După mirişte a
dat întrun codru de răsărită — o frumuseţe de codru, că-ţi râdea inima uitându-te la dânsul. Înalt, verde, şi
cât vezi în sus tot frunze şi frunze— mare lucru să închizi ochii şi să laşi
vântul să te legene cu tot cu frunză,
până aţipeşti. Toată viaţa visase ea să se legene măcar o clipă pe-o margine de frunză, dar ce să-i faci
— nevoile...Ispita însă se ţinea scai de dânsa, căci în drumul ei foşneau mii
de frunze, şoptind încet, somnoros...
înţeleaptă fiind, atunci când i s-a nimerit în cale o sămânţă de mohor, şi-a aruncat-o din fugă în spinare. Ştia că n-are nevoie de
sămânţa ceea, dar a luat-o ca să nu se poată uita în sus —prea o ademeneau
frunzele. Un moscălaş dormita la soare şi văzând-o cum aleargă cu sămânţa de mohor în spate, a dat dispreţuitor din musteţi—
nu-i pe lume leneş mai mare decât moscălaşul şi orice furnică în locul ei s-ar fi oprit să-i spuie că a pieri la toamnă odată cu muştele.
Furnica noastră însă a înghiţit-o şi pe asta, văzându-şi de
drum... Tot suind şi coborând bulgării, a dat de un plugar ce hodinea pe
răzor — arată-mi o furnică în toată lumea care a trecut pe lângă plugar şi nu i
s-a suit pe picioare! Ea însă nu s-a suit, căci se trecea şi a patra zi — nu
mai avea vreme...Deodată a zărit lângă un cuibar de prepeliţă o
fărâmitură de miez de răsărită — şi-a adus aminte că nu mâncase nimic.
în ziua ceea. A lăsat
jos sămânţa de mohor, şi-a zvârlit în spate miezul de răsărită şi a
pornit-o mai departe, ciupindu-l din mers. A dovedit să
mănânce numai jumătate — cealaltă jumătate a lăsat-o jos, căci se luase în urma
ei un fercheş — şi nu că-i era tare dor de dânsul, dar nu vroia s-o vadă
mâncând... Fercheşul i-a dat câteva ocoluri şi pe semne că-i plăcuse
furnica — a prins a sări de pe bulgări jos, ridica câte-o jumătate de frunză în
spate, cercând în fel şi chip să-i atragă atenţia... Pe semne, era şi frumuşel
— furnica însă n-avea vreme să se uite la dânsul, căci se sfârşea şi a patra zi
— trebuia cu orice preţ să aducă ceva la furnicar... În cele din urmă,
fercheşul s-a lăsat păgubaş şi a făcut foarte bine, căci nu mai putea călca cu
piciorul scrântit. Deodată, trecând pe lângă un furnicar adăpostit la rădăcina
unei răsărite, a văzut cum alergau furnicile şi cărau de zor grăunţe scoase
afară la uscat. Până în sară mai rămăsese vreme şi s-a mirat furnica în capul
ei:— „Oare ce să le fi venit?”
Îi era însă oarecum să se oprească şi să întrebe nişte
furnici necunoscute. Acuma nu mai putea alerga, ba şi la pas se mişca greu de
tot — mai avea mult de mers, apoi drumul inapoi... „Fără un pic de
hodină, şi-a zis, nu mai merge.” A prins a alege primprejur o răsărită,
se suie pe-o frunză; deodată însă a văzut cum cern şi cad de sus frunze verzi,
frunze mari... S-a stins lumina caldă, vântul a prins a
macină grăunţe de pământ de pe crestele bulgărilor, iar din sus tot veneau
frunze mari, frunze verzi...
„— Vine
ploaia...”
De asta şi căra
furnicarul cela grăunţele înăuntru. Până una
alta,poate găseşte ea măcar ceva-ceva... Au trecut pe alături câteva furnici, care se întorceau cu deşertul — veneau într-o goană nebună, ca să dovedească la furnicar înaintea
ploii. Da frunzele tot veneau dinsus, şi era amarnic greu de mers, trebuiau
ocolite, căci le mâna vântul pe
jos, şi dacă urcai pe-o frunză, vântul te ducea cine ştie unde cu frunză cu tot. Pe abia
când au început să cadă primii stropi de ploaie,furnica s-a oprit locului lângă
o coajă de răsărita. Era coaja de care avea nevoie şi
pentru care alergase patru zile, făcând atâta amar de drum. Furnica a ocolit-o
de câteva ori, apoi s-a suit în covăţica ei,cercetând-o ca nu
cumva să fie crăpată. Era
tărcăticâ, întreagă, curată— o coajă bună, cu alte cuvinte. Şi-a
aruncat-o în spate şi a pornit drumul înapoi.
În sfârşit, aduce şi ea ceva la furnicar. Au să se adune toate furnicile şi au s-o
laude — au s-o laude pentru că a găsit-o, pentru că a adus-o... Pe urmă au să şi-o aşeze — ştiu ele unde trebuie
aşezată o minune de coajă ca asta...Ploaia se îndesea — din vreme în vreme
nimerea câte un strop în coaja de răsărită,
de-i frângea furnicii tot trupul şi-i vâra picioruşele pe jumătate în
pământ.Apoi stropii se tot îndeseau, mânându-o la fuguţa, şi ea alerga întruna,
căci mai avea mult până la
furnicar — avea de mers toată noaptea, şi bine ar fi fost de-ar fi putut ajunge a doua zi pe la zori. Acum
pe sub fiecare bulgăraş se zărea câte o fârâmiturâ de pământ uscat—
arată-mi o furnică pe lume care în locul ei nu s-ar fi vârât sub un bulgăr să aştepte
până a trece ploaia... Ea însă nu putea face lucrul acesta
—după trei zilede alergătură, a găsit o coajă şi trebuia s-o aducă
repede. Trecând pe lângă furnicarul care îşi cărase din vreme
grăunţele înăuntru, a zărit câteva găurele lăsate neastupate pentru cei care mai întârziaseră pe
undeva. Poate s-ar fi găsit şi pentru dânsa vreun locuşor, dar îi era oarecum să
intre —cum să te vâri tu udă, cu coaja în spate, la nişte furnici
necunoscute?...
Ploaia răzmuiase coaja de răsărită, că nu era nici un
chip s-o ţii în lăbuţe — aluneca la fiecare pas. Şi nu era mare greutate s-o
ridici iar de jos, numai că, ridicând-o, se lipea de coajă câte-o
fărâmă de pământ şi se făcea grea, de parcă ducea o fasole în spate. Avea însă mare
nevoie de dânsa — o căutase patru zile, şi furnica o duce acuminte, abia mai
zărind drumul de oboseală. Odată, ridicând din nou coaja ce-i căzuse, l-a zărit pe fercheş —se întorcea la furnicarul
lui... Nenorocit, plin de glod, venea cu deşertul, abia târându-şi picioarele
din urmă.
„— Vai de steaua lui, s-a gândit furnica. iaca
aşa poţi să-ţi legi capul cu un netrebnic, şi pe urmă o viaţă întreagă nu poţi scăpa
de dânsul...”
Deodată s-a oprit locului — a lăsat coaja jos şi s-a
uitat primprejur plină de groază. Miriştea...
Cum de uitase! Ei, la urma urmei, poate a trece-o
cumva... Dar de abia a dovedit să intre într-însa, că s-a şi făcut noapte.
Ploaia nu contenea. Biata
furnică la fiece pas se ciocnea cu coaja de
rădăcina vreunui pai. Apoi prindea să şi-o caute pe jos — mai face
un pas şi iar se ciocneşte de un pai, şi iar îşi caută coaja
prin întuneric. Totuşi amarnic deştept a fost cel de-a
spus pentru întîia oară că nu-i pe lume lucru mai grozav decât o furnică prinsă
de ploaie pe mirişte şi, mai ales, noaptea.
Furnica însă se liniştea cu gândul că ploaia, uite, cum a
sta, coaja s-a mai zbici, s-a face mai uşoară, şi te pomeneşti, pe la miezul
nopţii, că ajunge acasă.Şi tot mergea, trăgând cu greu lăbuţele prin glod,
scăpând coaja la fiece pas,căutând-o prin întuneric şi zicându-şi întruna:— Să
ştii că ploaia a început a conteni...Mare-i nădejdea, cînd nu rămâne decât una
singură... Nu ştiu pentru ce i-a
trebuit furnicii coaja ceea de răsărită şi ce-a avut de gând să facă
dintr-însa. Nici măcar nu
ştiu de a dovedit s-o ducă la furnicar,căci ploaia a turnat toată noaptea. Poate
a ajuns furnica acasă, poate s-a pierdut undeva în mijlocul miriştii. Oricum însă,
chiar dacă s-a pierdut, avuse şi ea în viată o mică poveste a ei —
vrasăzică, trăise. 1957
