Gagarin şi pelicanul

    Oare ştiți voi, copii frumoşi şi cuminți că norii nu se află pe cer la întâmplare, ci au forme, culori şi destinații bine stabilite. Să nu credeți că zboară aşa, de capul lor pufos, nu, dragii mei! Ei bine, norii aceia minunați ca o vată de zahăr sunt îndrumați de agitatul Gagarin.

     

   Vă-ntrebați poate: ,,Cine-i acest Gagarin?’’ Ei bine, vă voi povesti imediat: undeva, departe, într-un ținut liniştit, unde marea şi muntele îşi dau binețe şi stau la poveşti glumețe, locuieşte un spiriduş. Mic şi cam rotofei, îmbrăcat cu o cămaşă cu pătrățele de culoarea fragilor gustoşi, strigă toată ziua cât îl țin plămânii, strâmbându-se şi schimonosindu-şi fața negricioasă, la fel cum face şi acum, în ziua despre care vă povestesc:

- Hei, tu, cel în formă de fluture! Mergi peste munte, la dreapta, peste satul cu lalele. Tu, rechinule uriaş, puțin mai la stânga de mijlocul mării. Furtuna te aşteaptă cu ceva mai multă stropeală, iar tu nu eşti prea negru, după părerea mea. Am spus mai la stânga, nu mai la dreapta, urlă el exasperat şi îşi luă de pe cap tichia verde ca firul ierbii de primăvară, scuturându-şi nervos urechile mici şi ascuțite. Apoi amenință norul în formă de rechin, ridicând pumnul către cer:

- Dacă aş fi putut să zbor, te-aş fi dus cu mâna mea unde trebuie. 

Norul îi răspunse stropindu-l din cap până-n picioare. Gagarin, obişnuit cu astfel de tratații se aşeză nervos pe un pietroi argintiu şi neted şi îşi puse capul în palme, îngândurat. Era un spiriduş mic, cu o misiune mare.

- Of, norii ăştia! Vreau să ies mai repede la pensie, clocoti el către cer. Hei, tu, în formă de pelican! Ce cauți aici? Mâine, nu azi, avem stropeală pe malul mării. Treci înapoi! Treci! Treci! Se precipită el.

Dar nici nu observase că nu era un nor, era chiar un pelican ce îşi fâlfâia plictisit aripile pe deasupra plajei aurii de unde Gagarin ghida norii. Pelicanul scoase din punga lui mare şi gălbuie prinsă de maxilar, un peşte mic şi lucios şi îl aruncă fix în capul spiriduşului.

-Ce faci? Ce faci? țipă Gagarin, nevenindu-i să creadă. Cum îndrăzneşti pelicanule să-l superi pe Ghidul Norilor? 

 Pelicanul coborî cu mişcări nepăsătoare şi se aşeză pe nisip, în fața lui Gagarin. Era un uriaş pe lângă spiriduşul neastâmpărat, a cărui înălțime nu depăşea picioarele păsării. I se adresă cu glas gutural, privindu-l fix în ochii albaştri:

- Zi, Ghidule, ce pofteşti?

- Nu mai poftesc nimic! Nimic! se precipită Gagarin. În niciun caz nu pofteam la peştele tău. Nu-mi place peştele!

- De ce eşti aşa de neliniştit mereu? îl întrebă calm pelicanul. De câte ori trec pe aici te aud țipând la nori.

- Trebuie îndrumați, sunt atât de haotici. Gagarin îi arătă un carnețel cu file de stejar şi scoarță maronie în care trecea traseul fiecărui nor. Fiecare zonă are nevoie de stropeală la timpul ei şi atât cât trebuie, continuă el. Dar uneori parcă nu mă aud. Ar trebui să fiu acolo, mai aproape de ei, adăugă el ca pentru sine, lăsând umerii în jos, deznădăjduit.

- Te pot ajuta eu, zise pelicanul direct. Urcă!

- Cum? Unde? zise Gagarin nedumerit de această ofertă neaşteptată, aranjându-şi bretelele de la pantalonii în nuanțe de frunze proaspete. Spiriduşul făcu ochii mari atunci când pasărea îşi lăsă ciocul în jos, invitându-l din priviri.

- Aici, eu? arătă el destul de înfricoşat spre ciocul uriaş al pelicanului cu partea de sus lungă şi ascuțită către vârf şi cea de jos cu sacul de piele ce se legăna uriaş în fața micului spiriduş. Nici gând, păsăroiule, zise el încrucişându-şi mâinile pe piept şi întorcând capul într-un refuz total.

- Urcă, Ghidule Gagarin, ne întoarcem repede!

Spiriduşul îşi privi gânditor încălțările din scoici legate cu fâşii din scoarță de alun. Era nehotărât. Dacă pelicanul îl va înghiți? Sau dacă îl va arunca de acolo de sus? Dădu din mâini, parcă încercând să alunge acest gând înfiorător. Dar dacă îi va plăcea mult de tot? Această idee năstrujnică îi dădu curaj. Privi pasărea uriaşă cu pene albe, uşor ciufulite pe margini şi încercând să-şi ascundă teama de zbor şi de necunoscut spuse:

- Bine, păsăroiule, merg, dar numai puțin, să ştii.

Pelicanul deschise ciocul uriaş, lăsând spiriduşul să se urce.

- Vai de mine, ce miros, țipă Gagarin acoperindu-şi nasul! Tu nu faci curat pe aici? întrebă el privind în jur pe pereții sacului de piele, pe unde mai erau urme de solzi lucioşi şi alge ruginii.

Dar pelicanul nu-i dădu importanță. Deschise aripile uriaşe, făcu câțiva paşi, apoi se înălță către cer, la început într-un zbor greoi, apoi lin şi uşor ca o adiere. Gagarin scoase timid capul. Aerul era mai rece, iar cerul mai infinit. Se bucură în sinea lui că a acceptat să meargă, adică să zboare. Era el, micul Ghid printre norii uriaşi care îl făceau să se agite mereu. Parcă trezit din visare, se uită către marele astru luminos, ca să îşi dea seama ce oră este şi îşi scoase carnețelul din file de stejar. Un stol de păsări trecu prin apropiere privind mirate. Gagarin îşi luă un aer serios, le făcu semn cu mâna, apoi îl rugă pe pelican să-l ducă în apropierea norilor ce-şi aşteptau Ghidul. Privind fascinat, a tras  adînc aer în piept pregătindu-se să țipe, dar şi-a dat repede seama că era atât de aproape de nori încât putea să-i atingă. Se gândi că în clipa aceea era chiar fericit. Îşi drese vocea şi începu:

- Cățelul  - spre satul cu castani, crocodilul spre câmpie…

Vocea micului ghid răsuna puternic printre norii cei mari. Era sigur pe el şi poate mai fericit ca niciodată. Pelicanul simți şi îl mai plimbă puțin pe deasupra mării şi prin înălțimile  muntelui. Gagarin se gândi că locuieşte în cel mai frumos loc de pe Mama Pământ: marea şi muntele într-un fabulos dans cu infinitul albastru, nisip şi iarbă cântând cu stelele. Iar el avea misiunea de a avea grijă de toate acestea.

Ajunşi jos, lângă pietroiul argintiu şi neted, spiriduşul spuse:

- Mulțumesc,păsăroiule! Şi iartă-mă, te rog, că am țipat la tine mai devreme! Cum aş putea să te răsplătesc?

- Nu trebuie să mă răsplăteşti, Ghidule. Mi-a plăcut să nu te mai aud țipând, glumi el. Te voi duce sus de câte ori vrei. Dar numai până la echinocțiu. Atunci voi pleca spre căldura cealaltă. Dar mă întorc la primăvară.

- De ce vrei să mă ajuți? întrebă spiriduşul nedumerit, dar zâmbind la gândul unui alt zbor.

- Pentru că de acum eşti prietenul meu, Ghidule. Şi pentru că dacă nu ar fi stropeală nu ar fi peşte. Iar noi, pelicanii, ne hrănim cu peşte. Toți ar trebui să fim prieteni. Fiecare are o misiune pe Mama Pământ pe care trebuie să şi-o îndeplinească. Aşa ne ajutăm unii pe alții şi putem trăi în armonie, îi răspunse pelicanul.

 - La ce sunt buni prietenii, păsăroiule? îl iscodi Gagarin mai mult în glumă.

 - Prietenii aduc linişte şi zâmbete şi aruncă o mână de ajutor de câte ori e nevoie.

- Şi eu care credeam că aruncă cu peşte, zise spiriduşul şi izbucniră amândoi în râs.

 Apoi pelicanul îşi luă rămas bun şi se îndreptă către înaltul cerului, mai întâi greoi, apoi într-un zbor lin şi uşor ca o adiere. Gagarin îl privi zâmbind liniştit, până dispăru în zare. Aşteptau amândoi următoarea misiune…

Aşadar, dragi copii frumoşi şi cuminți şi voi aveți o misiune pe Mama Pământ. Chiar dacă sunteți mici, puteți face lucruri mari. De exemplu, să aduceți zâmbete…

Alina Anghel

Sursa: Revista pentru copii ,,Draga mea’’, nr. 8/ august 2013