Legenda CIREȘELOR...

       E vremea cireșelor... Cu toții le savurăm cu plăcere, aroma și gustul lor dulciu e îmbietor. Dar oare știți povestea lor?
Haideți să o cunoaștem...

  Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor curăţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii.

            Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, căreia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să ştie însă de unde vine acest nume nemaiântâlnit. Ea îşi ducea traiul singură într-o casă din vârful unei coline înconjurată de un zid de piatră dincolo de care nici o privire nu putea pătrunde. Aici nu era nici o livadă. Doar în faţa casei creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe fără seamăn pe lume. Primăvara, după ce petalele albe şi gingaşe ale florilor se scuturau, pe ramurile lui apăreau nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le spuneau „fructele Cireşoaiei”, după numele femeii, sau mai simplu „cireşe”, iar pomului, „cireş”. Nimeni nu mai văzuse undeva asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde apăruse pomul în curtea Cireşoaiei. Femeia păstra secretul cu străşnicie. Mulţi au încercat să-l cultive aşa cum ştiau ei, punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva, dar fără folos.  Din pământ nu răsărea niciodată nimic.

            Cireşul şi fructele lui aduceau în casa de pe colină bani frumoşi căci faima lor se dusese până hăt, departe. Dar nu oricine se putea bucura de gustul acestor fructe  nemaivăzute. Preţul lor era mare astfel încât numai cei bogaţi le puneau pe masă. Ele se coceau înaintea tuturor fructelor, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră. Femeia nu găsea altceva mai bun de făcut cu banii câştigaţi din vânzarea cireşelor, decât să-l ridice tot mai sus, ca nu cumva taina să treacă dincolo de el şi cireşul să crească şi în livezile altor oameni.

            În vecinătatea zidului se afla o căsuţă sărăcăciosă plină de copii care mai mari, care mai mici, pe care-i creştea sora lor mai mare după ce părinţii lor închiseseră ochii pentru totdeauna, plecând în lumea fără de întoarcere. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucată de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Nu-i vorbă, că poame mâncau destule cu toţii de prin livezile fără garduri. Dar tare ar mai fi gustat şi ei din minunatele fructe ale Cireşoaiei care însă îi alunga din preajma zidului de cum îi zărea apropiindu-se.

            Dar iată că într-o zi Cireaşoaia căzu bolnavă la pat. Nu avea pe nimeni, căci nimeni nu-i  trecuse vreodată pragul casei. Trăise singură cu cireşul ei, înconjurată de zidul din ce în ce mai înalt. Aşa că nu avea cine să-i dea un pahar cu apă şi să-i uşureze bătrâneţele. Oamenii erau obişnuiţi cu poarta mereu ferecată cu şapte lacăte şi treceau nepăsători, în grabă, spre treburile lor fiecare, gândind cu toţii că bătrâna Cireşoaia îşi merita soarta. Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fată cu suflet bun, îşi făcuse un obicei din a-i lăsa la poartă în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucată din pâinea pe care o câştigase. După o vreme bătrâna începu să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare fu bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal râvnitele boabe rubinii şi le mâncau încet, fără grabă, ca să nu se termine prea repede.

            Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, o găsi pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia, fără nici o vorbă îi făcu semn să intre, îi puse în braţe un coş mare plin cu cireşe şi-i spuse să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la  urechile frăţiorilor ei ca nişte cercei! Restul cireşelor să le mănânce... Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate. Cireşoaia nu a vrut, până atunci, să dezvăluie nimănui secretul cultivării minunatului pom, de frică să nu aibă concurenţă şi preţul să scadă rămânând astfel fără venit. Acum îi părea rău, şi pentru că îşi simţea sfârşitul s-a gândit să dezvăluie şi altora secretul cireşului. Şi-apoi era prea bătrână să mai care la piaţă coşuri grele încărcate cu cireşe. Ştia că fata noastră dragă n-o s-o lase să moară de foame.          

          

  Fata luă coşul mulţumind bătrânei, se duse acasă şi făcu întocmai cum o învăţase aceasta. Nu după multă vreme, în faţa casei sărăcăcioase se ridica un cireş mare, frumos şi plin de roade. Copiii făcuseră roată în jurul lui şi priveau uimiţi minunea. Au mâncat pe săturate, neuitând să-şi pună cireşe-cercei la urechi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Cireşoaiei pentru bucuria care le fusese dată. În fiecare zi, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireşe pe care îl lăsa la câte o casă cu mulţi copii, neuitând să le spună şi taina creşterii. În scurt timp colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi de copii cu cireşe la urechi.

            Vestea s-a răspândit dincolo de hotarele ţării colinelor, care de acum se numea Ţara Cireşelor. Veneau acolo, oameni din toate cele patru zări şi plecau cu câte un coş cu cireşe pe care îl primeau fără bani odată cu secretul înmulţirii minunatului pom. Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”! Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas însă bucuria copiilor care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe la urechi... şi nostalgia celor mari, care atunci când nu-i vede nimeni îşi mai atârnă cerceii copilăriei la urechi sau în suflet ca să se poată întoarce în timp şi să retrăiască bucuria fără seamăn a acestui obicei.

Sursa: http://www.bucataras.ro/

Publicat: D.Ț.

Fântâna celor șapte înțelepți

Pe un drum vechi și prăfuit, care tivea marginea unei păduri uscate de arșiță, era pe vremuri o fântână părăsită. Despre această fântână se spuneau lucruri atât de cumplite, încât, ajungând în dreptul ei, drumeții grăbeau pasul sau șfichiuiau aprig spinările cailor.

Nimeni nu știa care fusese povestea acestei fântâni, dar toți se jurau că este fermecată și că oricine se apleacă asupra ei și-i caută licărul îndepărtat al apei, își pierde veselia și liniștea până la sfârșitul zilelor lui.

Într-o zi, se ivi pe drum un om străin de acele locuri. Mergea agale, cerceta din când în când trunchiurile uscate ale copacilor și pleca mai departe. Ajuns în dreptul fântânii se opri, își rezemă desaga de zidul ei rece și se lungi să doarmă. În acea clipă însă din miezul pământului urcă până la el o fierbere ciudată, de parcă bucăți uriașe de stânci s-ar fi izbit fără-ncetare rănindu-se cu strigăte de om. Forfota dură cât dură și apoi se domoli treptat, dând glas unui geamăt:

- Nu te speria, drumețule. Ascultă povestea mea și ajută-mă.

- Dar cine ești? se miră drumețul.

- Sânt duhul acestei fântâni. Cu ani în urmă se pripășise pe aici un învățat care căuta aur. Răscolea pământul fără milă și răbdare, dornic să se îmbogățească cât mai repede. Și tot atunci veni alt învățat. Căuta cursul ascuns al râurilor de sub pământ, vroia să-și facă mare faimă dintr-asta... Veni apoi un al treilea, care căuta pietrele nestemate pe care pământul le naște în sânul lui îndepărtat. Și tot așa, al patrulea, al cincilea, până ce se adunară șapte învățați la un loc, nerăbdători să scotocească și să capete astfel bogății și faimă fără de sfârșit.

Toți șapte se apucară apoi să sape o fântână, fiecare pentru scopurile și gândurile lui ascunse. Și când fântâna ajunse atât cât este acum, fiecare dori să fie singurul ei stăpân și luându-se la cearta se ucise unul pe altul... Trupurile lor moarte au rămas aici și mi-au astupat ochiul de apă, otrăvindu-mi undele. Din apa mea nimeni nu-și va putea astâmpăra setea până ce alți șapte învățați nu mă vor curăța din toată inima și fără nici un gând ascuns!...

Când cel din urmă cuvânt al fântânii se pierdu în inima pământului, drumețul - care ascultase tot timpul povestea muncit de un gând anume, se ridică și spuse:

- Te voi ajuta din toate puterile mele. Sânt și eu un învățat; am plecat în lume după un copac vrăjit, din al cărui lemn voi construi cea mai minunată vioară. O vioară cu sunete de basm.

- Ce dorești să câștigi cu această vioară? întrebă fântâna.

- Nimic și mult totodată: fericirea oricui îi va asculta sunetele...

- Atunci mă poți într-adevăr ajuta!

- Am să încerc, spuse domol drumețul. Voi căuta încă șase învățați și împreună te vom curăța și te vom îngriji cum se cuvine!

Fără să mai stea pe gânduri, învățatul ieși în drum și începu să aștepte. Pe toți câți treceau îi oprea și-i iscodea cine sânt, unde merg și care le sânt gândurile.

- Caut un bulgăre de cărbune cu care să se poată încălzi șapte sate la un loc, spuse cel dintâi: și învățatul îl opri.

- Caut sarea pământului, spuse al doilea, pentru ca vitele oamenilor să fie grase și rodnice.

- Am auzit că se află pe lume izvoare care vindecă bolile, spuse al treilea, și vreau să arăt oamenilor drumul către ele!

- Am jurat să nu mă întorc acasă, mărturisi al patrulea, decât atunci când voi găsi piatra cea mai de preț. O voi dărui celui mai cinstit om din sat.

 - Undeva pe lume se află o buruiană fermecată care alungă bătrânețea, spuse al cincelea. Vreau ca oamenii să fie veșnic tineri...

- Iar eu, glăsui al șaselea, adun cântece și le răspândesc dintr-un loc într-altul ca să descrețesc frunțile tuturor...

Ajuns la acesta, învățatul socoti că poate fi mulțumit. Îi adună pe toți lângă fântână și le spuse despre ce este vorba; apoi, cum nici unul nu arătă vreo clip de șovăială, se așternură pe lucru toți șapte laolaltă.

Trei zile și trei nopți munciră fără preget și fără să se certe. Când unul ostenea, ceilalți șase îl îmbărbătau cu vorbe potrivite și tot timpul cât dură lucrul voia bună și zâmbetul nu se șterseră de pe chipurile lor.

În cea de a treia zi, ochiul de apă limpede, strălucitoare și curată ca un diamant începu să crească încet către buza fântânii. Împrejurimile se umplură de verdeață și cântec, de păsări aduse acolo de răcoarea apei.

Cei șapte înțelepți plecară care încotro, luându-și rămas bun unul de la celălalt și nu se mai văzură niciodată. Fântâna le păstra însă numele; nimeni n-o mai ocolea acum. Apa ei dădea putere și voioșie, pentru că putere și voioșie sorbise din inimile celor șapte înțelepți.

Sursa: Eugenia, Zaimu. Drumul zimbrilor, editura Junimea

Publicat: D.Ț.

CASANDRA – PRIMA IUBIRE

În satul copilăriei îl atrăgea mereu prima sa iubire, oglindită pe larg în poeziile viitoare. Era o fată frumoasă, cu ochii mari albaștri și cozi lungi, blonde care-i săgetase inima junelui amorezat. Se zice că o chema Casandra Elena și era fiica lui Gheorghe Alupului. Arăta ca o floare albă de cireș. Se plimbau prin lunci, apoi prin codru, la cules de fragi, până la lacul fermecat. Se țineau copilărește de mâini. O ridica de subsuori, când se urcau în scânciobul din Botoșani, unde plecau împreună de sărbători. Iar seara, pe dal, când buciumul suna cu jale, Casandra și Mihai se vedeau sub un salcâm, rezemându-și capetele unul de altul. Rămâneau acolo până când apărea pe cer luna cea sfântă și clară. Fata era o țărăncuță mică de statură, dar cu vreo patru ani mai mare decât Mihai. Făcea parte dintr-o familie de oameni săraci și se pare că rămăsese orfană de ambii părinți.

Ultima seară, înainte de plecare la Cernăuți.

- Ce se aude? tresare Mihai, când un scheunat ciudat răzbește din cimitirul întunecat.

Mâna Casandrei e rece.

- O fi vreun zburător, Mihai, ți-e frică?

Ea surâde ironic, obișnuită cu umbrele nopții.

- Nu! bânguie junele fecior al căminarului, în timp ce  din cimitir se aude iarăși scheunatul. Crezi în demoni?

Moș Miron Prisăcarul zice că există. Tot auzind povestea, îl visez și eu pe zburător, noapte de noapte. Se face că vine pe horn și mă chinuiește prin somn. Parcă mă mușcă de gât, ca stigoiul. Mă frământ asudată. Buzale îmi ard de sete. Fiori mă iau din spate. Iar zburătorul acela, pănă la urmă, seamănă cu tine, Mihai. Eu cred că demonul acela frumos, pe care-l visez, ești chiar tu, Mihai.

Într-un târziu, când se despart, la portița ei, fata cu ochi mari și cu șuvițele blonde lăsate pe spate, îl sărută pe obraz:

- Să nu mă uiți, zburătorule!

        Casandra, cu palmele ude, de gheață, împrăștie o undă enigmatică, prevestitoare...

A doua zi, urcat pe capră, lângă vizitiu, în timp ce Gh. Eminovici se lăfăia în fotoliu din spate, Mihai îi zâmbea încurajator mamei. Raluca era slăbită, cu riduri adânci pe frunte. Purta din nou haine cernite, deoarece se stinsese nu demult Ilie, prietenul apropiat de joacă al lui Mihai. Băiatul de 16 ani, cu ochi albaștri ca ai tatălui, după eșecul școlar de la Cernăuți, se dusese la București, unde urma medicina la școala lui Davila. Sărmanul Ilie s-a îmbolnăvit de tifos la Spitalul Militar și s-a stins deodată. 

      Numai că tragedia blestemată a familiei nu se va încheia aici. Poate că Mihai presimțea asta. Încercările vieții începeau să-l maturizeze atât de devreme.

Acum strângea mâinile surorilor Aglaia, de unsprezece ani, și Harieta, care la aproape zece ani își târâia picioarele paralizate, în urma unei poliomielite luate în casa udă ce se ridicase la Ipotești. Mai era acolo și mezinul Matei, care ținea în mână o sabie din lemn. 

- Drum bun, Mihai! Săru-mâna, tată!

       Când caii au luat-o la trap, îndrăgostitul a văzut-o, de pe capră, pentru ultima oară, pe Casandra, rezemată de portiță, împletindu-și cozile. Imaginea primei iubiri l-a urmărit peste tot, ca o umbră. În biblioteci, unde citea cu patimă; în peregrinările nesfârșite prin vatra românească. Pentru ca târziu, când se întorcea la Ipotești neștiutor, cuprins de dor nebun, să afle încă o tragedie, care-l va zdrobi de-a binelea: fata cu păr blond fusese răpusă de dropică (hidropizie), aflându-se îngropată în țintirim. Fusese furată de zburător.

    Mai apoi, când realitățile vieții vor răzbi tumultos în lirica poetului, iubita de la Ipotești, moartă la 19 ani, va fi evocată în poezii memorabile, între care: De-aș avea, Din străinătate, Frumoasă-i, Lida, De ce să mori tu, Mortua est (intitulată la început Elena), Iubitei (Amor), Aveam o muză sau Floare albastră...

Și te-ai dus, dulce minune,

Și-a murit iubirea noastră –

Floare – albastră! Floare – albastră!...

Totuși este trist în lume!

       Floare albastră este, cum afirmă mulți eminescologi, iubita de la Ipotești și nu Veronica Micle, marea lui dragoste de mai târziu. Casandra Alupului, săteanca bălaie, cu păr moale ca mătasea, avea rochie albastră, la fel ca ochii ei mari, gene lungi de aur, gura micuță ca o vișină coaptă. Adolescentul e vrăjit de gâtul ei alb, de veșmântul de tort subțire, prin care-i zărește conturul corpului plinuț. De pe atunci el plănuiește să-i dedice un ciclu de poeme, Casandra fiind prima sa muză inspiratoare. Iată cum o înfățișează pana poetului, după ce blonda țărăncuță s-a dus în neant.

Și, ah, era atât de frumoasă

Cum numa-n vis o dată-n viață ta

Un înger blând, cu fața radioasă

Venind din cer, se poate arăta;

În păru-i blond și moale ca mătasa

Grumazul alb și umerii cadra

Prin hainele de tort subțire fin 

Se vede trupul ei cel alb deplin.

                                                              (Fiind băiet păduri cutreieram)

Poetul reia versurile apoi în Aveam o muză, completându-le:

Aveam o muză, ea era frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viața ta

Poți ca să vezi icoana radioasă,

În strai de-argint al unui elf de nea!

Păr blod deschis, de aur și mătasă,

Grumazii albi și umeri coperea...

     Casadra, supranumită de el Floare albastră, avea rochie albastră, ochii albaștri și o cunună de flori albastre pe cap, adunate de-amândoi  îndrăgostiți din preajma Ipoteștilor, unde drumețeau în libertate. Așa  povestește în primele sale versuri:

Prin lanuri înflorite noi mergeam împreună

Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng

Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește

Iar sufletul  îmi râde și inima crește.

          

Din luncă idila se mută în codru:

De un  cot și jumătate

Tu îmi pai o dulce pruncă

Peste ochi îți cade părul,

Iar pe cap ai flori de luncă (...)

Amândoi mergem în codru,

Amândoi culegem fragi

Și-amândoi ca-ntr-o poveste

Ne simțim atât de dragi.

                                                (Erotocrit)

Pătrunși în ascunzișul codrului, îndrăgostiții se duc la izvor, sub un tei înflorit:

Amândoi trecem în codru

Rătăciți și singurei

Ne culcăm lângă izvorul

Ce răsare sub un tei (...)

Adormi-vom, troeni-va

Teiul floarea peste noi

S-auzim prin somn un bucium

De la stânile de oi.

                                                                    (Povestea codrului)

      Amândoi vor adormi sub teiul îmbătător, de la izvor, iar corpurile lor vor fi acoperite de petale căzute din tei:

                          

  Adormind de armonia

Codrului pătruns de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rând

 (Dorința)

        Mihai Eminescu, în manscrisele sale (mai puțin cunoscute de cititori), ne-a lăsat și „Cântul Casandrei”, o poezie alcătuită din șapte strofe, în care deplânge moartea iubitei sale și durerea că a rămas singur pe lume, fără ea:

Sunt ca lira spartă-n stâncă,

Sunt ca glasul din pustii,

Sunt ca marea cea adâncă,

Sunt ca moartea între vii.

Revenim la versurile din poezia Aveam o muză, unde poetul zice:

Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns.

Am sfărâmat arfa - și a mea cântare

S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.

Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea

15 mai - ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FAMILIEI

RĂSARE LUCEAFĂRUL

    
             

                                     – Să vă trăiască Mihai și să aibă noroc în viață!

Astfel și-a încheiat slujba de botez preotul Ioan, după ce l-a scos din apa caldă a cristelniței, prăvălindu-l în albitura crijmei. Pruncul Mihai și-a domolit scâncetul doar cât a fost afundat gol-goluț în scăldătoare, apoi a pornit a răcni ascuțit, de răsuna Biserica Uspenia din centrul Botoșanilor. Deși se făcuse focul, în biserică era răcoare și noul vlăstar putea să răcească. Așa că nașa l-a îmbodolit la iuțeală, grăbindu-se să-l ducă foarte aproape, în casele părinților de pe ulița cea mare. Mama Raluca, mărunțică și robustă, zâmbea fericită din ochii negri, visători, înconjurată ca o cloșcă de mulțimea odraslelor. Ilie i se agățase de fustă, ițindu-se și el spre frățiorul din crijmă, adică pânza nouă în care l-a înfășat nașa. Tatăl Gheorghieș, un munte de om, își mângâia țanțoș mustața, bucuros că nevastă-sa îi mai dăruise un băietan. Iar bunicul pruncului, stolnicul Vasile Iurașcu, părintele Ralucăi, care iscălise registrul de nașteri în calitate de naș, pofti lumea la cumetrie, în odăile pe care i le dăduse fetei sale ca zestre.

– Dumnezeu să-l țină în viață pe Mihai și să ajungă departe! Mihai adormise în plapumă. Ajungând acum în salonul încălzit de acasă, mama Raluca îi descoperi fața, ca să-l vadă toți. Râdea prin somn micuțul și musafirii știau, după o credință populară, că îl mângâie Maica-Domnului. Era un semn bun.

Ultimul vlăstar al Eminovicilor, boiernași din Moldova de Nord, văzuse lumina zilei cu doar câteva zile în urmă, chiar în acea casă botoșăneană, în zorii lui 15 ianuarie 1850. Întruchiparea lui omenească, spun unii, poate fi de origine dumnezeiască, legându-se fabulos cu astrele. Atunci, în miezul veacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă, cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul.

Anul care începea – ziceau cărțile străvechi și înțelepte – se afla sub stăpânirea Planetei Venus, numită în popor Luceafărul. Sclipirea aurie a astrului, în acea dimineață fericită, era tocmai acel semn divin prevestitor că, în spațiul spiritual al bătrânei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafărul culturii românești.

Chicerman S. bibliotecar

CE SEAMĂNĂ OMUL, ACEEA VA ȘI SECERA

(după o povestire de Lev Tolstoi)

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…

“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

Publicat: D.Ț.

Dezvoltăm creativitatea

Аркадий Гайдар. Сказка про военную тайну, Мальчиша-Кибальчиша и его твердое слово

      В те дальние-дальние годы, когда только что отгремела по всей стране война, жил да был Мальчиш-Кибальчиш. 
      В ту пору далеко прогнала Красная Армия белые войска проклятых буржуинов, и тихо стало на тех широких полях, на зеленых лугах, где рожь росла, где гречиха цвела, где среди густых садов да вишневых кустов стоял домишко, в котором жил Мальчиш, по прозванию Кибальчиш, да отец Мальчиша, да старший брат Мальчиша, а матери у них не было. 
      Отец работает -- сено косит. Брат работает -- сено возит. Да и сам Мальчиш то отцу, то брату помогает или просто с другими мальчишами прыгает да балуется. 
      Гоп!.. Гоп!.. Хорошо! Не визжат пули, не грохают снаряды, не горят деревни. Не надо от пуль на пол ложиться, не надо от снарядов в погреба прятаться, не надо от пожаров в лес бежать. Нечего буржуинов бояться. Некому в пояс кланяться. Живи да работай -- хорошая жизнь! 
      Вот однажды -- дело к вечеру -- вышел Мальчиш-Кибальчиш на крыльцо. Смотрит он -- небо ясное, ветер теплый, солнце к ночи за Черные Горы садится. И все бы хорошо, да что-то нехорошо. Слышится Мальчишу, будто то ли что-то гремит, то ли что-то стучит. Чудится Мальчишу, будто пахнет ветер не цветами с садов, не медом с лугов, а пахнет ветер то ли дымом с пожаров, то ли порохом с разрывов. Сказал он отцу, а отец усталый пришел. 
      -- Что ты? -- говорит он Мальчишу. -- Это дальние грозы гремят за Черными Горами. Это пастухи дымят кострами за Синей Рекой, стада пасут да ужин варят. Иди, Мальчиш, и спи спокойно. 
      Ушел Мальчиш. Лег спать. Но не спится ему -- ну, никак не засыпается. 
      Вдруг слышит он на улице топот, у окон -- стук. Глянул Мальчиш-Кибальчиш, и видит он: стоит у окна всадник. Конь -- вороной, сабля -- светлая, папаха -- серая, а звезда -- красная. 
      -- Эй, вставайте! -- крикнул всадник. -- Пришла беда, откуда не ждали. Напал на нас из-за Черных Гор проклятый буржуин. Опять уже свистят пули, опять уже рвутся снаряды. Бьются с буржуинами наши отряды, и мчатся гонцы звать на помощь далекую Красную Армию. 
      Так сказал эти тревожные слова краснозвездный всадник и умчался прочь. А отец Мальчиша подошел к стене, снял винтовку, закинул сумку и надел патронташ. 
      -- Что же, -- говорит старшему сыну, -- я рожь густо сеял -- видно, убирать тебе много придется. Что же, -- говорит он Мальчишу, -- я жизнь круто прожил, и пожить за меня спокойно, видно, тебе, Мальчиш, придется. 
      Так сказал он, крепко поцеловал Мальчиша и ушел. А много ему расцеловываться некогда было, потому что теперь уже всем и видно и слышно было, как гудят за лугами взрывы и горят за горами зори от зарева дымных пожаров... 
      День проходит, два проходит. Выйдет Мальчиш на крыльцо: нет... не видать еще Красной Армии. Залезет Мальчиш на крышу. Весь день с крыши не слезает. Нет, не видать. Лег он к ночи спать. Вдруг слышит он на улице топот, у окошка -- стук. Выглянул Мальчиш: стоит у окна тот же всадник. Только конь худой да усталый, только сабля погнутая, темная, только папаха простреленная, звезда разрубленная, а голова повязанная. 
      -- Эй, вставайте! -- крикнул всадник. -- Было полбеды, а теперь кругом беда. Много буржуинов, да мало наших. В поле пули тучами, по отрядам снаряды тысячами. Эй, вставайте, давайте подмогу! 
      Встал тогда старший брат, сказал Мальчишу: 
      -- Прощай, Мальчиш... Остаешься ты один... Щи в котле, каравай на столе, вода в ключах, а голова на плечах... Живи, как сумеешь, а меня не дожидайся. 
      День проходит, два проходит. Сидит Мальчиш у трубы на крыше, и видит Мальчиш, что скачет издалека незнакомый всадник. 
      Доскакал всадник до Мальчиша, спрыгнул с коня и говорит: 
      -- Дай мне, хороший Мальчиш, воды напиться. Я три дня не пил, три ночи не спал, три коня загнал. Узнала Красная Армия про нашу беду. Затрубили трубачи во все трубы сигнальные. Забили барабанщики во все громкие барабаны. Развернули знаменосцы все боевые знамена. Мчится и скачет на помощь вся Красная Армия. Только бы нам, Мальчиш, до завтрашней ночи продержаться. 
      Слез Мальчиш с крыши, принес напиться. Напился гонец и поскакал дальше. 
      Вот приходит вечер, и лег Мальчиш спать. Но не спится Мальчишу -- ну, какой тут сон? 
      Вдруг он слышит на улице шаги, у окошка -- шорох. Глянул Мальчиш и видит: стоит у окна все тот же человек. Тот, да не тот: и коня нет -- пропал конь, и сабли нет -- сломалась сабля, и папахи нет -- слетела папаха, да и сам-то стоит -- шатается. 
      -- Эй, вставайте! -- закричал он в последний раз. -- И снаряды есть, да стрелки побиты. И винтовки есть, да бойцов мало. И помощь близка, да силы нету. Эй, вставайте, кто еще остался! Только бы нам ночь простоять да день продержаться. 
      Глянул Мальчиш-Кибальчиш на улицу: пустая улица. Не хлопают ставни, не скрипят ворота -- некому вставать. И отцы ушли, и братья ушли -- никого не осталось. 
      Только видит Мальчиш, что вышел из ворот один старый дед во сто лет. Хотел дед винтовку поднять, да такой он старый, что не поднимет. Хотел дед саблю нацепить, да такой он слабый, что не нацепит. Сел тогда дед на завалинку, опустил голову и заплакал. 
      Больно тогда Мальчишу стало. Выскочил тогда Мальчиш-Кибальчиш на улицу и громко-громко крикнул: 
      -- Эй же, вы, мальчиши, мальчиши-малыши! Или нам, мальчишам, только в палки играть да в скакалки скакать? И отцы ушли, и братья ушли. Или нам, мальчишам, сидеть дожидаться, чтоб буржуины пришли и забрали нас в свое проклятое буржуинство? 
      Как услышали такие слова мальчиши-малыши, как заорут они на все голоса! Кто в дверь выбегает, кто в окно вылезает, кто через плетень скачет. 
      Все хотят идти на подмогу. Лишь один Мальчиш-Плохиш захотел идти в буржуинство. Но такой был хитрый этот Плохиш, что никому ничего не сказал, а подтянул штаны и помчался вместе со всеми, как будто бы на подмогу. 
      Бьются мальчиши от темной ночи до светлой зари. Лишь один Плохиш не бьется, а все ходит да высматривает, как бы это буржуинам помочь. И видит Плохиш, что лежит за горкой громада ящиков, а спрятаны в тех ящиках черные бомбы, белые снаряды да желтые патроны. "Эге, -- подумал Плохиш, -- вот это мне и нужно". 
      А в это время спрашивает Главный Буржуин у своих буржуинов: 
      -- Ну что, буржуины, добились вы победы? 
      -- Нет, Главный Буржуин, -- отвечают буржуины, -- мы отцов и братьев разбили, и совсем была наша победа, да примчался к ним на подмогу Мальчиш-Кибальчиш, и никак мы с ним все еще не справимся. 
      Очень удивился и рассердился тогда Главный Буржуин, и закричал он грозным голосом: 
      -- Может ли быть, чтобы не справились с Мальчишем? Ах вы, негодные трусищи-буржуищи! Как это вы не можете разбить такого маловатого? Скачите скорей и не возвращайтесь назад без победы. 
      Вот сидят буржуины и думают: что же это такое им сделать? Вдруг видят: вылезает из-за кустов Мальчиш-Плохиш и прямо к ним. 
      -- Радуйтесь! -- кричит он им. -- Это все я, Плохиш, сделал. Я дров нарубил, я сена натащил, и зажег я все ящики с черными бомбами, с белыми снарядами да с желтыми патронами. То-то сейчас грохнет! 
      Обрадовались тогда буржуины, записали поскорее Мальчиша-Плохиша в свое буржуинство и дали ему целую бочку варенья да целую корзину печенья. 
      Сидит Мальчиш-Плохиш, жрет и радуется. 
      Вдруг как взорвались зажженные ящики! И так грохнуло, будто бы тысячи громов в одном месте ударили и тысячи молний из одной тучи сверкнули. 
      -- Измена! -- крикнул Мальчиш-Кибальчиш. 
      -- Измена! -- крикнули все его верные мальчиши. 
      Но тут из-за дыма и огня налетела буржуинская сила, и схватила, и скрутила она Мальчиша-Кибальчиша. 
      Заковали Мальчиша в тяжелые цепи. Посадили Мальчиша в каменную башню. И помчались спрашивать: что же с пленным Мальчишем прикажет теперь Главный Буржуин делать? 
      Долго думал Главный Буржуин, а потом придумал и сказал: 
      -- Мы погубим этого Мальчиша. Но пусть он сначала расскажет нам всю их Военную Тайну. Вы идите, буржуины, и спросите у него: 
      -- Отчего, Мальчиш, бились с Красной Армией Сорок Царей да Сорок Королей, бились, бились, да только сами разбились? 
      -- Отчего, Мальчиш, и все тюрьмы полны, и все каторги забиты, и все жандармы на углах, и все войска на ногах, а нет нам покоя ни в светлый день, ни в темную ночь? 
      -- Отчего, Мальчиш, проклятый Кибальчиш, и в моем Высоком Буржуинстве, и в другом -- Равнинном Королевстве, и в третьем -- Снежном Царстве, и в четвертом -- Знойном Государстве в тот же день в раннюю весну и в тот же день в позднюю осень на разных языках, но те же песни поют, в разных руках, но те же знамена несут, те же речи говорят, то же думают и то же делают? 
      Вы спросите, буржуины: 
      -- Нет ли, Мальчиш, у Красной Армии военного секрета? 
      И пусть он расскажет секрет. 
      -- Нет ли у наших рабочих чужой помощи? 
      И пусть он расскажет, откуда помощь. 
      -- Нет ли, Мальчиш, тайного хода из вашей страны во все другие страны, по которому как у вас кликнут, так у нас откликаются, как у вас запоют, так у нас подхватывают, что у вас скажут, над тем у нас задумаются? 
      Ушли буржуины, да скоро назад вернулись: 
      -- Нет, Главный Буржуин, не открыл нам Мальчиш-Кибальчиш Военной Тайны. Рассмеялся он нам в лицо. 
      -- Есть, -- говорит он, -- и могучий секрет у крепкой Красной Армии. И когда б вы ни напали, не будет вам победы. 
      -- Есть, -- говорит, -- и неисчислимая помощь, и сколько бы вы в тюрьмы ни кидали, все равно не перекидаете, и не будет вам покоя ни в светлый день, ни в темную ночь. 
      -- Есть, -- говорит, -- и глубокие тайные ходы. Но сколько бы вы ни искали, все равно не найдете. А и нашли бы, так не завалите, не заложите, не засыплете. А больше я вам, буржуинам, ничего не скажу, а самим вам, проклятым, и ввек не догадаться. 
      Нахмурился тогда Главный Буржуин и говорит: 
      -- Сделайте же, буржуины, этому скрытному Мальчишу-Кибальчишу самую страшную Муку, какая только есть на свете, и выпытайте от него Военную Тайну, потому что не будет нам ни житья, ни покоя без этой важной Тайны. 
      Ушли буржуины, а вернулись теперь они не скоро. 
      Идут и головами покачивают. 
      -- Нет, -- говорят они, -- начальник наш Главный Буржуин. Бледный стоял он, Мальчиш, но гордый, и не сказал он нам Военной Тайны, потому что такое уж у него твердое слово. А когда мы уходили, то опустился он на пол, приложил ухо к тяжелому камню холодного пола, и, ты поверишь ли, о Главный Буржуин, улыбнулся он так, что вздрогнули мы, буржуины, и страшно нам стало, что не услышал ли он, как шагает по тайным ходам наша неминучая погибель?.. 
      -- Что это за страна? -- воскликнул тогда удивленный Главный Буржуин. -- Что же это такая за непонятная страна, в которой даже такие малыши знают Военную Тайну и так крепко держат свое твердое слово? Торопитесь же, буржуины, и погубите этого гордого Мальчиша. Заряжайте же пушки, вынимайте сабли, раскрывайте наши буржуинские знамена, потому что слышу я, как трубят тревогу наши сигнальщики и машут флагами наши махальщики. Видно, будет у нас сейчас не легкий бой, а тяжелая битва. 
      И погиб Мальчиш-Кибальчиш... 

      Но... видели ли вы, ребята, бурю? Вот так же, как громы, загремели и боевые орудия. Так же, как молнии, засверкали огненные взрывы. Так же, как ветры, ворвались конные отряды, и так же, как тучи, пронеслись красные знамена. Это так наступала Красная Армия. 
      А видели ли вы проливные грозы в сухое и знойное лето? Вот так же, как ручьи, сбегая с пыльных гор, сливались в бурливые, пенистые потоки, так же при первом грохоте войны забурлили в Горном Буржуинстве восстания, и откликнулись тысячи гневных голосов и из Равнинного Королевства, и из Снежного Царства, и из Знойного Государства. 
      И в страхе бежал разбитый Главный Буржуин, громко проклиная эту страну с ее удивительным народом, с ее непобедимой армией и с ее неразгаданной Военной Тайной. 
      А Мальчиша-Кибальчиша схоронили на зеленом бугре у Синей Реки. И поставили над могилой большой красный флаг. 

      Плывут пароходы -- привет Мальчишу! 
      Пролетают летчики -- привет Мальчишу! 
      Пробегут паровозы -- привет Мальчишу! 
      А пройдут пионеры -- салют Мальчишу!

Legenda LĂCRĂMIOAREI

La multe popoare din Europa de Vest există tradiţia ca în luna mai să se sărbătorească „duminica lăcrămioarelor“. În Franţa, Belgia şi Elveţia, această sărbătoare are loc în prima duminică a lunii, când natura îşi îmbracă mantia multicoloră cu cele mai frumoase flori, ce încarcă aerul cu parfum, culoare şi sănătate. În vechime , băieții și fetele culegeau buchete de lăcrămioare pentru că exista credința că aceste flori au darul de a aduce noroc în dragoste.

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la zâna lor cea bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau majoritatea timpului împreună, jucându-se în grădinile castelului, grădini pline cu flori.

Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Printre cei atinși de boala aceasta nemiloasă s-a numărat și fata regelui, care devine din ce în ce mai slabă și până la urmă moare.

Băiatul regelui care ținea foarte mult la sora lui de care era nedespărțit, a început atunci să plângă și nu s-a mai putut opri. Atunci lacrimile sale s-au transformat în niște flori albe, micuțe, care s-au așternut peste toate văile și grădinile unde se jucau până atunci cei doi prinți. Prințul a fugit de la castel și s-a ascuns în lume, pentru a nu mai fi văzut de ceilalți că își plânge sora. Florile născute din lacrimile sale au căpătat numele de lăcrămioare.

Sursa: http://legendeleromanilor.ro/2012/03/legenda-lacramioarei/

Publicat: D.Ț.