SUTEEV Vladimir. BEŢIŞORUL NĂZDRĂVAN

Ariciul mergea spre casa. Pe drum, l-a ajuns din urma Iepurele, şi au pornit împreună. În doi drumul este de doua ori mai scurt. Pâna acasa drumul fiind lung merg şi discută. Deodată, de-a curmezişul drumului, un beţişor. Luat cu vorba, Iepurele nu-l văzuse şi se împiedică de el, mai să cadă.

- Ah, tu!… – s-a suparat Iepurele şi a lovit beţişorul cu piciorul, aruncandu-l cât colo.

Dar Ariciul a ridicat beţişorul, l-a pus pe umăr şi a alergat să-l ajunga din urmă pe Iepure. Văzând la Arici beţişorul, iepurele s-a mirat:

- Ăsta nu-i un beţişor oarecare – a explicat Ariciul. Este un beţişor – năzdrăvan.

Iepurele n-a zis nimic, doar a forăit înciudat. Au mers mai departe pâna ce au ajuns la un râuleţ. Dintr-un salt Iepurele a sărit pe malul celălalt şi a început să strige:

- Hei, Cap – Ţepos, aruncă beţişorul, n-ai cum să ajungi cu el aici!

Ariciul n-a zis nimic, s-a dat puţin înapoi, şi-a luat avânt, a înfipt beţişorul în mijlocul râuleţului şi dintr-un salt – iată-l pe celalalt mal, alături de Iepure, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De mirare, Iepurele a rămas cu gura căscată:

- Bravo ţie, deci ştii să sari!

- Eu nu ştiu nicidecum să sar – a spus Ariciul, – m-a ajutat beţişorul cel nazdravan – peste toate – săritor.

Au pornit mai departe. N-au mers mult şi s-au trezit la o mlaştină. Iepurele sare din muşuroi în muşuroi. Ariciul merge în spate şi cu beţişorul încearcă tot drumul.

- Hei, Cap – Ţepos, ce te tot târăşti acolo? Probabil, beţisorul tău…

Dar n-a apucat Iepurele să termine ce-avea de spus, că a alunecat de pe un muşuroi şi s-a dus în smârc, pană la urechi. Acum- acum va începe să-nghită apă şi se va îneca.

Ariciul s-a căţărat pe muşuroi, cât mai aproape de Iepure, şi-i strigă:

- Ţine-te de beţişor! Cât poti de tare!

Iepurele s-a prins de beţişor. Ariciul s-a încordat din toate puterile şi l-a tras din mlaştină pe prietenul său. Când au ajuns pe loc uscat, Iepurele îi zice ariciului:

- Iti mulţumesc, Ariciule, că m-ai salvat!

- Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan – din necaz bun salvator.

Au mers mai departe şi, chiar la marginea unei păduri mari, întunecate, au vazut jos, pe pămant, un Puişor. Căzuse din cuib si ţipa jalnic, iar părinţii săi se roteau în zbor, pe deasupra lui, neştiind ce să facă.

- Ajutor, ajutor! – ciripeau ei.

Cuibul era foarte sus – greu să ajungi la el. nici Ariciul, nici Iepurele nu ştiau să se caţăre în copac. Dar o mâna de ajutor trbuie să dea. S-a gândit Ariciul din nou cu folos.

- Stai în picioare lângă copac, cu faţa spre el – a poruncit el Iepurelui.

Iepurele a facut precum i s-a spus. Ariciul a aşezat Puisorul pe capătul beţişorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cât a putut beţişorul, ajungand chiar aproape de cuib. Puişorul a mai ciripit o dată şi a sărit drept în cuib.Ce s-au mai bucurat tatăl şi mama lui! Zburau în jurul Iepurelui şi Ariciului ciripind:

- Mulţumim, mulţumim, mulţumim!

Iepurele îi spuse Ariciului:

- Bravo, Ariciule! Bine gândit!

-Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan – în sus – ridicător.

Au intrat în pădure . Cu cât înaintează, cu atât pădurea este mai deasă, mai întunecoasă. Iepuraşului i se face frică. Dar Ariciul nu se lasă: merge înainte şi cu beţişorul dă crengile la o parte.Dar deodată, de după un copac, le sare în faţă un lup, le închide calea şi mârâie:

- Stai!

Iepurele şi Ariciul s-au oprit.Lupul îşi linge botul, clănţăne din dinţi şi zice:

- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treabă, esti ţepos, dar pe tine, Urecheatule, am sa te înfulec cu blană cu tot!

Iepuraşul a început să tremure de frică, s-a facut alb ca varul şi nu se mai putea clinti din loc, de parca picioarele i-ar fi înfipte în pământ. A închis ochii – acum o să-l înfulece lupul. Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdrăvan beţişorul şi din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.

Lupul a urlat de durere, a făcut un salt înapoi, şi, pe-aci ţi-e drumul…Fugea de-i sfârâiau călcâiele, fără să se uite în urma sa.

- Îţi mulţumesc, Ariciule, m-ai salvat şi din gura Lupului!

- Nu eu, ci beţişorul năzdrăvan – ce loveşte – în – duşman, a răspuns Ariciul.

Şi au pornit mai departe. Au trecut prin pădure şi au ieşit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot în urcuş.Ariciul înaintează, sprijinindu-se în beţişor, dar bietul Iepure a rămas în urmă, mai să se prăbuşească de oboseală. Până acasă nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate să meargă.

- Nu-i nimic – a zis Ariciul, – ţine-te de beţişorul meu.

S-a prins Iepurele de beţişor, iar Ariciul îl trage după el. Şi Iepurelui i s-a parut că-i este parcă mai uşor să meargă.

- Uite – zice el Ariciului – beţişorul – tău- năzdravan m-a ajutat şi de această dată.

Aşa l-a dus Ariciul pe Iepure până acasă, unde de multă vreme îl aşteptau Iepuroaica şi Iepuraşii…Se bucură cu toţii de revedere, iar Iepurele îi spune Ariciului:

- Ehei, daca n-ar fi fost beţişorul tău fermecat, n-aş fi ajuns să-mi mai văd casa. Râde Ariciul şi îi răspunde:

- Îţi dăruiesc ţie acest beşişor, poate ţi-o mai fi de folos.

Iepurele însa s-a împotrivit:

- Dar ce-o să faci tu fără beţişorul  ăsta  fermecat?

- Nicio grijă – a răspuns Ariciul,  oricând se poate găsi un beţişor, dar nazdravania lui – şi a facut semn spre frunte – dar nazdravania lui uite unde este!

Acum Iepurele a înteles totul:

- Adevărat ai grăit: important nu este beţişorul, ci mintea luminată şi sufletul bun!