În satul copilăriei îl atrăgea mereu prima sa iubire, oglindită pe larg în poeziile viitoare. Era o fată frumoasă, cu ochii mari albaștri și cozi lungi, blonde care-i săgetase inima junelui amorezat. Se zice că o chema Casandra Elena și era fiica lui Gheorghe Alupului. Arăta ca o floare albă de cireș. Se plimbau prin lunci, apoi prin codru, la cules de fragi, până la lacul fermecat. Se țineau copilărește de mâini. O ridica de subsuori, când se urcau în scânciobul din Botoșani, unde plecau împreună de sărbători. Iar seara, pe dal, când buciumul suna cu jale, Casandra și Mihai se vedeau sub un salcâm, rezemându-și capetele unul de altul. Rămâneau acolo până când apărea pe cer luna cea sfântă și clară. Fata era o țărăncuță mică de statură, dar cu vreo patru ani mai mare decât Mihai. Făcea parte dintr-o familie de oameni săraci și se pare că rămăsese orfană de ambii părinți.
Ultima seară, înainte de plecare la Cernăuți.
- Ce se aude? tresare Mihai, când un scheunat ciudat răzbește din cimitirul întunecat.
Mâna Casandrei e rece.
- O fi vreun zburător, Mihai, ți-e frică?
Ea surâde ironic, obișnuită cu umbrele nopții.
- Nu! bânguie junele fecior al căminarului, în timp ce din cimitir se aude iarăși scheunatul. Crezi în demoni?
Moș Miron Prisăcarul zice că există. Tot auzind povestea, îl visez și eu pe zburător, noapte de noapte. Se face că vine pe horn și mă chinuiește prin somn. Parcă mă mușcă de gât, ca stigoiul. Mă frământ asudată. Buzale îmi ard de sete. Fiori mă iau din spate. Iar zburătorul acela, pănă la urmă, seamănă cu tine, Mihai. Eu cred că demonul acela frumos, pe care-l visez, ești chiar tu, Mihai.
Într-un târziu, când se despart, la portița ei, fata cu ochi mari și cu șuvițele blonde lăsate pe spate, îl sărută pe obraz:
- Să nu mă uiți, zburătorule!
Casandra, cu palmele ude, de gheață, împrăștie o undă enigmatică, prevestitoare...
A doua zi, urcat pe capră, lângă vizitiu, în timp ce Gh. Eminovici se lăfăia în fotoliu din spate, Mihai îi zâmbea încurajator mamei. Raluca era slăbită, cu riduri adânci pe frunte. Purta din nou haine cernite, deoarece se stinsese nu demult Ilie, prietenul apropiat de joacă al lui Mihai. Băiatul de 16 ani, cu ochi albaștri ca ai tatălui, după eșecul școlar de la Cernăuți, se dusese la București, unde urma medicina la școala lui Davila. Sărmanul Ilie s-a îmbolnăvit de tifos la Spitalul Militar și s-a stins deodată.
Numai că tragedia blestemată a familiei nu se va încheia aici. Poate că Mihai presimțea asta. Încercările vieții începeau să-l maturizeze atât de devreme.
Acum strângea mâinile surorilor Aglaia, de unsprezece ani, și Harieta, care la aproape zece ani își târâia picioarele paralizate, în urma unei poliomielite luate în casa udă ce se ridicase la Ipotești. Mai era acolo și mezinul Matei, care ținea în mână o sabie din lemn.
- Drum bun, Mihai! Săru-mâna, tată!
Când caii au luat-o la trap, îndrăgostitul a văzut-o, de pe capră, pentru ultima oară, pe Casandra, rezemată de portiță, împletindu-și cozile. Imaginea primei iubiri l-a urmărit peste tot, ca o umbră. În biblioteci, unde citea cu patimă; în peregrinările nesfârșite prin vatra românească. Pentru ca târziu, când se întorcea la Ipotești neștiutor, cuprins de dor nebun, să afle încă o tragedie, care-l va zdrobi de-a binelea: fata cu păr blond fusese răpusă de dropică (hidropizie), aflându-se îngropată în țintirim. Fusese furată de zburător.
Mai apoi, când realitățile vieții vor răzbi tumultos în lirica poetului, iubita de la Ipotești, moartă la 19 ani, va fi evocată în poezii memorabile, între care: De-aș avea, Din străinătate, Frumoasă-i, Lida, De ce să mori tu, Mortua est (intitulată la început Elena), Iubitei (Amor), Aveam o muză sau Floare albastră...
Și te-ai dus, dulce minune,
Și-a murit iubirea noastră –
Floare – albastră! Floare – albastră!...
Totuși este trist în lume!
Floare albastră este, cum afirmă mulți eminescologi, iubita de la Ipotești și nu Veronica Micle, marea lui dragoste de mai târziu. Casandra Alupului, săteanca bălaie, cu păr moale ca mătasea, avea rochie albastră, la fel ca ochii ei mari, gene lungi de aur, gura micuță ca o vișină coaptă. Adolescentul e vrăjit de gâtul ei alb, de veșmântul de tort subțire, prin care-i zărește conturul corpului plinuț. De pe atunci el plănuiește să-i dedice un ciclu de poeme, Casandra fiind prima sa muză inspiratoare. Iată cum o înfățișează pana poetului, după ce blonda țărăncuță s-a dus în neant.
Și, ah, era atât de frumoasă
Cum numa-n vis o dată-n viață ta
Un înger blând, cu fața radioasă
Venind din cer, se poate arăta;
În păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii cadra
Prin hainele de tort subțire fin
Se vede trupul ei cel alb deplin.
(Fiind băiet păduri cutreieram)
Poetul reia versurile apoi în Aveam o muză, completându-le:
Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint al unui elf de nea!
Păr blod deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea...
Casadra, supranumită de el Floare albastră, avea rochie albastră, ochii albaștri și o cunună de flori albastre pe cap, adunate de-amândoi îndrăgostiți din preajma Ipoteștilor, unde drumețeau în libertate. Așa povestește în primele sale versuri:
Prin lanuri înflorite noi mergeam împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește
Iar sufletul îmi râde și inima crește.
Din luncă idila se mută în codru:
De un cot și jumătate
Tu îmi pai o dulce pruncă
Peste ochi îți cade părul,
Iar pe cap ai flori de luncă (...)
Amândoi mergem în codru,
Amândoi culegem fragi
Și-amândoi ca-ntr-o poveste
Ne simțim atât de dragi.
(Erotocrit)
Pătrunși în ascunzișul codrului, îndrăgostiții se duc la izvor, sub un tei înflorit:
Amândoi trecem în codru
Rătăciți și singurei
Ne culcăm lângă izvorul
Ce răsare sub un tei (...)
Adormi-vom, troeni-va
Teiul floarea peste noi
S-auzim prin somn un bucium
De la stânile de oi.
(Povestea codrului)
Amândoi vor adormi sub teiul îmbătător, de la izvor, iar corpurile lor vor fi acoperite de petale căzute din tei:
Adormind de armonia
Codrului pătruns de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rând
(Dorința)
Mihai Eminescu, în manscrisele sale (mai puțin cunoscute de cititori), ne-a lăsat și „Cântul Casandrei”, o poezie alcătuită din șapte strofe, în care deplânge moartea iubitei sale și durerea că a rămas singur pe lume, fără ea:
Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.
Revenim la versurile din poezia Aveam o muză, unde poetul zice:
Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărâmat arfa - și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.
Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor
Publicat: B. Olesea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu