LICURICII

De fiecare dată încercăm să impresionăm copiii, să îi captivăm prin ceva. Pentru că ne plac poveștile, pentru că prin ele creștem, ne dezvoltăm, ne relaxăm, visăm și ne formăm deprinderi frumoase de a trăi. Iată că astăzi vă punem la dispoziție

o frumoăsa poveste LICURICII, de Eugenia Zaimu. Lectură plăcută.

Se spune că într-un sat ar fi fost cândva un flăcău și o fată care se îndrăgeau de mult unul pe celălalt și erau hotărâți să facă o nuntă frumoasă ca-n povești.
Pentru asta munceau de dimineață până seara strângând ban cu ban. Fata cosea arniciurii migălite din ac, ștergare și îi neînchipuit de măiestre. Iar flăcăul cioplea ciubere și cofe din lemn, pe care le scrijelea apoi cu un cui înroșit în foc ca să fie cât mai frumoase.
Duminicile, flăcăul pleca dis-de-dimineață la târg cu lucrurile făcute peste săptămână, iar fata îl aștepta la marginea satului, sub un copac anume, îngânând cântece și croind planuri de viitor. De la o vreme se pripășise însă prin apropiere un vrăjitor care-și pusese ochii pe fata cea frumoasă.

- Dacă te măriți cu mine, îi spuse el într-o zi, ai s-o duci ca o împărăteasă. Pentru că eu pot face cu puterea mea bogății fără număr, cu care să stăpânesc întreaga lume!
- Nu-mi trebuie, îl repezi fata, ascuzându-și spaima cât putea mai bine. Și să știi că am să te spui logodnicului meu care este voinic și te va răpune!
Vrăjitorul râse de se cutremură pământul:
- Pe mine e greu să mă răpună cineva, așa că mai bine feriți-vă de mânia mea și dați-mi ascultare!
Din acea zi, cei doi logodnici nu mai avură nici liniște și nici spor: lemnul din care flăcăul făcuse până acum lucruri atât de minunate se fărămița în mâinele lui, iar fetei ața de broderie i se rupe și acul îi înțepa degetele sângerându-i-le.
Vrăjitorul rămânea în acest timp nevăzut și oricâte planuri de luptă își făcea flăcăul, toate dădeau greș.
- Știi, îi spuse el într-o zi logodnicei sale, mâine e duminică, plec la târg cu ce mai avem. Tu așteaptă-mă sub copac și de îndată ce mă întorc, o luăm la drum unde  om vedea cu ochii. Să ne piardă urma!
Zis și făcut. Numai că vrăjitorul, care avea o scoică fermecată, auzi totul din cotlonul lui.
A doua zi, pe când fata se pregătea să plece cu bocceluța către copacul știut, vrăjitorul îi apăru înainte negru și pământiu la față ca o arătare.
- Nu pleca, spuse el, că uite ce-ți dau...
Și cu un semn făcu să răsară în fața ei o lădiță plină de nestemate care străluceau în soare cu mii și mii de raze.
- Nu! strigă fata ocolind mlădioasa lădiță.
Atunci, la un nou semn al vrăjitorului, în fața ei răsări un castel cu turle de aur și porți de argint, bătute de asemeni în nestemate.
- Nu, nu!... strigă fata din nou. Lasă-mă să plec, nu-mi trebuie!
Și porni în goană, cu inima zvâcnind de o spaimă nespusă.
În urma ei vrăjitorul rămase mut de ciudă; apoi, scoțând de la brâu o nuia verde ca fierea, o mișcă de trei ori.
La acest semn, asupra pământului se lăsă o noapte adâncă de tot, ca smoala de neagră. Cu un ochean anume vrăjitorul privea în noapte, dar ceea ce văzu îl făcu să se îngălbenească de furie: fără să-i pese de nimic, fata alerga mai departe, cu brațele întinse; pe coasta dealului venea în fugă dinspre târg flăcăul, scrutând cu îngrijorare întunericul.
- În gâze să vă prefaceți! blestemă atunci vrăjitorul. În gâze mici și negre, cu aripi plăpânde și neputincioase!
Atinși de vorbele lui, fata și flăcăul se prefăcură pe loc în gâze. Gândurile lor rămăseseră însă aceleași, neatinse de puterea blestemului, așa că desfăcându-și aripile porniră amândoi mai departe căutându-se prin întuneric.
Văzând aceasta vrăjitorul se întoarse în cotlonul lui, apucă în palme două scântei din focul ce ardea veșnic sub ceaun și le porunci:
- Ca fulgerul să zburați către cele două gâze și într-o clipă să mi le prefaceți în scrum!
La cuvintele lui scânteile își luară supuse zborul. Vezi însă că atât una cât și cealaltă erau sătule de răutatea vrăjitorului, așa că zburând ele către cele două gâze își spuseră:
- Surioară, de ce să le prefacem în scrum? N-ar fi mai bine oare să ne păstrăm doar lumina și să ne răcim flacăra pentru a le veni în ajutor?
 Și spunând acestea, ajunseră aproape în același timp la gâze și li se lipiră cuminți de piept, luminoase ca două felinare mici.
Licărind acum în noapte asemeni unor steluțe, cele două gâze se văzură: erau aproape și într-o clipă fură împreună.
Înfrânt, vrăjitorul pocni de furie și se prefăcu în pulbere.
Nimeni nu-și mai amintește astăzi de el. Dar de atunci, în nopțile de vară zboară pe deasupra câmpului și pe sub frunzele dese ale copacilor niște luminițe galben-verzui. Oamenii le spun acestor gâze licurici, le prind în palmele făcute căuș și le șoptesc tot felul de cântece ca să nu se stingă. Dar ele o vreme licăresc și pe urmă se sting. Și nu se aprind din nou decât după ce le dai drumul în aerul dulce al nopții, ca să se caute una pe alta...

Cules computerizat: D.Ț.