuse cel dintâi: și învățatul îl opri.

- Caut sarea pământului, spuse al doilea, pentru ca vitele oamenilor să fie grase și rodnice.

- Am auzit că se află pe lume izvoare care vindecă bolile, spuse al treilea, și vreau să arăt oamenilor drumul către ele!

- Am jurat să nu mă întorc acasă, mărturisi al patrulea, decât atunci când voi găsi piatra cea mai de preț. O voi dărui celui mai cinstit om din sat.

 - Undeva pe lume se află o buruiană fermecată care alungă bătrânețea, spuse al cincelea. Vreau ca oamenii să fie veșnic tineri...

- Iar eu, glăsui al șaselea, adun cântece și le răspândesc dintr-un loc într-altul ca să descrețesc frunțile tuturor...

Ajuns la acesta, învățatul socoti că poate fi mulțumit. Îi adună pe toți lângă fântână și le spuse despre ce este vorba; apoi, cum nici unul nu arătă vreo clip de șovăială, se așternură pe lucru toți șapte laolaltă.

Trei zile și trei nopți munciră fără preget și fără să se certe. Când unul ostenea, ceilalți șase îl îmbărbătau cu vorbe potrivite și tot timpul cât dură lucrul voia bună și zâmbetul nu se șterseră de pe chipurile lor.

În cea de a treia zi, ochiul de apă limpede, strălucitoare și curată ca un diamant începu să crească încet către buza fântânii. Împrejurimile se umplură de verdeață și cântec, de păsări aduse acolo de răcoarea apei.

Cei șapte înțelepți plecară care încotro, luându-și rămas bun unul de la celălalt și nu se mai văzură niciodată. Fântâna le păstra însă numele; nimeni n-o mai ocolea acum. Apa ei dădea putere și voioșie, pentru că putere și voioșie sorbise din inimile celor șapte înțelepți.

Sursa: Eugenia, Zaimu. Drumul zimbrilor, editura Junimea

Publicat: D.Ț.